Bătălia navală de la Solebay sau de la Southwold Bay a avut loc la între flota neerlandeză și flota combinată anglo-franceză și a fost prima bătălie importantă din Al treilea Război Anglo-Neerlandez (1672–1674), care făcea parte el însuși din Războiul Franco-Neerlandez (1672–1678), în care Ludovic al XIV-lea a invadat Republica și a încercat să obțină controlul asupra Țărilor de Jos Spaniole. Anglia a fost implicată datorită Tratatului de la Dover, încheiat în secret de către regele Carol al II-lea al Angliei , și care a fost foarte nepopular în Parlamentul Englez.

Context Planuri pentru combinarea flotelor franceză și engleză fuseseră făcute încă de la sfârșitul lunii ianuarie 1672. Ambele flote trebuiau să fie gata să ia marea la 5 mai, englezii la Downs iar francezii la Brest; odată de englezii erau gata, francezii urmau să ridice velele spre Start iar joncțiunea trebuia să aibă loc undeva între acest punct și Downs după cum vor permite condițiile vremii și mișcările inamicului. Francezii trebuiau să formeze Escadra Albă cu 30 de nave de linie, în timp ce Escadrele Roșie și Albastră urmau să conțină câte 25 de nave englezești. Iacob Stuart, Ducele de York (viitorul rege Iacob al II-lea al Angliei) era comandantul suprem și Amiralul Escadrei Roșii; Contele Jean d’Estrées, Vice-amiralul francez din Ponant (adică din apele occidentale), era comandantul secund; Edward Montagu, Contele de Sandwich comanda Escadra Albastră. În absența Ducelui de York, Sandwich urma să fie comandantul flotei combinate. <ref>Conform aranjamentului inițial, George Ayscue ar fi trebuit să fie vice-amiralul Escadrei Roșii, Edward Spragge cel al Escadrei Albastre, iar Joseph Jordan și John Harman cei doi contra-amirali. După moartea lui Ayscue în martie 1672, John Kempthorne i-a urmat la comanda lui St Andrew și a devenit contra-amiral al Escadrei Albastre, ceilalți urcând o treaptă, astfel că Spragge și Harman s-au mutat în Escadra Roșie.</ref>

Planurile neerlandeze făcute la sfârșitul anului 1671 includeau organizarea unei flote de 72 de nave de linie (de 40 de tunuri sau mai mult) pentru anul următor. La sfârșitul lunii ianuarie acest număr a fost redus la 48, dar după atacul englez asupra flotei de Smirna planul inițial a fost adoptat din nou. Comanda supremă a fost dată evident lui Michiel de Ruyter ca locotenent-amiral al Olandei și Frisiei de Vest; Adriaen Bancket, locotenentul-amiral al Zeelandei, comanda a doua escadră; Willem Joseph van Ghent, locotenentul-amiral al Amsterdamului, comanda ce-a dea treia escadră. Aert van Nes, locotenentul-amiral al Mazei, era comandantul secund al escadrei lui De Ruyter, dar urma să ia comanda flotei în absența acestuia.

Neerlandezii întâmpinau aceleași probleme pe care le-au avut și englezii în 1666, dar le-au abordat diferit, deoarece din considerente geografice flota franceză reprezenta un pericol mai mic pentru ei. Nu le putea face nici un rău înainte de a trece prin Strâmtoarea Dover, atunci când joncțiunea cu flota engleză ar fi asigurată; pe când în 1666 englezii trebuiau să ia în calcul două flote separate și două coaste diferite de apărat. În orice caz, indiferent care a fost motivul lor, neerlandezii au decis să-i ignore pe francezi pentru moment și s-au concentrat asupra englezilor, atacându-i dacă era posibil în apropierea sau chiar în interiorul estuarului Tamisei.

Și aproape că au reușit, deoarece De Ruyter a plecat din Texel cu 35 de nave la 9 mai, iar dacă zeelandezii sub Banckert i s-ar fi alăturat acolo, conform planului, ar fi putut atinge coasta engleză înainte ca Ducele de York să plece de la Nore. Totuși autoritățile zeelandeze i-au ordonat lui Banckert să nu ridice ancora până nu are confirmarea că De Ruyter se afla pe mare deja, și abia la 12 mai cele 6 nave zeelandeze i s-au alăturat în fața propriilor porturi în loc să o fi făcut mai spre Nord.

În aceiași zi flota engleză de 38-43 nave de linie Conform exigențelor militare din acele vremuri, în linia de bătaie erau destul de puternice doar navele cu 40 de tunuri sau mai multe. Termenul de navă de război includea, pe lângă navele de linie, și fregatele, în general armate între 20 și 40 de tunuri fiecare. Fregatele erau folosite uneori chiar și în linia de bătaie, dar cel mai adesea efectuau manevre rapide împotriva navelor incendiare sau a navelor de linie avariate. a plecat de la Nore spre Portsmouth, unde s-a decis între timp să îi întâlnească pe francezi. În acest sens au fost trimise ordine din Londra la 29 aprilie și 2 mai. Ordinele au fost luate de nava Holmes de la Spithead la 4 mai împreună cu piloții englezi necesari și a ajuns la D’Estrées lângă Brest la 8 mai. În ziua următoare flota franceză a luat marea și la 13 mai a sosit la Spithead. La acea dată, flota engleză se afla ancorată lângă North Foreland iar cea neerlandeză la 60 de mile spre Nord-Est, abia aflând de la cercetașii lor că veneau prea târziu. Neerlandezii au pornit în urmărire, dar au fost încetiniți de ceață și au ajuns la Dover abia la 15 mai, atunci când englezii ancorau lângă St Helens alături de francezi. Mai devreme în acea zi neerlandezii au capturat un crucișător englez, French Victory (38 tunuri), o captură neerlandeză din războiul anterior.

Negăsind nici o urmă a englezilor la Downs, De Ruyter a întrunit un Consiliu de Război în care s-a decis să îi caute până la Insula Wight, dar aproape imediat apoi o navă daneză le-a dat vestea că francezii se aflau deja la Spithead iar englezii se aflau pe punctul de a li se alătura. Acest lucru a schimbat situația, deoarece însemna că trebuie să lupte într-o mare inferioritate numerică, și De Ruyter a convocat un al doilea Consiliu, dar vremea proastă l-a amânat până pe 17 mai, flota neerlandeză rămânând la ancora în dreptul Dover-ului. Acest al doilea Consiliu a decis în unanimitate că ar fi o greșeală să dea bătălie oriunde în Canal departe de porturi prietene (doar porturile spaniole ar fi putut primi eventualele navele avariate) și că ar fi cel mai potrivit să se întoarcă pe coasta Zeelandei unde să aștepte întăriri. La 19 mai De Ruyter s-a îndreptat spre această nouă locație.

Între timp francezii li s-au alăturat englezilor la St. Helens la 17 mai și în ziua următoare flota combinată a luat marea pentru a-i căuta pe neerlandezi. Vânturi estice persistente le-a încetinit înaintarea și se aflau încă la Vest de Dungeness la 23 mai când flota neerlandeză întărită considerabil a ancorat la Sud de Harwich la intrarea în Canalul Regelui.

O mică forță de 6 nave engleze (Gloucester 62, Ruby 48, Bonaventure 48, Tiger 44, Adventure 44, Dartmouth 32 împreună cu 3 nave incendiare și o navă spital) care plecase de la Nore la 20 mai pentru a se alătura flotei principale se afla atunci chiar sub Middle Ground. De Ruyter detașase deja 12 dintre navele sale mai ușoare sub Van Ghent (Leeuwen 50 – LA Van Ghent, Zierikzee 60 – VA Evertsen, Ridderschap 66 – SbN Jan van Nes, Deventer 66, Beschermer 50, Essen 50, Veere 50, Bommel 36, Utrecht 36, Ter Goes 34, Delft 34, Overijssel 30 împreună cu 2 nave mai mici și câteva nave incendiare) și le-a trimis în amonte pe Tamisa la 24 mai. Englezii sub Coleman pe Gloucester s-au retras și au fost urmăriți cu lovituri lungi de tun până la Sheerness, unde Van Ghent, găsind locul mult mai bine fortificat decât fusese în 1667, a oprit urmărirea și s-a retras. Unele dintre navele sale au lovit fundul, dar s-au eliberat fără avarii, iar la 26 mai s-a reunit cu De Ruyter, englezii urmându-i la distanță.

Între timp aliații trecuseră de Dover și au aflat că neerlandezii se aflau în gura Tamisei; la 27 mai un vânt dinspre Sud (primul vânt favorabil de la plecarea din I.Wight) le-a permis să se îndrepte spre Nord. Neerlandezii au descoperit apropierea lor chiar în acea noapte și și-au schimbat poziția de la ancorajul de la Gunfleet mai spre larg; această mișcare le-a permis navelor lui Coleman să se alăture Ducelui de York la Sud de Galloper la 28 mai. În ziua următoare cele două flote au luat contact vizual înainte de prânz, vântul suflând dinspre Sud-Vest iar aliații aflându-se direct în vânt.

De Ruyter a ținut cursul spre Sud-Est iar linia aliată a obținut o poziție de unde să atace inamicul abia după ora 18:00, când a devenit clar că nu era destul timp pentru o acțiune decisivă înainte de lăsarea întunericului și înainte ca flotele să atingă bancurile de nisip de la Nieuwpoort și Ostende. Prin urmare Ducele de York și-a păstrat poziția din vânt și a virat atunci când și neerlandezii au făcut-o pe la orele 21:00. Ambele flote au virat din nou pe la miezul nopții și conform lui Narborough se aflau destul de aproape pentru ca unele nave neerlandeze să poate deschide focul, dar la orele 3:00 dimineața când au virat din nou spre Nord-Vest ceața era groasă și au pierdut contactul. Înainte de prânz vremea s-a limpezit, dar vântul s-a întețit atât de mult încât nu putea fi vorba de nici o luptă, deși aliații se aflau încă o dată în poziția de a ataca curând după mijlocul zilei, ambele flote urmând un curs spre Sud-Est. La orele 15:00 aliații au întors spre Nord-Vest iar neerlandezii i-au urmat după o oră; aliații au ancorat în timpul nopții în apropiere, dar neerlandezii au continuat marșul și au fost împinși destul de mult sub vânt. La 31 mai aliații au virat spre Sud cu un vânt dinspre Vest; i-au zărit pe neerlandezi la mare distanță sub vânt dar nu au încercat să se aproprie și, cum nu aveau apă la bord pentru o ședere mai lungă în larg, la orele 8:00 s-au îndreptat spre coasta comitatului Suffolk, unde au ancorat în aceiași seară la 7-8 mile distanță de țărm, în golful Southwold sau Solebay. Au fost întăriți pe drum de către Royal Katherine (82 tunuri) și alte două nave mai mici de la Nore.

Între timp însă, situația militară și internă a Provinciilor Unite se înrăutățise. Francezii se pregăteau să treacă Rinul, iar soldații Electorului de Colonia așteptau să intre în provincia Overijssel. Partiul republican al fraților De Witt era pentru acceptarea condițiilor unei păci umilitoare, dar Willem de Orania, numit în februarie 1672 comandant șef al armatei, deși numai în vârstă de 21 de ani, cerea purtarea războiului împotriva invadatorilor. Nemulțumirea populară creștea, frații De Witt erau învinuiți de lipsurile pregătirii militare, ba chiar de trădare și, după destituire, aveau să fie uciși. Dacă în acele zile tulburi de dezbinare și luptă între partide, aliații anglo-francezi ar fi reușit să debarce la Haga, dezmembrarea Republicii s-ar fi înfăptuit în scurt timp. Din aceste considerente și sub influența comisarului flotei, Cornelis de Witt, Michiel de Ruyter a trebuit să renunțe temporar la principiul de acțiune al flotei neerlandeze adoptat pe parcursul întregului război: în fața superiorității numerice constante a adversarului, să se țină în preajma bazelor sale, în ape mici, la 5-6 mile de coastă, unde nu ar fi putut fi silită să angajeze lupta și, prin prezența ei, să împiedice orice debarcare a aliaților.

Timp de mai multe zile De Ruyter a rămas partea de Sud a Mării Nordului fără să știe unde s-a dus inamicul. Planul său era de a da lupta având avantajul vântului, dar dacă trebuia să accepte lupta în vânt, să o facă în aproprierea propriei coaste. La 6 iunie două dintre navele neerlandeze de cercetare s-au întors cu vestea că aliații se aflau la ancora la Sole Bay. Atunci vântul sufla dinspre Est și îi permitea să atace dintr-o poziție din vânt. A virat imediat spre Sole Bay și a apărut acolo devreme pe 7 iunie, luându-i pe aliați aproape complet prin surprindere.

De la 2 iunie când s-au apropiat de coastă, aliații se aflau la ancoră la Sole Bay luând apă și provizii. Escadra Roșie se afla în dreptul localității Southwold, nava-amiral a flotei, Royal Prince, fiind ancorată la 2 mile de țărm; Sandwich se afla cu Escadra Albastră spre Nord iar D’Estrées cu Escadra Albă câteva mile mai departe spre Sud decât ceilalți, între Dunwich și Aldeburgh.