Mark Lvovici Slonim (în , cunoscut, de asemenea, ca Marc Slonim și Marco Slonim; ) Giuseppina Giuliano, "Mark L'vovič Slonim", Russi in Italia database entry; retrieved 15 octombrie 2015 a fost un om politic, critic literar, cărturar și traducător rus. A fost membru al Partidului Socialist Revoluționar și, în 1917, a servit ca deputat al PSR pentru Basarabia în Adunarea Constituantă Rusă. El s-a alăturat guvernului de la Samara în primele faze ale Războiului Civil, opunându-se atât bolșevicilor, cât și elementelor conservatoare ale Mișcării Albe. Desemnat să facă parte din Delegația Externă a partidului său, Slonim a susținut, fără succes, revenirea Basarabiei la Rusia în timpul Conferinței de Pace de la Paris. După o scurtă ședere în Toscana, s-a stabilit în Cehoslovacia în 1922 ca editor al revistei Volya Rossii.
Slonim, care era, de asemenea, un cercetător literar educat în Italia, a devenit teoretician literar și cronicar al revistei Volya Rossii. Din acest punct de vedere, el a încurajat elementele liberal-progresiste și moderniste ale intelectualilor albi emigrați. Slonim a susținut, împotriva conservatorilor gen Zinaida Gippius, că exilații trebuie să aprecieze schimbările care au loc în Uniunea Sovietică și a devenit unul din primii critici care i-au popularizat pe scriitorii sovietici în Occident. El a fost, de asemenea, unul dintre principalii susținători (și un prieten intim) ai poetei Marina Țvetaeva.
În 1928, convins că literatura rusă din exil era de fapt moartă, Slonim s-a mutat la Paris și, în calitate de anti-fascist, a aderat la patriotismul sovietic. Contactele lui din anii 1930 cu Uniunea pentru Repatriere au fost deosebit de controversate. A scăpat de al Doilea Război Mondial și a ajuns în Statele Unite ale Americii la bordul navei SS Navemar, activând în anii 1940 și 1950 ca profesor la Sarah Lawrence College. A continuat să publice tratate și studii despre literatura rusă, familiarizând publicul american cu tendințele majore ale poeziei și prozei sovietice. Și-a petrecut ultimii ani de viață la Geneva, unde a tradus Porumbelul de argint al lui Andrei Belîi și a lucrat sporadic la memoriile sale.
Biografie Activități timpurii Slonim s-a născut în orașul-port rusesc Odesa (azi în Ucraina),Ukraine Master Index of Names , birth record at the office of the Odessa city rabbi, JewishGen deși unele surse susțin că s-a născut în orașul Novgorod-Severskîi, ce făcea parte pe atunci din gubernia Cernigov a Imperiului Rus (iar azi se află în regiunea Cernigău, Ucraina).Aucouturier & Slonim (1977), p. 411; Aucouturier (1999), p. 379 Părinții săi erau intelectuali evrei ruși din clasa de mijloc; unchiul lui Slonim a fost criticul literar Iuli Aihenvald. Viitorul critic era, de asemenea, o rudă îndepărtată a lui Ievsei Lazarevici Slonim, a cărui fiică, Vera Ievseievna, a devenit soția romancierului Vladimir Nabokov.Brian Boyd, Vladimir Nabokov: The American Years, p. 85. Princeton: Princeton University Press, 1991.
Potrivit rusologului Michel Aucouturier, memoriile lui Slonim îl arată ca pe un erudit și un adept al estetismului, ale cărui „simpatii socialiste” au fost doar cimentate de Revoluția Rusă.Aucouturier & Slonim (1977), p. 411. În timpul studiilor secundare la gimnaziul clasic din Odesa, Slonim a intrat în contact cu socialiștii revoluționari (denumiți și "eseri") și, la fel ca fratele său mai mare, Vladimir, a devenit un susținător al lor.Aucouturier & Slonim (1977), pp. 411, 413–415. Radicalismul lor i-a plasat în opoziție cu tatăl lor, care susținea moderat-liberalul Partid Constituțional Democratic.Aucouturier & Slonim (1977), p. 413.
Slonim, care se considera el însuși mai degrabă un libertarian socialist decât un marxist, a lucrat la înființarea unor „cercuri de autoinstruire” în care circula literatura interzisă în rândul elevilor și muncitorilor și a călătorit în Europa pentru a se întâlni cu Osip Minor.Aucouturier & Slonim (1977), pp. 414–417 Așa cum își amintea în anii 1960, conducerea eseriștilor era „îngrozită să descopere că în Odesa și în cea mai mare parte a zonelor învecinate majoritatea activităților erau desfășurate de băieți și fete de 16 sau 17 ani”.Aucouturier & Slonim (1977), p. 417 Potrivit altor surse ulterioare, el a intrat în atenția Ohranei și a părăsit Rusia pe ascuns. Începând din 1911 a studiat filozofia și literatura la Universitatea din Florența, Claudia Scandura, „L'Emigrazione russa in Italia: 1918–1919”, în Europa Orientalis, Vol. 14, Issue 2, 1995, p. 343 unde a obținut doctoratul.Katharine Reece, „Freedom of Thought, Freedom to Learn: Recovering Marc Slonim ”, în Sarah Lawrence Magazine, Spring 2015 În 1914 a publicat în Italia o traducere a ciclului de poezii Senilitate de Ivan Turgheniev. În 1918 Slonim a absolvit, de asemenea, Universitatea Imperială din Sankt Petersburg.White, p. 25
La începutul Primului Război Mondial, Slonim a urmat linia „defensistă” a majorității eserilor, sprijinind angajamentul Rusiei față de Aliați, și a servit în Armata Imperială. Revoluția din Februarie l-a surprins pe Frontul Românesc,Constantin et al. (2011), pp. 394, 404; White, p. 25 dar a revenit curând la Petrograd, unde (după cum scrie Aucouturier) „talentele sale de propagandist și de orator l-au transformat curând într-una dintre celebritățile partidului său”. Slonim a sprijinit Guvernul Provizoriu Rus și politicile sale „defensiste” împotriva eserilor de stânga, având dispute publice cu Vladimir Karelin și Maria Spiridonova.Aucouturier & Slonim (1977), pp. 424–428. Potrivit lui Slonim, el a fost unul dintre tinerii care s-au ocupat cu munca de partid: liderii eserilor erau fie în guvern, fie desfășurau activități în cadrul Sovietului de deputați ai muncitorilor și soldaților.Aucouturier & Slonim (1977), pp. 423–424
Adunarea Constituantă și Conferința de la Paris În memoriile sale, Slonim susține că a prevăzut pericolul reprezentat de reorganizarea bolșevicilor, după ce l-a auzit vorbind pe liderul lor, Vladimir Lenin. El a evidențiat contrastul existent între unitatea bolșevicilor și nehotărârea și fracționismul eserilor.Aucouturier & Slonim (1977), pp. 429–434 A fost încă activ după Revoluția din Octombrie, care a plasat Rusia sub administrația exercitată de Consiliul Comisarilor Poporului dominat de bolșevici. Slonim a devenit candidat al eserilor pentru Adunarea Constituantă Rusă la alegerile din 25 noiembrie 1917, concurând în sud-vestul provinciei Basarabia.Constantin et al. (2011), p. 147; (2012), pp. 24, 391, 394, 404–406 A obținut mandatul de deputat în urma victoriei zdrobitoare a eserilor, devenind, la vârsta de 23 de ani, cel mai tânăr parlamentar.Aucouturier & Slonim (1977), p. 411; Aucouturier (1999), p. 379 Laurent Béghin, „La revue Le Flambeau et les littératures slaves (1918–1940)”, în Textyles, nr. 45, 2014 Câteva zile mai târziu, Basarabia s-a proclamat Republica Democratică Moldovenească și și-a format un guvern propriu, rămânând indecis viitorul său ca parte componentă a Rusiei. Alegerile pentru Adunarea Constituantă au fost haotice, iar rezultatele nu au fost consemnate în totalitate.Clark, pp. 144–145
Slonim era prezent în Adunare în dimineața zilei de 19 ianuarie 1918, când bolșevicii au dizolvat-o prin forță și a deschis focul asupra mulțimii de susținători. Pentru o vreme s-a refugiat în Statul Ucrainean, ajutându-l pe Grigori Zilboorg să scoată un ziar clandestin care i-a înfuriat atât pe bolșevici, cât și pe naționaliștii ucraineni.Zilboorg & Slonim, pp. xix–xx El a fugit mai târziu la Samara, unde Adunarea Constituantă își formase propriul guvern contrarevoluționar denumit „Comisia Membrilor”. S-a alătura acestei comisii, iar apoi, după fuziunea acesteia cu Guvernul Provizoriu panrus, s-a mutat la Omsk.Aucouturier (1999), p. 379 Pe măsură ce Războiul Civil Rus se extindea în întreaga țară, Slonim a urmat Legiunea Cehoslovacă și a devenit prieten cu liderii acesteia, călătorind prin Siberia sub un nume fals. Cu toate acestea, nu i-a plăcut conceptul de intervenție aliată și s-a alăturat eserilor stângiști. Partidul său l-a trimis în străinătate ca membru al Delegației Străine, care exista inițial cu scopul de a convinge Occidentul să nu-l recunoască pe Aleksandr Kolceak în calitate de conducător suprem al Rusiei.White, pp. 25–26
În noiembrie 1918 Slonim și-a pierdut circumscripția sa electorală basarabeană ca urmare a unirii acestei provincii cu România. Scriitorul a devenit un critic fervent al acestei uniri, susținând că identitatea românească din România și Basarabia a fost fabricată recent de intelectuali, fiind lipsită de susținere populară în rândul țăranilor moldoveni (vezi Moldovenism).White, p. 88 Slonim a susținut, de asemenea, că procesul de unire a fost declanșat de Imperiul German la sfârșitul anului 1917 ca o mișcare antibolșevică și că a fost susținut de rușii care și-au abandonat „demnitatea națională și individuală”.White, p. 88. Vezi și Clark, pp. 170–171 Bazându-se pe astfel de argumente, Slonim a descris Imperiul Rus ca o entitate economică organică și funcțională, sugerând că Basarabia avea mai multe în comun cu Ucraina decât cu România.
El a afirmat, de asemenea, că Rusia nu a renunțat la Basarabia și că nu a recunoscut anexarea acestei provincii de către Regatul României. „Mai devreme sau mai târziu”, a sugerat el, „trebuie să aibă loc reunirea [Basarabiei] cu Statul Rus”.Clark, p. 236 Recunoscând că exista un punct de vedere comun împărtășit de Mișcarea Albă și de Rusia Sovietică cu privire la problema basarabeană, el a propus depășirea acestui impas prin organizarea de către Liga Națiunilor a unui referendum în fosta Republică Moldovenească.Clark, pp. 235–237 Cercetătorul Charles Upson Clark, care consideră raportul lui Slonim ca fiind printre „cele mai bune [...] din punctul de vedere rus”, respinge teoria acestuia despre inspirația germană a unirii, menționând că aceasta a fost, de fapt, o aspirație românească tradițională.Clark, pp. 166, 171
Slonim s-a alăturat unei echipe autonumite de politicieni și moșieri care a pretins că vorbește în numele Basarabiei și a participat la Conferința de Pace de la Paris pentru a susține cauza rusă. Printre ceilalți membri ai acelui grup se aflau Aleksandr Krupensky, Alexander K. Schmidt, Vladimir Țiganko și Mihail Savenco.Constantin et al. (2011), p. 147; (2012), pp. 391–394 Slonim, secondat de Țiganko, au răspândit zvonuri cu privire la „atrocitățile nemaipomenite” comise de Armata Română precum masacrarea a 53 de oameni într-un sat din județul Hotin și torturarea multor altora. Intervievat de L'Humanité, ziarul Partidului Comunist Francez, Slonim a pretins, de asemenea, că socialiștii au fost reprimați și că unirea necondiționată fusese votată „sub amenințarea mitralierelor”.A. P., „Atrocités roumaines en Bessarabie. Le Récit de Marco Slonim, ex-député de la Constituante”, în L'Humanité, 22 iunie 1919, p. 3 Aceste declarații au fost respinse de către unioniștii basarabeni: Ion Inculeț, fostul președinte al Republicii Moldovenești, a afirmat că interviul era „idiot”, în timp ce Ion Pelivan a scris ziarului L'Humanité, reafirmând că unirea a fost expresia voinței libere a poporului basarabean.Constantin et al. (2011), p. 148 În notele sale, Pelivan l-a catalogat pe Slonim ca „dezertor”, „impostor” și evreu bielorus.Constantin et al. (2012), pp. 394, 404–406
Toscana, Berlin și Volya Rossii