Regiunile istorice ale României sunt situate în Europa Centrală, de Sud-Est și de Est. România a luat naștere prin unificarea a două principate, Țara Românească și Moldova, în 1859. Noul stat unitar s-a extins asupra unor regiuni suplimentare în diferite momente de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, inclusiv Dobrogea în 1878 și Transilvania în 1918. Geografic Aceste regiuni fac parte din România de astăzi:
Țara Românească (unită cu Moldova în 1859 pentru a crea România modernă): Muntenia (Valahia Mare); Oltenia (Valahia Mică): teritoriul dintre Dunăre și Olt și Carpații Meridionali a devenit parte a Principatului Țării Românești la începutul secolului al XIV-lea. Moldova (unită cu Țara Românească în 1859 pentru a crea România modernă): Moldova Occidentală: în forma de astăzi, parte a României din 1944; Bucovina de Sud: în urma unirii cu România în 1918 (inițial, întreaga regiune Bucovina a făcut parte din România, până la Al Doilea Război Mondial). Dobrogea: Dobrogea de Nord: în România din 1878 (cu excepția unor insule dunărene și a Insulei Șerpilor, care au fost încorporate în Uniunea Sovietică în 1948 și au devenit parte a Ucrainei în 1991). Transilvania: Transilvania propriu-zisă: după declararea unirii cu România în 1918; Banatul: din 1918 revendicat și în cele din urmă împărțit între România, Regatul Iugoslaviei (oficial Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor; astăzi Serbia) și Ungaria; Crișana: regiunea mărginită de râurile Mureș și Someș și Munții Apuseni, în urma declarării unirii în 1918, în cele din urmă împărțită între Ungaria și România; Maramureșul de Sud: parte a regiunii muntoase de nord-vest, în urma declarării unirii în 1918, în cele din urmă împărțită între Cehoslovacia și România (astăzi, Maramureșul de Nord face parte din Ucraina).
Țara Românească, Moldova Occidentală și Dobrogea sunt uneori denumite colectiv Vechiul Regat, deoarece au format „vechiul” regat al românilor înainte de Primul Război Mondial.
Între 1918 și 1920, în timpul contrarevoluției maghiare, războiul româno-ungar a afectat și o parte din aceste teritorii, până la rezolvarea definitivă a afacerilor de stat de către Conferința de Pace de la Paris. dreapta|miniatura|Principatul Moldovei în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. dreapta|miniatura|Harta administrativă a României în 1930 Aceste regiuni și teritorii au făcut parte din România în trecut:
Basarabia: acest teritoriu a făcut parte (ca jumătate estică) din Moldova până în 1812, când a fost încorporat în Imperiul Rus. Întreaga regiune a devenit parte a României între 1918 și 1940, când a fost ocupată de sovietici. România a reușit să o anexeze din nou în 1941, dar a pierdut-o iar în 1944, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Basarabia de Sud (mai precis Cahul, Bolgrad și Ismail, deci inclusiv o parte din Bugeac): în 1856, partea de sud a Basarabiei a fost retrocedată Moldovei, care s-a unit cu Țara Românească în 1859 pentru a crea România modernă. În 1878, România a fost presată să cedeze acest teritoriu Dobrogei, iar stăpânirea rusă a fost restabilită asupra acestuia. Bucovina de Nord: regiunea a făcut parte din România din 1918 până în 1940, când a fost ocupată de sovietici; România a reușit să o anexeze din nou în 1941, dar a pierdut-o în 1944. Astăzi face parte din regiunea Cernăuți din Ucraina. Ținutul Herța: teritoriu al Moldovei, a făcut parte din România din 1859 până în 1940, când a fost ocupat de sovietici; România a reușit să îl anexeze din nou în 1941, dar l-a pierdut iar în 1944. Astăzi face parte din regiunea Cernăuți din Ucraina. Dobrogea de Sud: a fost anexată din Bulgaria în 1913, după Al Doilea Război Balcanic. A redevenit parte a Bulgariei după 1940. Insula Șerpilor: o insulă situată în Marea Neagră, care a făcut parte din România între 1878 și 1948.
Alte regiuni istorice:
Transnistria: controlată de România din 1941 până în 1944 sub numele de Guvernământul Transnistriei (România nu a inclus oficial Transnistria în cadrul său administrativ). Pocuția: controlată timp de aproximativ un secol și jumătate, cu întreruperi, de către Principatul Moldovei. Regiunea a fost ocupată de România timp de câteva luni în 1919.
Regiuni etnografice:
Ținutul Secuiesc Ținutul Ceangăiesc
Istoric thumb|dreapta|330px|Regiuni istorice care au aparținut României De-a lungul timpului, în spațiul geografic în care locuiesc sau au locuit populații românești, s-au conturat mai multe regiuni istorice care în decursul istoriei au aparținut în întregime sau parțial fie voievodatelor întemeiate în secolele al X-lea (pentru Transilvania) și al XIV-lea (Moldova, Țara Românească și Dobrogea), fie statelor vecine. Limitele și denumirile acestor regiuni cunoscute și sub numele de „țări” au evoluat în decursul vremii. Parțial sau în întregime, unele dintre ele au constituit, temporar sau pe termen lung, și teritoriul României. Potrivit surselor istorice, toate sunt incluse în teritoriul Daciei antice, până în perioada daco-romană (regatele lui Burebista și Decebal). România nu are nicio revendicare teritorială asupra părților din regiunile istorice, aparținând statelor vecine.
Semantică și evoluția denumirilor Regiunile istorice populate din punct de vedere etnografic de Români sunt adesea desemnate și istoriografic, în limba română, prin expresia Țările române, folosită mai ales pentru voievodatele numite de istorici Principatele Române, iar uneori și pentru cele două state românești actuale în care limba română este oficială și vorbită de majoritatea locuitorilor, anume România (în care este oficial numită limba română) și Republica Moldova (în care este oficial numită limba moldovenească). În celelalte limbi, există, cel puțin pentru Moldova și Țara Românească, expresii precum Principatele dunărene sau țările dunărene (englezește Danubian principalities, nemțește Donaufürstentümer, franțuzește principautés danubiennes, spaniolă principados del Danubio, rusește Дунайские княжества, grecește παραδουνάβιες χώρες, sârbește kneževine Dunavske).
Regiunile istorice tradiționale au fost delimitate în mai multe etape, atât denumirea cât și suprafața evoluând în decursul timpului. Trei exemple: Țara Românească s-a constituit în jurul voievodului Basarab. Din acest motiv, voievodatul apare în unele surse sub numele de « Basarabia » (așa cum Moldova apare sub numele de « Bogdania »). În cadrul voievodatului Moldovei, acest nume de « Basarabia » este păstrat de fâșia preluată în 1418-1421 de la Țara Românească, de-a lungul Dunării și mării Negre. Odată cucerit de Imperiul Otoman între 1484 (sudul, cu Chilia și Cetatea Albă) și 1538 (nordul, cu Tighina), acest teritoriu ia în limba turcă numele de Bugeac (Bucak însemnând în turcește : "margine, ținut de frontieră"), dar își păstrează în românește numele de « Basarabia », și astfel apare pe toate hărțile dinainte de 1812. În 1812, odată cu anexarea de către Imperiul Rusiei, numele de « Basarabia » este extins la întregul teritoriu moldovenesc dintre Prut și Nistru, devenit gubernie a Imperiului Rus, apoi în 1918 provincie a Regatului României. Până în 1775, o « bucovină » era o pădure de fagi din Țara de Sus a Moldovei, dar odată cu anexarea de către Imperiul Austriac, « Bucovina » a devenit numele unei provincii a acestui imperiu, devenită în 1918 provincie a României, împărțită astăzi între România (sud) și Ucraina (nord). « Maramureșul » (sau « Marmația ») desemna până în 1918 comitatul austro-ungar cu acest nume, dar după 1918 nu a mai desemnat decât județul românesc, în timp ce partea de nord, devenită cehoslovacă, lua numele de « Rutenia ». Din 1950 încoace, odată cu împărțirea României în regiuni, apoi în noi județe, « Maramureșul » include și orașul Baia Mare cu împrejurimile sale.
Perioada timpurie Înaintea constituirii regiunilor tradiționale, au existat țări românești (întemeiate în perioada post-romană, în Evul Mediu timpuriu), numite de istorici Romaniile populare și de cronicarii străini vlahii, unele constituite sub formă de cnezate, altele simple comunități rurale, cum sunt de exemplu țările Crasnei, Lăpușului, Gurghiului, Moților, Almașului, Făgărașului, Bârsei (în Transilvania), Gilortului, Jaleșului, Lotrului, Argeșului, Muscelului (în Țara Românească), Vrancei, Neamțului, Dornei, Strășinețului, Onutului, Sorocăi, Iașilor, Bârladului, Codrului, Ciubărciului (în Moldova istorică), la care se adaugă « Vlăsiile » sau « Vlahiile » din sudul Dunării atestate prin documente sau prin toponime ca Vlasici, Vlahina, Stari Vlah, Romania Planina, Vlașina, Megali Valachia, Vlahoclisura ș. a., și, în răsăritul Cehiei, Vlahia moravă (loc de așezare a unor păstori români veniți, după Ioan Skylitzes, din valea Moravei din Sârbia).
„Provinciile” și voievodatele tradiționale În momentul constituirii voievodatelor medievale cu majoritate românească, numite în limbajul popular țările române (anume Transilvania, Moldova, Țara Românească și Dobrogea), lupta anti-mongolă și efortul de emancipare de sub suzeranitatea regatului ungar au înlesnit politica de unificare a voievozilor Basarab I și Bogdan I. La capătul acesteia, geografia politică a Europei de Sud-Est a înregistrat, alături de mai vechiul voievodat al Transilvaniei, supus și condus de maghiari, două state românești: Țara Românească și Moldova. Înainte de alipirea sa la Țara Românească, și de cucerirea sa de către turcii otomani, Dobrogea a fost un despotat cu populație majoritar română, bulgară și greacă. Și populația regiunilor istorice tradiționale a evoluat în decursul istoriei, grupurile etnice și limbile vorbite pe teritoriul lor modificându-se uneori în favoarea românilor, alteori în favoarea altor grupuri. În zilele noastre, Românii ca grup lingvistic sunt majoritari numai pe teritoriul României (cu excepția județelor și ) și al Republicii Moldova (cu excepția unităților teritoriale autonome Găgăuzia și din Stânga Nistrului). Regiunile istorice românești sunt astăzi cele zece provincii tradiționale definite în perioada « României mari »: Banatul, Crișana, Maramureșul, Transilvania, Bucovina, Moldova, Basarabia, Oltenia, Muntenia și Dobrogea, dintre care unele depășesc hotarele României de azi, aparținând în parte unor țări vecine.
thumb|right|300px|Zonele etnografice românești ale Transilvaniei, Maramureșului, Sătmarului, Banatului și Crișanei
Provinciile tradiționale
Suprafețele regiunilor istorice în România interbelică Provincia Suprafața (km²) Ardeal (Transilvania) 57.807 Muntenia 52.486 Basarabia 44.422 Moldova 38.224 Oltenia 24.095 Dobrogea 23.300 Banat 18.393 Crișana 17.717 Bucovina 10.442 Maramureș 8.283 Suprafața totală a României interbelice: 294.967 km²
Subregiuni din România Țara Almăjului Craina Bănățeană
Bărăganul Țara Bârsei Țara Bihariei Țara Buzăului Țara Călatei Țara Chioarului Țara Codrului Țara Crișurilor Țara Dornelor Țara Făgărașului (denumită și Țara Oltului, situată pe cursul superior al râului Olt) Țara Giurgeului Țara Gurghiului Țara Hațegului Țara Hălmagiului Țara Lăpușnei Țara Lăpușului Țara Loviștei Țara Maramureșului (corespunde comitatului Maramureș) Mărginimea Sibiului Țara Mocanilor Ținutul momârlanilor Țara Moților Țara Năsăudului (și Reener Ländchen) Țara Oașului Ținutul Pădurenilor Săsimea (în limba germană Altland, adică "Țara Oltului") Ținutul Secuiesc Țara Severinului Țara Tigheciului Vlașca Vlăsia Țara Vrancei Țara Zarandului
Voievodatele tradiționale și subdiviziunile lor actuale Transilvania