Castorii (genul Castor) sunt rozătoare mari, semiacvatice, din emisfera nordică. Există două specii: castorul american (Castor canadensis) și brebul (Castor fiber). Castorii sunt a doua cea mai mare rozătoare extantă, după capibara, cântărind până la 50 kg. Au corpuri robuste, cu capete mari, incisivi lungi, asemănători dălților, blană maro sau gri, labe frontale asemănătoare mâinilor, labe posterioare palmate, și cozi plate și solzoase. Cele două specii diferă prin forma craniului și a cozii, precum și prin culoarea blănii. Castorii pot fi găsiți într-o serie de habitate de apă dulce, cum ar fi râuri, pâraie, lacuri și iazuri. Sunt erbivori, consumând scoarță de copac, plante acvatice, ierburi și rogoz.
Castorii construiesc baraje și adăposturi folosind ramuri de copaci, vegetație, pietre și noroi; ei rod copacii pentru a obține material de construcție. Barajele restricționează fluxul apei, formând iazuri, iar adăposturile servesc ca refugii. Infrastructura lor creează zone umede utilizate de multe alte specii, și, datorită efectului lor asupra altor organisme din ecosistem, castorii sunt considerați o specie-cheie. Sunt crepusculari spre nocturi, și au o durată de viață în jur de 10 ani. Masculii și femelele adulte trăiesc în perechi monogame împreună cu puii lor. După primul an, puii își ajută părinții să repare barajele și vizuinele; frații mai mari pot ajuta, de asemenea, la creșterea puilor nou-născuți. Castorii își marchează teritoriul folosind movile mirositoare făcute din noroi, resturi și castoreum – o substanță lichidă secretată prin sacurile uretrale ale animalului. Castorii își pot recunoaște rudele după secrețiile glandelor anale, și sunt dispuși să îi tolereze ca vecini.
De-a lungul istoriei, castorii au fost vânați pentru blana, carnea și castoreumul lor. Castoreumul a fost utilizat în medicină, parfumuri și aromatizarea alimentelor, iar blănurile de castor au reprezentat un motor important al comerțului. Înainte de introducerea măsurilor de protecție în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, vânătoarea excesivă aproape că a exterminat ambele specii. De atunci, populațiile s-au redresat, și au fost reintroduse, inclusiv în România, castorii fiind incluși pe Lista Roșie a IUCN ca specie cu risc redus. În cultura umană, castorul simbolizează hărnicia, în special în legătură cu construcțiile; este animalul național al Canadei.
Taxonomie
Carl Linnaeus a introdus numele genului Castor, precum și epitetul specific fiber pentru specia eurasiatică. Zoologul german Heinrich Kuhl a introdus C. canadensis în 1820. Mulți oameni de știință au considerat ambele denumiri sinonime pentru aceeași specie până în anii 1970, când au devenit disponibile dovezi cromozomiale care confirmau că cele două specii sunt separate, cea eurasiatică având 48 de cromozomi, iar cea americană 40. Diferența dintre numărul de cromozomi împiedică încrucișarea între ele. Au fost clasificate 25 de subspecii pentru C. canadensis, și 9 pentru C. fiber.
Există două specii existente: castorul american (Castor canadensis) și castorul eurasiatic (C. fiber), numit și breb. Castorul eurasiatic are un craniu mai alungit, cavități nazale triunghiulare (spre deosebire de cele pătrate ale speciei nord-americane), o blană de culoare mai deschisă și o coadă mai îngustă.
Caracteristici
Castorii sunt a doua cea mai mare rozătoare vie, după capibara. Au o lungime a capului și a corpului de 80-120 cm, cu o coadă de 25-50 cm, o înălțime la greabăn de 30-60 cm, și cântăresc în general 11–30 kg, dar pot ajunge și la 50 kg. Masculii și femelele sunt aproape identici din punct de vedere fizic. Corpurile lor sunt aerodinamice, ca ale mamiferelor marine, iar constituția lor robustă le permite să tragă greutăți mari. Blana unui castor are 12.000–23.000 de fire de păr/cm2, și are rolul de a menține animalul încălzit, de a-l ajuta să plutească în apă, și de a-l proteja împotriva prădătorilor. Părul de protecție are o lungime de 5-6 cm, și este de obicei de culoare maro-roșcat, dar poate varia de la ocru la aproape negru. Castorii năpârlesc în fiecare vară.
Castorii au cranii mari, cu mușchi puternici pentru mestecat. Au patru incisivi în formă de daltă, care continuă să crească pe tot parcursul vieții. Incisivii sunt acoperiți cu un smalț gros, de culoare portocalie sau roșu-maroniu, datorită compușilor de fier. Incisivii inferiori au rădăcini aproape la fel de lungi ca întreaga mandibulă. Ochii, urechile și nările sunt dispuse astfel încât să poată rămâne deasupra apei în timp ce restul corpului este sub apă. Buzele unui castor se pot închide în spatele incisivilor, împiedicând apa să intre în gură în timp ce taie și mușcă obiecte atunci când sunt scufundați.
Picioarele din față ale castorului sunt îndemânatice, permițându-le să apuce și să manipuleze obiecte și hrană, precum și să sape. Picioarele din spate sunt mai mari și au membrane între degete, iar al doilea deget din interior are o „unghie dublă” folosită pentru îngrijire. Castorii pot înota cu 8 km/h; numai picioarele din spate cu membrane sunt folosite pentru înot, în timp ce picioarele din față se pliază sub piept.
În comparație cu multe alte rozătoare, creierul castorului are un hipotalamus mult mai mic decât telencefalul, ceea ce indică un creier relativ avansat, cu o inteligență superioară. Cerebelul este mare, permițând animalului să se miște într-un spațiu tridimensional (cum ar fi sub apă), similar cu veverițele care se cațără în copaci. Neocortexul este dedicat în principal simțului tactil și auzului. Simțul tactil este mai dezvoltat la buze și mâini decât la mustăți și coadă. Vederea castorului este relativ slabă; ochiul castorului nu vede la fel de bine sub apă ca ochiul vidrei. Castorii au un simț al mirosului dezvoltat, pe care îl folosesc pentru a detecta prădătorii terestri, și pentru a inspecta urmele de hrană și alți indivizi.
Castorii pot să-și țină respirația până la 15 minute, dar de obicei rămân sub apă nu mai mult de cinci sau șase minute. Scufundările durează de obicei mai puțin de 30 de secunde, și nu depășesc de obicei 1 m adâncime.
Ecologie și comportament
Castorii trăiesc în ecosisteme de apă dulce, cum ar fi râuri, pâraie, lacuri și iazuri. Apa este cea mai importantă componentă a habitatului castorilor; aceștia înoată și se scufundă în ea, și le oferă refugiu împotriva prădătorilor terestri. De asemenea, apa restricționează accesul la casele lor, și le permite să mute mai ușor materialele de construcție. Castorii preferă pâraiele cu curgere mai lentă, de obicei cu o pantă (înclinație) de un procent, deși s-a observat că folosesc și cursuri cu pante de până la 15 procente. Castorii se găsesc mai des în pâraie mai largi decât în cele mai înguste. De asemenea, preferă zonele fără inundații regulate, și pot abandona o locație pentru ani de zile după o inundație semnificativă.
Castorii aleg de obicei peisaje plate, cu vegetație diversă, aproape de apă. Castorii americani preferă copacii aflați la 60 m sau mai puțin de apă, dar vor cutreiera câteva sute de metri pentru a găsi mai mulți. Castorii au fost observați și în zone montane. Castorii care se dispersează vor folosi temporar anumite habitate înainte de a-și găsi casa ideală. Acestea includ pâraie mici, mlaștini temporare, șanțuri și curți. Aceste locuri nu dispun de resurse importante, astfel încât animalele nu rămân acolo permanent. Castorii s-au stabilit din ce în ce mai mult în sau în apropierea mediilor create de om, inclusiv zone agricole, suburbii, terenuri de golf și centre comerciale.
Castorii au nevoie de copaci și arbuști pe care să-i folosească ca material de construcție pentru baraje, care restricționează curgerea apei pentru a crea un iaz în care să trăiască, și pentru adăposturi, care le servesc ca refugiu împotriva prădătorilor și intemperiilor. Fără astfel de materiale, sau când adăposturile nu sunt necesare, castorii sapă vizuini în maluri pentru a trăi. Construcția barajelor începe la sfârșitul verii sau la începutul toamnei, iar castorii le repară ori de câte ori este nevoie. Castorii pot tăia copaci cu o lățime de până la 15 cm în mai puțin de 50 de minute. Copacii mai groși, cu o lățime de 25 cm sau mai mult, pot să nu cadă timp de ore întregi.. Când rod un copac, castorii alternează mușcăturile cu partea stângă și dreaptă a gurii. Ramurile copacilor sunt apoi tăiate și transportate la destinație cu ajutorul mușchilor puternici ai fălcilor și gâtului. Alte materiale de construcție, precum noroiul și pietrele, sunt ținute de membrele din față, și strânse între bărbie și piept. Dietă Castorii au o dietă erbivoră și generalistă. În timpul primăverii și verii, se hrănesc în principal cu plante erbacee, cum ar fi frunze, rădăcini, ierburi, ferigi, nuferi, papură și stuf. În timpul toamnei și iernii, mănâncă mai multă scoarță și cambiu din plante lemnoase; speciile de arbori și arbuști consumate includ plopul, mesteacănul, stejarul, cornul, salcia și arinul. Există unele dezacorduri cu privire la motivul pentru care castorii selectează anumite plante lemnoase; unele cercetări au arătat că aceștia aleg mai frecvent speciile care sunt mai ușor de digerat, în timp ce altele sugerează că aceștia se hrănesc în principal în funcție de dimensiunea tulpinii. Castorii pot ascunde hrana pentru iarnă, stivuind lemnul în cea mai adâncă parte a iazului, unde nu poate fi atins de alte animale erbivore. Această ascunzătoare este cunoscută sub numele de „plută”; când partea superioară îngheață, se formează un „capac”. Castorul accesează pluta înotând sub gheață. Multe populații brebi nu construiesc plute, ci se hrănesc pe uscat în timpul iernii.
Structură socială și reproducere
Nucleul organizării sociale a castorilor este familia, care este compusă dintr-un mascul adult și o femelă adultă într-o pereche monogamă, și descendenții lor. Familiile de castori pot avea până la zece membri; grupurile de această dimensiune necesită mai multe vizuini. Îngrijirea reciprocă și luptele jucăușe mențin legăturile între membrii familiei, iar agresivitatea între indivizi este neobișnuită.
Castorii adulți se împerechează cu partenerii lor, deși înlocuirea partenerului pare a fi un lucru comun. Un castor care își pierde partenerul va aștepta să apară altul. Ciclurile de estru încep la sfârșitul lunii decembrie și ating apogeul la mijlocul lunii ianuarie. Femelele pot avea două până la patru cicluri de estru pe sezon, fiecare durând între 12 și 24 de ore. Perechea se împerechează de obicei în apă, și, într-o măsură mai mică, în vizuină, timp de jumătate de minut până la trei minute.
Până la patru pui se nasc primăvara și vara, după o gestație de trei sau patru luni. Puii de castor sunt precociali, au haina de blană completă, și pot deschide ochii la câteva zile după naștere. Mama lor este principala îngrijitoare, în timp ce tatăl menține teritoriul. Frații mai mari dintr-o fătare anterioară joacă și ei un rol important.
După naștere, puii petrec primele una-două luni în vizuină. Puii sunt alăptați timp de trei luni, dar pot mânca alimente solide încă din a doua săptămână, și se bazează pe părinți și frații mai mari pentru a le aduce hrană. În cele din urmă, puii de castor explorează în afara vizuinii, și se hrănesc singuri, dar pot urma o rudă mai în vârstă, și se pot ține de spatele acesteia. După primul an, castorii tineri își ajută familiile la construcție. Castorii ajung la maturitate sexuală în jurul vârstei de 1,5-3 ani. Ei devin independenți la vârsta de doi ani, dar rămân cu părinții lor încă un an sau mai mult în perioadele de penurie alimentară, densitate mare a populației sau secetă.
Relația cu oamenii