Ornitologia este o ramură a zoologiei dedicată studiului păsărilor. Mai multe aspecte ale ornitologiei diferă de disciplinele conexe, în parte datorită vizibilității ridicate și atractivității estetice a păsărilor. De asemenea, este un domeniu în care amatorii au adus o contribuție importantă în ceea ce privește timpul, resursele și sprijinul financiar. Studiile asupra păsărilor au contribuit la dezvoltarea unor concepte cheie în biologie, inclusiv evoluția, comportamentul și ecologia, cum ar fi definiția speciilor, procesul de speciere, instinctul, învățarea, nișele ecologice, breslele, biogeografia insulară, filogeografia și conservarea..
În timp ce ornitologia timpurie se ocupa în principal de descrierea și distribuția speciilor, ornitologii de astăzi caută răspunsuri la întrebări foarte specifice, folosind adesea păsările ca modele pentru a testa ipoteze sau predicții bazate pe teorii. Majoritatea teoriilor biologice moderne se aplică tuturor formelor de viață, iar numărul oamenilor de știință care se identifică drept „ornitologi” a scăzut în consecință. În ornitologie se utilizează o gamă largă de instrumente și tehnici, atât în laborator, cât și pe teren, iar inovațiile sunt constante. Majoritatea biologilor care se identifică drept „ornitologi” studiază domenii specifice de cercetare biologică, precum anatomia, fiziologia, taxonomia (filogenetica), ecologia sau comportamentul.
Definiție și etimologie Cuvântul „ornitologie” provine din latinescul de la sfârșitul secolului al XVI-lea, ornithologia, care înseamnă „știința păsărilor”, din grecescul ὄρνις órnis („pasăre") și λόγος lógos („teorie, știință, gândire”).
Istorie Istoria ornitologiei reflectă în mare măsură tendințele din istoria biologiei, precum și din multe alte discipline științifice, inclusiv ecologia, anatomia, fiziologia, paleontologia și, mai recent, biologia moleculară. Tendințele includ trecerea de la simple descrieri la identificarea tiparelor, astfel încât să se elucideze procesele care produc aceste tipare. Conform viziunilor moderne, bazate pe consensul științific al ornitologiei din secolul XXI, păsările sunt descendenți specifici ai teropodelor maniraptorane mici, cu pene, care au apărut din dinozaurii din perioada jurasică, acum 160 de milioane de ani.Field, D. J., Burton, M. G., Benito, J., Plateau, O., & Navalón, G. (2025). Whence the birds: 200 years of dinosaurs, avian antecedents. Biology Letters, 21(1), 20240500.
Cunoștințe și studii timpurii Oamenii au observat păsările încă din preistorie, unele desene din epoca de piatră fiind printre cele mai vechi dovezi ale interesului pentru păsări. Păsările erau probabil importante ca surse de hrană, iar în săpăturile arheologice ale așezărilor din epoca de piatră timpurie au fost găsite oase aparținând unui număr de până la 80 de specii.. Rămășițe de păsări acvatice și marine au fost găsite și în mormane de cochilii pe insula Oronsay, în largul coastei Scoției.
Culturile din întreaga lume au un vocabular bogat legat de păsări. Denumirile tradiționale ale păsărilor se bazează adesea pe cunoștințe detaliate despre comportamentul acestora, multe dintre ele fiind onomatopeice și încă în uz. Cunoștințele tradiționale pot include și utilizarea păsărilor în medicina populară, iar cunoștințele despre aceste practici sunt transmise prin tradiții orale (vezi etnoornitologia). Vânătoarea păsărilor sălbatice, precum și domesticirea acestora, ar fi necesitat cunoștințe considerabile despre obiceiurile lor. Creșterea păsărilor și vânătoarea cu șoimi erau practicate încă din timpuri străvechi în multe părți ale lumii. Incubarea artificială a păsărilor de curte era practicată în China în jurul anului 246 î.Hr. și cel puțin în jurul anului 400 î.Hr. în Egipt. Egiptenii foloseau păsările și în scrierile lor hieroglifice, multe dintre acestea, deși stilizate, fiind încă identificabile ca specii.
Înregistrările scrise vechi oferă informații valoroase despre distribuția speciilor în trecut. De exemplu, Xenofon menționează abundența struților în Asiria (Anabasis, i. 5); această subspecie din Asia Mică este dispărută, iar toate rasele de struți existente astăzi sunt limitate la Africa. Alte scrieri vechi, precum Vedele (1500–800 î.Hr.), demonstrează observarea atentă a istoriei vieții păsărilor și includ cea mai veche referire la obiceiul parazitismului de cuib al cucului asiatic (Eudynamys scolopaceus). La fel ca scrierea, arta timpurie din China, Japonia, Persia și India demonstrează, de asemenea, cunoștințe, cu exemple de ilustrații științifice precise ale păsărilor.Lack, David (1965) Enjoying Ornithology. Taylor & Francis. pp. 175–176.
Aristotel, în 350 î.Hr., în lucrarea sa Istoria animalelor, a observat obiceiurile păsărilor legate de migrație, năpârlire, depunerea ouălor și durata de viață, și a compilat o listă de 170 de specii diferite de păsări. Cu toate acestea, el a introdus și propagat mai multe mituri, cum ar fi ideea că rândunicile hibernează iarna, deși a observat că cocorii migrează din stepele Sciției către mlaștinile de la izvoarele Nilului. Ideea hibernării rândunicilor a devenit atât de bine stabilită încât, chiar și în 1878, Elliott Coues putea enumera nu mai puțin de 182 de publicații contemporane care tratau hibernarea rândunicilor și puține dovezi publicate care să contrazică teoria. În jurul anului 77 d.Hr., Pliniu cel Bătrân a descris păsările, printre alte creaturi, în Naturalis Historia.
Cea mai veche mențiune a falconeriei provine din timpul domniei lui Sargon al II-lea (722–705 î.Hr.) în Asiria. Se crede că falconeria și-a făcut intrarea în Europa abia după anul 400 d.Hr., adusă din est după invaziile hunilor și alanilor. Începând cu secolul al VIII-lea, au fost scrise numeroase lucrări arabe pe această temă și ornitologie generală, precum și traduceri ale operelor scriitorilor antici din greacă și siriacă. În secolele al XII-lea și al XIII-lea, cruciadele și cuceririle au subjugat teritoriile islamice din sudul Italiei, centrul Spaniei și Levantul aflate sub stăpânire europeană, iar pentru prima dată s-au realizat traduceri în latină ale marilor opere ale savanților arabi și greci cu ajutorul savanților evrei și musulmani, în special în Toledo, oraș care căzuse în mâini creștine în 1085 și ale cărui biblioteci scăpaseră de distrugere. Michael Scot din Scoția a realizat aici, în jurul anului 1215, o traducere latină din arabă a lucrării lui Aristotel despre animale, traducere care a fost răspândită pe scară largă și a fost prima dată într-un mileniu când acest text fundamental despre zoologie a devenit disponibil europenilor. Falconeria era populară la curtea normandă din Sicilia, iar o serie de lucrări pe această temă au fost scrise la Palermo. Împăratul Frederic al II-lea de Hohenstaufen (1194–1250) a aflat despre falconerie în tinerețea sa în Sicilia și mai târziu a construit o menajerie și a sponsorizat traduceri de texte arabe, printre care lucrarea arabă cunoscută sub numele de Liber Moaminus, scrisă de un autor necunoscut, care a fost tradusă în latină de Teodor al Antiohiei din Siria în 1240–1241 sub numele de De Scientia Venandi per Aves, iar Michael Scot (care se mutase la Palermo) a tradus Kitāb al-Ḥayawān al lui Avicenna din 1027 pentru împărat, un comentariu și o actualizare științifică a operei lui Aristotel, care făcea parte din masivul Kitāb al-Šifāʾ al lui Ibn Sīnā. În cele din urmă, Frederic al II-lea și-a scris propriul tratat despre falconerie, De arte venandi cum avibus, în care a relatat observațiile sale ornitologice și rezultatele vânătorilor și experimentelor pe care curtea sa le efectua cu plăcere.
Mai mulți cercetători germani și francezi timpurii au compilat lucrări vechi și au efectuat cercetări noi asupra păsărilor. Printre aceștia s-au numărat Guillaume Rondelet, care a descris observațiile sale din Marea Mediterană, și Pierre Belon, care a descris peștii și păsările pe care le văzuse în Franța și Levant. Cartea păsărilor (1555) a lui Belon este un volum in-folio cu descrieri a aproximativ 200 de specii. Compararea sa dintre scheletele oamenilor și ale păsărilor este considerată un punct de reper în anatomia comparată. Volcher Coiter (1534–1576), un anatomist olandez, a realizat studii detaliate ale structurilor interne ale păsărilor și a produs o clasificare a păsărilor, De Differentiis Avium (în jurul anului 1572), bazată pe structură și obiceiuri. Conrad Gessner a scris Vogelbuch și Icones avium omnium în jurul anului 1557. La fel ca Gesner, Ulisse Aldrovandi, un naturalist enciclopedic, a început o istorie naturală în 14 volume, cu trei volume despre păsări, intitulată „ornithologiae hoc est de avibus historiae libri XII”, care a fost publicată între 1599 și 1603. Aldrovandi a arătat un mare interes pentru plante și animale, iar opera sa a inclus 3000 de desene cu fructe, flori, plante și animale, publicate în 363 de volume. Numai lucrarea sa „Ornitologia” acoperă 2000 de pagini și a inclus aspecte precum tehnicile de creștere a găinilor și a păsărilor de curte. El a folosit o serie de trăsături, inclusiv comportamentul, în special îmbăierea și curățarea, pentru a clasifica grupurile de păsări.
Historia Avium (Istoria păsărilor) de William Turner, publicată la Köln în 1544, a fost o lucrare ornitologică timpurie din Anglia. El a remarcat răspândirea gaiei roșii în orașele englezești, unde smulgeau mâncarea din mâinile copiilor. A inclus credințe populare precum cele ale pescarilor. Pescarii credeau că uliganul pescar golea iazurile cu pești și îi ucideau, amestecând carnea uliganului pescar în momeala pentru pești. Opera lui Turner a reflectat vremurile violente în care a trăit și contrastează cu lucrări ulterioare, cum ar fi Istoria naturală și antichitățile din Selborne de Gilbert White din 1789, care au fost scrise într-o epocă liniștită.
În secolul al XVII-lea, Francis Willughby (1635–1672) și John Ray (1627–1705) au creat primul sistem major de clasificare a păsărilor, bazat mai degrabă pe funcție și morfologie decât pe formă sau comportament. Lucrarea lui Willughby, Ornithologiae libri tres (1676), finalizată de John Ray, este uneori considerată că a marcat începutul ornitologiei științifice. Ray a lucrat și la Ornithologia, care a fost publicată postum în 1713 sub titlul Synopsis methodica avium et piscium. Cea mai veche listă de păsări britanice, Pinax Rerum Naturalium Britannicarum, a fost scrisă de Christopher Merrett în 1667, dar autori precum John Ray au considerat-o de slabă valoare. Ray a apreciat însă expertiza naturalistului Sir Thomas Browne (1605–1682), care nu numai că a răspuns la întrebările sale privind identificarea și nomenclatura ornitologică, ci și la cele ale lui Willoughby și Merrett în corespondența scrisă. Browne însuși a ținut în timpul vieții un vultur, o bufniță, un cormoran, un buburuză și un struț, a scris un tratat despre falconerie și a introdus cuvintele „incubație” și „ovipar”.