A treia evanghelie canonică (și sinoptică) este considerată, atât de mărturiile antice cât și de critica modernă, opera aceluiași autor care a scris Faptele Apostolilor. Evanghelia după Luca și Faptele Apostolilor trebuie considerate ca o operă unitară sub profil literar și teologic pentru că, într-adevăr, ele sunt inseparabile atât prin continuitatea narativă cât și prin afinitatea lingvistică. Tradiția bisericească îl numește Luca pe autorul celor două cărți. În realitate ea este o scriere pseudonimă, fiind opera unui autor anonim și același lucru se poate spune despre Faptele Apostolilor.E P Sanders, The Historical Figure of Jesus, (Penguin, 1995) page 63 - 64.Bart D. Ehrman (2000:49) The New Testament: a historical introduction to early Christian writings. Oxford University Press. Notă: deși Witherington nu e personal de acord că nu i se cunoaște autorul Evangheliei după Matei, recunoaște totuși că aceasta este ceea ce consideră cei mai mulți cercetători ai Bibliei.

Autorul Evangheliei

Alți autori care sunt de părere că i se cunoaște autorul (opinie minoritară) subscriu la ideea că a fost publicată anonim. Biblia a fost scrisă preponderent de anonimi.

Evanghelia după Luca nu a fost scrisă de martori direcți la evenimentele relatate, iar ea nici măcar nu susține că ar fi fost scrisă de martori direcți la acele evenimente:

Cele mai multe din cercetările critice moderne ajung la concluzia că Luca a folosit Evanghelia după Marcu pentru cronologia sa și sursa Q pentru multe din învățăturile lui Isus. Alți cercetători au menționat posibilitatea ca Evanghelia după Luca să fie bazată pe Evanghelia după Evrei.Pierson Parker, A Proto-Lukan Basis for the Gospel According to the Hebrews Journal of Biblical Literature, Vol. 59, No. 4 (Dec., 1940), pp. 471-473 Evanghelia după Luca ar putea de asemenea fi bazată pe documente scrise independente (sursa L).Funk, Robert W., Roy W. Hoover, and the Jesus Seminar. The five gospels. HarperSanFrancisco. 1993. "Introduction," p 1-30. Cercetătorii creștini tradiționali au datat evanghelia la începutul anilor 60,D. R. W. Wood, New Bible Dictionary (InterVarsity Press, 1996), 704.Carson, D.A.; Moo, Dougals J. (1992). "4" (in English). An introduction to the New Testament. Morris, Leon. Grand Rapids, MI: Zondervan. pp. 116. ISBN 0-310-51940-3. în timp ce critica superioară (metoda critico-istorică) o datează în decadele ulterioare ale secolului I.Harris, Stephen L., Understanding the Bible. Palo Alto: Mayfield. 1985. "The Gospels" p. 266-268Brown, Raymond E. (1997). Introduction to the New Testament Brown susține că ar fi fost scrisă în 85,Raymond E. Brown. An Introduction to the New Testament. iar Harris susține că ar fi fost scrisă între anii 80 și 85.Harris, Stephen L., Understanding the Bible. Palo Alto: Mayfield. 1985.

Conform The New Oxford Annotated Bible (2018) „În general, savanții sunt de acord că Evangheliile au fost scrise de la patruzeci până la șaizeci de ani după moartea lui Isus.”

Persoana istorică – personaj biblic din Noul Testament, unul din cei patru evangheliști, despre care sunt puține informații. În Noul Testament numele lui este întâlnit de două ori: în , înscris pe lista colaboratorilor lui Pavel și pus în evidență cu apelativul „medicul drag” și în , în context identic: pe lista colaboratorilor. Cei mai mulți savanți moderni nu acceptă 2 Timotei drept autentic paulină, deci este nesigur din punct de vedere istoric că Luca era companion al lui Pavel (secretarul său). Mai mult, când savanții biblici vorbesc despre Luca drept secretar al lui Pavel, nici măcar nu e clar despre care Luca e vorba: Luca cel istoric, Luca paulin sau de presupusul autor al evangheliei.

Numele este, foarte probabil, o abreviere a lui Lucano. Conform tradiției creștine (redată și de istoricul Eusebiu din Cezareea: cf. Historia ecclesiastica, III,4,4-6), născut într-o familie păgână, în Antiohia Siriei, unde profesa medicina. Originea sa păgână este atestată indirect și de Pavel, care nu-l pune pe Luca printre cei care provin din circumcizie (cf. ). A devenit creștin, l-a însoțit pe Pavel în a doua călătorie misionară și la Ierusalim, în primăvara lui 58 (cf. ; ), unde a intrat de-îndată în legătură cu Iacob, probabil, și unde a mai întâlnit cel puțin una dintre acele femei pe care doar el le pomenește în evanghelie (cf. ; ). Tot acolo a mai întâlnit și așa zișii „miniștri/slujitorii ai cuvântului”, care au constituit unul dintre izvoarele evangheliei sale (cf. ). Nu în ultimul rând, Ierusalimul este locul unde a fost martor al arestării Apostolului, pe care apoi l-a însoțit la Roma, în prima „călătorie misionară” (prima temniță). Asupra acestei călătorii a lăsat un prețios „jurnal” al călătoriei furtunoase pe mare (cf. și ).

Este alături de Paul în cea de-a doua captivitate la Roma (cca. 66-67), când toți ceilalți l-au părăsit pe apostol (cf. ).

O antică tradiție răsăriteană îl face episcop de Tebe „a celor șapte porți”.

Sfântul Ieronim crede că ar fi scris în Boeția și Achaia.

Este considerată legendară informația conform căreia Petru și Pavel i-ar fi consacrat episcopi pe Marcu și pe Luca.

A trăit probabil 84 de ani. Nesigure însă sunt locul și felul morții. Ca loc e numită Boeția (cf. Nichifor Calixt, în Historia ecclesiastica, 2,43; iar anticele Prologuri ale lui Acaciu și Patras vorbesc de martiriu.

Este sărbătorit la 18 octombrie.

Scriitorul – Numele lui Luca este atribuit la două opere din Noul Testament, dar acest lucru este pus la îndoială de istoricii moderni, care susțin că nu putem ști cine este autorul acestei evanghelii. Despre Luca, tradiția antică – plecând de la jumătatea sec. al II-lea – afirmă, în mod unanim, că a fost medic și însoțitor al lui Pavel în călătoriile sale misionare.

Cu privire la profesia de medic a lui Luca n-au fost identificate urme specifice în interiorul operei lucane, deși – nu puțini autori – consideră că descrierile precise și, uneori, detaliate ale diferitor boli ar fi o urmă în acest sens.

Cât privește faptul că Luca ar fi fost însoțitorul lui Pavel, critica modernă este împărțită:

- unii acceptă informația ca fiind, istoric, credibilă, iar folosirea persoanei întâia plural în așa-zisele «secțiuni-noi» (cartea Faptele apostolilor de la cap. 16 până la sfârșit) semnalul prezenței autorului alături de Pavel, cel puțin, în anumite momente ale călătoriilor misionare;

- alții, evaluează negativ datele tradiției, considrându-le „infestate” de tendința apologetică din sec. al II-lea, tendință preocupată să numească personaje minore – ca Luca, de ex. – alături de figuri principale – ca Pavel. În plus, pun accentul pe faptul că Luca nu cunoaște Scrisorile lui Pavel și pare să nu fie bine informat asupra evenimentelor importante ale vieții lui Pavel (de ex. viziunea total diferită a celor doi asupra Conciliului din Ierusalim: // ).

- acord unanim este în privința faptului că Luca a fost un personaj cult, familiarizat cu cele două culturi: elenă și iudaică, că a fost de origine păgână și că a trăit în aria paulină, în legătură cu Bisericile care l-au avut pe Pavel ca fondator și pentru care era o figură de importanță fundamentală, dată fiind marea importanță pe care i-o acordă Faptele Apostolilor.

De asemenea, acest anonim (autorul evangheliei) nu pare să cunoască epistolele pauline și se pare că nu l-a cunoscut pe apostolul Pavel.

Atât teologia evangheliei plus Faptele Apostolilor, cât și narațiunea istorică din ele sunt incompatibile cu scrisorile lui Pavel."The principle essay in this regard is P. Vielhauer, 'On the "Paulinism" of Acts', in L.E. Keck and J. L. Martyn (eds.), Studies in Luke-Acts (Philadelphia: Fortress Press, 1975), 33-50, who suggests that Luke's presentation of Paul was, on several fronts, a contradiction of Paul's own letters (e.g. attitudes on natural theology, Jewish law, christology, eschatology). This has become the standard position in German scholarship, e.g., Conzelmann, Acts; J. Roloff, Die Apostelgeschichte (NTD; Berlin: Evangelische, 1981) 2-5; Schille, Apostelgeschichte des Lukas, 48-52. This position has been challenged most recently by Porter, "The Paul of Acts and the Paul of the Letters: Some Common Misconceptions', in his Paul of Acts, 187-206. See also I.H. Marshall, The Acts of the Apostles (TNTC; Grand Rapids: Eerdmans; Leister: InterVarsity Press, 1980) 42-44; E.E. Ellis, The Gospel of Luke (NCB; Grand Rapids: Eerdmans; London: Marshall, Morgan and Scott, 2nd edn, 1974) 45-47.", Pearson, "Corresponding sense: Paul, dialectic, and Gadamer", Biblical Interpretation Series, p. 101 (2001). Brill.

Structura narativă și teologică După un prolog istoric – –, „evanghelia copilăriei” () trasează un paralelism și o confruntare între două figuri: Ioan Botezătorul și Isus Christos, prin cele două relatări de „bunevestiri” ( / ); două nașteri și circumciziuni ( / ); două oracole profetice ( / ) și două note asupra copilăriei ( / ). Paralelismul și confruntarea continuă în prezentarea misterului și pregătirea ministerului () în care Ioan Botezătorul apare ca profet înainte-mergător () iar Isus este prezentat în calitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu, Mesia consacrat și călăuzit de Duhul Sfânt (). Ministerul lui Isus în mijlocul poporului alianței (), inaugurat în mod programatic la Nazaret (), poartă amprenta proclamării Veștii-Bune a Împărăției lui Dumnezeu (; ; ) însoțită de victoria asupra puterilor răului (), de semnele milostivirii () și ale iertării (), de chemarea ucenicilor (; ), de instruirea acestora și a poporului () și de ruptura/separarea între credincioși-necredincioși, separare care se prefigurează deja (). Schimbarea la față () cu prezicerea morții care va fi la Ierusalim, anticipă marea călătorie spre Orașul Sfânt, unde se vor plini evenimentele mântuirii. Secțiunea care urmează () este specifică sfântului Luca. Isus înfruntă decis călătoria care-l va duce la moarte, la înviere și la înălțarea la cer (), totodată se intensifică controversa cu adversarii, plânsul lui Isus asupra Ierusalimului (; ) și – mai ales – instruirea ucenicilor cu privire la exigențele vieții creștine: iubirea aproapelui (); ascultarea Cuvântului (); rugăciunea (; ); condividerea bogățiilor și a bunurilor (; ; ; ; ). La Ierusalim () Isus învață în Templu () confruntându-se cu șefii poporului (; ), face aluzie la refuzul final (), care va deveni cauză de ruină pentru Orașul Sfânt (; ). Înfruntă apoi Pătimirea (; ), în care este prezentat / mai mult chiar, însuși se prezintă ca «Dreptul/Cel Drept» nedrept condamnat, care continuă să-i învețe pe ucenicii săi cu pilda propriei sale vieți. În aparițiile pascale ( cel înviat îi instruiește pe ucenicii săi cu privire la împlinirea Scripturilor, realizată în moartea și învierea Sa (; ) și care mai trebuie să se realizeze încă în misiunea universală a ucenicilor, a comunității de credință (). Înălțarea le Cer () încheie definitiv «timpul» lui Isus, care – trupește – nu mai este printre ai săi.

Teologia lui Luca Luca este „catalogat” ca fiind «teologul istoriei mântuirii». Într-adevăr, dincolo de sublimarea fiecărei teme teologice în parte, evanghelia și Faptele Apostolilor au ca scop „redesemnarea” istoriei mântuirii, călăuzită continuu de inițiativa și de planul divin. Luca îi reinterpretează fazele prin schema: «promisiune-împlinirea». Israelul este destinatarul promisiunilor divine. Figurile care se mișcă în evanghelia copilăriei (; ): Zaharia, Simeon și Ana, Maria și – mai ales – profetul și precursorul Ioan Botezătorul (și chiar al lui Paul, în Fap.) reprezintă speranța lui Israel în împlinirea făgăduințelor divine. Întreaga Scriptură (fie luată global, fie luată în texte particulare) este înțeleasă de Luca drept profeție ce tinde la realizarea mântuirii mesianice. Această promisiune se împlinește în primul rând în Iisus, în ministerul său profetic () și, mai ales, în moartea și învierea lui (; ).