miniatura|Statul proiectat al Austriei Mari (Germania și Austria, aici, în verde) ar fi urmat să aibă aproximativ 70 de milioane de locuitori În perioada 1849-1851 Austria a sugerat în mod repetat că toate teritoriile austriece ar trebui să adere la o confederație germană. Vastele teritorii stăpânite de austrieci în Europa Centrală și de Est (precum Ungaria și nordul Italiei) nu aparținuseră anterior Confederației Germane. Planul a fost numit Austria Mare, Imperiul de șaptezeci de milioane de cetățeni sau, în funcție de autor, Planul Schwarzenberg sau Planul Schwarzenberg-Bruck.
O inițiativă importantă în această direcție a fost planul conducătorului guvernului austriac Felix zu Schwarzenberg din 9 martie 1849. Aderarea Ungariei și a nordului Italiei ar fi întărit foarte mult supremația austriacă în noul stat federal german. Într-un mod similar, ideile ministrului comerțului, Karl Ludwig von Bruck, din octombrie 1849 prevedeau realizarea unei uniuni vamale cu ambiție de putere mondială.
Planurile elaborate în anii 1849 și 1850 trebuie înțelese parțial ca o ofertă reală și parțial ca propagandă în dezbaterea politică cu privire la formarea unui stat german unitar. Austria a respins Imperiul German, care era sprijinit de Adunarea Națională de la Frankfurt, pentru că era prea liberal și pentru că nu permitea aderarea tuturor regiunilor stăpânite de Austria. Ea s-a manifestat împotriva încercării prusace din 1849/1850 de a forma un stat federal mai conservator (Uniunea de la Erfurt). Această uniune trebuia să înglobeze majoritatea statelor germane neaustriece sau cel puțin cât mai multe dintre aceste state.
Nici Prusia și nici Austria nu au reușit să-și pună planurile în aplicare: statele centrale precum Bavaria și Hanovra se temeau de formarea unui stat federal fără Austria, în care Prusia ar fi fost statul dominant, dar se temeau, de asemenea, de o confederației a Austriei Mari, care ar fi fost dominată de Austria. Așa a fost în vara anului 1851 a fost restabilită vechea Confederație germană.
Situația inițială miniatura|Locuitorii Confederației Germane în 1848, în funcție de statele individuale. Un stat federal german pe această bază ar fi respectat, în esență, așa-numita soluție mare-germană. Începând din 1815 statele germane erau unite într-o confederație de state denumită Confederația Germană. Misiunea sa era, mai presus de toate, organizarea unei apărări comune în situația unor atacuri din exterior. În plus, forțele conservatoare s-au folosit de acest stat federal pentru a combate formarea unui stat federal german liberal (cu parlament și guvern). Printre particularitățile Confederației Germane era faptul că nu includea întregul teritoriu al marilor puteri Austria și Prusia. Teritoriul prusac situat în afara teritoriului federal, fostele provincii Prusia (ulterior Prusia de Est și Prusia de Vest) și Posen, avea o mică importanță. Acolo locuia o populație relativ mică, care vorbea în majoritate limba germană. Acesta este motivul pentru care aceste provincii au aparținut confederației în perioada 1848-1851. miniatura|Distribuția locuitorilor din statele membre ale „Austriei Mari”, adică a unei confederații germane din care să facă parte și Austria. Mai mult de jumătate din locuitorii acestei confederații ar fi provenit din Austria. Situația era diferită în teritoriile austriece din afara confederației. Austria „negermană”, care nu făcea parte din confederație, depășea cu mult Austria „germană”: în teritoriul confederal al Austriei trăiau 12 milioane de oameni, inclusiv mulți cehi, dar aproximativ 26 de milioane se aflau în afara confederației. Aceste regiuni neaustriece se aflau în principal în nordul Italiei (Lombardo-Veneto) și în Regatul Ungariei (care nu coincidea cu actualul stat etnic maghiar Ungaria). Importanța Austriei în Germania și ca mare putere europeană se baza pe mărimea totală a acestui teritoriu. În statul imperial austriac germanii erau conducătorii, dar ei se aflau numeric în minoritate.
Adunarea Națională de la Frankfurt din 1848/1849, un parlament ales în mod democratic de locuitorii teritoriului confederal, voia să transforme Germania într-un stat federal, s-a întrunit în Biserica Sfântul Paul din Frankfurt. Acolo au fost o serie de discuții. Inițial aproape toți deputații voiau ca teritoriul noului imperiu să fie format din teritoriul federal existent (soluția mare-germană, care să conțină teritoriul federal austriac ca până atunci).
Cu toate acestea, Adunarea Națională a solicitat, în cele din urmă, printr-o hotărâre din 27 octombrie 1848, ca teritoriile negermane să fie separate de noul imperiu german (art. 2 și 3 din viitoarea constituție a Reichului). Prezența unui număr mare de popoare negermane era văzută ca un obstacol în funcționarea unui stat-națiune (de exemplu, în parlament). Împăratul austriac ar fi putut fi, prin urmare, doar conducător al unei uniuni personale ce ar fi înglobat temporar diverse țări. Austria ar fi trebuit să ia în calcul dezintegrarea imperiului său, deoarece simpla uniune personală nu putea ține împreună teritorii atât de diferite. Populația germană ar fi avut altfel o influență mai mică în Europa Centrală.Ernst Rudolf Huber: Deutsche Verfassungsgeschichte seit 1789. Band 2: Der Kampf um Einheit und Freiheit 1830 bis 1850. 3., wesentlich überarbeitete Auflage. Kohlhammer, Stuttgart u. a. 1988, ISBN 3-17-009741-5, pp. 796–798.
Austria a respins agresiv planul propus de Adunarea Națională. Astfel a fost adoptată soluția mică-germană. În consecință, statul federal trebuia să fie format din teritoriul federal, mai puțin Austria. Liberalul Heinrich von Gagern, un politician proeminent al Adunării Naționale, a propus o alianță dublă: statul federal, o „alianță strânsă”, urma să fie legat de întregul teritoriu al Austriei printr-o confederație (adică printr-un „acord suplimentar”). Dezavantajul îl constituia faptul că prusacii ar fi avut un rol dominant în noul stat federal prin adoptarea acestei soluții mici-germane. În special germanii sudici, conservatori și catolici, au respins eliminarea Austriei din statul federal german.
Istoria planurilor de constituire a Austriei Mari
Planul Schwarzenberg, martie 1849 miniatura|Felix zu Schwarzenberg, primul ministru austriac Conservatoarea Austrie se întărise din nou după contrarevoluția de la Viena (octombrie 1848). Cu toate acestea, situația politică defavorabilă a durat până în vara anului 1849, când au fost înăbușite acțiunile revoluționare din Ungaria. Austria nu era pe deplin capabilă de acțiune, atunci când, în primăvara anului 1849, soluția mică-germană obținuse treptat o majoritate în Adunarea Națională. Ar fi fost deosebit de important pentru Austria să prezinte un contraplan atractiv care să câștige opinia publică din Germania.
În ședința Reichstag-ului austriac de la Kremsier (azi Kroměříž) din 27 noiembrie 1848, primul ministru austriac Schwarzenberg a refuzat categoric deciziile Adunării Naționale de la Frankfurt din 27 octombrie. Austria nu trebuia să fie dezmembrată, în schimb „relațiile reciproce” între Germania „întinerită” și „Austria întinerită” trebuiau să fie determinate mai concret.Ernst Rudolf Huber: Deutsche Verfassungsgeschichte seit 1789. Band 2: Der Kampf um Einheit und Freiheit 1830 bis 1850. 3., wesentlich überarbeitete Auflage. Kohlhammer, Stuttgart u. a. 1988, ISBN 3-17-009741-5, p. 799. El a devenit mai precis la începutul lui martie 1849 când a făcut o ofertă pentru rezolvarea problemei germane. În același timp, Austria a primit o constituție impusă, în care se sublinia unitatea statului. miniatura|„Harta statului austriac” într-un atlas contemporan din 1848. Linia portocalie marchează granița între teritoriile aflate în interiorul și în afara Confederației Germane. Potrivit Planului Austriei Mari sau Planului Schwarzenberg teritoriile Austriei și Prusiei care nu aparțineau încă Confederației Germane urmau să fie înglobate noului imperiu german. Astfel, întregul imperiu austriac s-ar fi aflat sub protecția Confederației și s-ar fi format astfel un stat federal central-european, care ar consolidat rolul Austriei ca mare putere. Alianța urma să aibă un consiliu executiv format din trei membri austrieci, trei membri prusaci și un membru bavarez. Delegați din parlamentele statelor membre trebuiau să fie reprezentați într-o adunare confederală.Jürgen Angelow: Der Deutsche Bund. Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt 2003, ISBN 3-534-15152-6, p. 93. Cu populația sa de aproximativ 70 de milioane de locuitori, Confederația Germană ar fi fost, astfel, de departe, cea mai populată țară din Europa. Europa avea în anul 1850 o populație stimată de aproximativ 195 de milioane de locuitori, dintre care 39 de milioane trăiau în Rusia, 29,3 milioane în Franța și 16,6 milioane în Anglia.Massimo Livi Bacci: Europa und seine Menschen. Eine Bevölkerungsgeschichte. Beck, München 1999, ISBN 3-406-44700-7, pp. 18–19.
Schwarzenberg a acceptat, deci, fără tragere de inimă, planul confederației germane deoarece el a respins o reprezentare populară germană, chiar și sub forma slabă a delegațiilor parlamentelor. Obiectivul său principal era cooptarea Italiei de Nord și a Ungariei în noua confederație, ceea ce ar fi consolidat influența Austriei în politica internă și externă a noului stat. Acest lucru a făcut neatractiv planul Schwarzenberg pentru că germanii din afara Austriei nu-și doreau să fie implicați în conflictele naționalităților din interiorul Austriei.
Potrivit lui Manfred Luchterhand, Austria se gândea să cumpere aderarea întregii Austrii la confederație, încercând să beneficieze de avantaje suplimentare față de cele obținute de statele germane mai mici. Un consiliu executiv ar fi cu siguranță mult mai eficient decât vechiul și marele Bundestag. Planul propus de Schwarzenberg recunoștea că statele „pure germane” trebuiau să se unească într-o confederație de state. Dar, mai important, cadrul constituțional principsl trebuia să fie uniunea federației germane cu Austria. Dubla alianță a lui Gagern, „o uniune bipolară a Reich-ului German condus de Prusia cu Austria nu era totuși acceptabilă”.Manfred Luchterhandt: Österreich-Ungarn und die preußische Unionspolitik 1848–1851. In: Gunther Mai (Hrsg.): Die Erfurter Union und das Erfurter Unionsparlament 1850. 2000, pp. 81–110, hier pp. 86–87.
Politica de unire a Austriei și Prusiei, din mai 1849 miniatura|Planul de unificare germană cu soluția Austriei Mari. Suprafețele colorate aparțin unui stat, iar conturul unei confederații. Planul Schwarzenberg a contribuit la marginalizarea adepților soluției mari-germane în Adunarea Națională. La 28 martie 1849 membrii Adunării Naționale au votat Constituția Imperiului German. but the separation clauses 2 and 3 made this impossible for the Austrian leadership. Constituția prevedea teoretic aderarea Austriei, dar prezența paragrafelor 2 și 3 făceau imposibil acest lucru din perspectiva conducerii Imperiului Austriac. O zi mai târziu, Adunarea Națională l-a ales pe regele Prusiei ca împărat al Germaniei.
A fost un noroc pentru Austria că regele Frederic Wilhelm al IV-lea al Prusiei a respins constituția și coroana imperială în aprilie 1849. Cu toate acestea, Schwarzenberg îi cunoștea prea bine pe conservatorii de la conducerea Prusiei. El credea că prusacii vor accepta ideile mișcării naționale doar din motive tactice. În fapt, cu toate acestea, un stat federal era un proiect politic destul de interesant pentru Prusia: el ar fi extins puterea Prusiei în mica zonă germană, în loc să se lupte cu Austria împotriva Revoluției și a statului național. Pentru că cooperarea cu Austria ar fi însemnat că Prusia trebuia să-și subordoneze Austria. Împotriva acestui joc al Prusiei cu mișcarea națională Schwarzenberg nu putea face nimic la început.Manfred Luchterhandt: Österreich-Ungarn und die preußische Unionspolitik 1848–1851. In: Gunther Mai (Hrsg.): Die Erfurter Union und das Erfurter Unionsparlament 1850. 2000, pp. 81–110, hier pp. 88–89.