Cea de-a doua bătălie de pe Aisne (în sau Seconde bataille de l'Aisne, 16 aprilie – mijlocul lunii mai 1917) a fost componenta principală a Ofensivei Nivelle, o încercare franco-britanică de a provoca o înfrângere decisivă a armatelor germane din Franța. Strategia a fost realizarea unor ofensive eșalonate de la nord la sud de către Forța Expediționară Britanică (BEF) și mai multe grupuri de armate franceze. Generalul Robert Nivelle a planificat ofensiva în decembrie 1916, după ce l-a înlocuit pe Joseph Joffre în funcția de comandant-șef al Armatei Franceze. Obiectivul atacului de pe Aisne a fost capturarea coastei est-vest cu o lungime de 80 km a Chemin des Dames, la 110 km nord-est de Paris, și apoi atacul spre nord pentru a captura orașul Laon. Când armatele franceze au întâlnit armatele britanice care înaintau de pe frontul din Arras, germanii au fost urmăriți către Belgia și frontiera germana. Ofensiva a început pe 9 aprilie, când britanicii au atacat în Bătălia de la Arras. Pe 16 aprilie, Groupe d'armées de Reserve (GAR) a atacat Chemin des Dames și a doua zi Armata a IV-a din cadrul Groupe d'armées de Centre (GAC) a început, în apropiere de Reims, Bătălia de pe coline.

Coasta Chemin des Dames a fost timp de secole o carieră de piatră, rămânând un labirint de grote și tuneluri care au fost folosite ca adăposturi de trupele germane pentru a scăpa de bombardamentul francez. Ofensiva s-a confruntat cu focul artileriei și mitralierelor germane, care a provocat numeroase victime și a respins infanteria franceză în mai multe puncte. Francezii au obținut încă câteva succese tactice substanțiale și au capturat circa 29.000 de prizonieri în atacurile lor asupra Chemin des Dames și în Champagne, dar nu a reușit să își atingă obiectivul strategic al învingerii decisive a germanilor. Eșecul a avut un efect traumatizant asupra moralului armatei franceze și multe divizii s-au răzvrătit. Nivelle a fost înlocuit cu generalul Philippe Pétain, care a adoptat o strategie de „vindecare și apărare”; pe 19 mai Pétain a emis Directiva nr. 1 pentru ofensive limitate, destinate să epuizeze Armata Germană în timpul refacerii infanteriei franceze. Noua strategia franceză nu a fost una de apărare pasivă. În iunie și iulie, armatele a 4-a, a 6-a și a 10-a au efectuat mai multe atacuri limitate și Armata 1-a a fost trimis în Flandra pentru a participa la cea de-a treia bătălie de la Ypres.

Britanicii au prelungit ofensiva de la Arras până la mijlocul lunii mai, în ciuda incertitudinii cu privire la intențiile franceze, a pierderilor mari și a succesului redus în timp ce și-au deplasat divizii la nord înspre Flandra. Britanicii au capturat creasta Messines pe 7 iunie și au petrecut restul anului în ofensivă în a treia bătălie de la Ypres (31 iulie - 10 noiembrie) și în Bătălia de la Cambrai (20 noiembrie - 8 decembrie). Dificultățile armatelor franceze au devenit cunoscute germanilor, dar costul succesului defensiv de pe Aisne a făcut imposibilă consolidarea frontului din Flandra și efectuarea mai multor operațiuni locale pe Aisne și în Champagne. Francezii au efectuat atacuri limitate la Verdun în august, recucerind o mare parte a terenului pierdut în 1916, și au purtat Bătălia de La Malmaison în octombrie, în care au capturat capătul vestic al Chemin des Dames și i-au obligat pe germani să se retragă către malul nordic al râului Ailette. În timp ce germanii se confruntau cu ofensiva britanică din Flandra, moralul francezilor s-a refăcut, după ce Pétain a dispus executarea ca țapi ispășitori a 40-62 de militari ce incitau la revoltă și a introdus reforme, cum ar fi o mâncare mai bună, solde mai mari și permisii mai lungi pentru a ameliora bunăstarea trupelor franceze.

Context

Evoluții strategice Nivelle credea că germanii fuseseră epuizați de Bătălia de la Verdun și de Bătălia de pe Somme din 1916 și nu puteau rezista unei ofensive puternice, care putea fi încheiată în 24-48 ore. Atacul principal pe Aisne urma să fie precedat de un atac masiv cu rol de diversiune a armatelor britanice 1-a și a 3-a la Arras. Ministru francez de război, Hubert Lyautey, și șeful Marelui Stat Major, generalul Henri Philippe Pétain, s-au opus planului, crezând că era prematur. Comandantul-șef britanic, Sir Douglas Haig, a susținut ideea unei bătălii decisive, dar a insistat că, dacă primele două faze ale planului Nivelle nu ar avea succes, efortul britanic ar trebui să se desfășoare înspre nord către Flandra. Nivelle a amenințat că va demisiona dacă ofensiva nu va fi pusă în practică și, cum nu pierduse până atunci nicio bătălie, a beneficiat de sprijinul entuziast al primului ministru britanic David Lloyd George. Primul ministru francez Aristide Briand l-a sprijinit pe Nivelle, dar ministrul de război Lyautey a demisionat în cursul unei dispute din Camera Deputaților și guvernul Briand a căzut; un nou guvern condus de Alexandre Ribot a preluat mandatul pe 20 martie.

Cea de-a doua bătălie de pe Aisne a implicat aproximativ 1,2 milioane de soldați și 7.000 de tunuri pe un front ce se întindea de la Reims la Roye, cu efortul principal împotriva pozițiilor germane de-a lungul râului Aisne. Planul inițial din decembrie 1916 a fost afectat de întârzieri și de scurgeri de informații. la momentul începerii ofensivei în aprilie 1917, germanii obținuseră informații despre planul aliaților și și-au întărit pozițiile defensive pe frontul de pe Aisne. Retragerea germană către Linia Hindenburg (Operațiunea Alberich) a lăsat o fâșie de pământ devastată cu o adâncime de până la 40 km în fața pozițiilor franceze la est de Soissons, spre nord spre St. Quentin. Operațiunea Alberich a eliberat 13-14 divizii germane, care au fost mutate către Aisne, mărind garnizoana germană la 38 de divizii împotriva a 53 de divizii franceze. Retragerea germană a zădărnicit atacurile armatelor britanice și ale Groupe d'armées du Nord (GAN), dar a eliberat, de asemenea, divizii franceze. Până la sfârșitul lunii martie 1917, GAN a fost redus cu 11 divizii de infanterie, două divizii de cavalerie și de tunuri grele, care au intrat în rezerva strategică franceză.

Evoluții tactice miniatura| Când Hindenburg și Ludendorff au preluat conducerea armatei de la Falkenhayn pe 28 august 1916, presiunea exercitată asupra armatei germane din Franța era atât de mare încât au fost adoptate noi aranjamente defensive, bazate pe principiile adâncimii, invizibilității și contra-acțiunii imediate, ca singurele mijloace prin care forța militară în creștere a armatelor franceze și britanice putea fi contracarată. În loc să poarte o bătălie defensivă în linia frontului, lupta principală urma să aibă loc în spatele liniei frontului, în afara câmpului de bătaie a artileriei de câmp inamice. Desfășurarea luptei defensive (Grundsätze für die Führung in der Abwehrschlacht) a fost publicat pe 1 decembrie 1916. Noul manual prevedea mai degrabă organizarea apărării mobile a unei zone decât apărarea rigidă a unei linii de tranșee. Pozițiile necesare pentru noua metodă au fost definite în Principiile construirii poziției de luptă (Allgemeines über Stellungsbau).

Experiența Armatei 1-a Germane în bătăliile de pe Somme (Erfahrungen der I. Armee in der Sommeschlacht) a fost publicat pe 30 ianuarie 1917. În timpul Bătăliei de pe Somme din 1916, colonelul von Lossberg (șeful statului major al Armatei 1-a) a stabilit linia de luptă a diviziilor de rezervă (Ablösungsdivisionen). În analiza sa a bătăliei, Lossberg s-a opus acordării dreptului de a se retrage pentru garnizoanele din tranșee, deoarece el credea că manevra nu permitea garnizoanelor să evite focul artileriei aliate, care ar fi putut contribui la ocuparea fără opoziție a zonelor eliberate de infanteria inamică. Lossberg considera că retragerile spontane ar perturba contra-atacul rezervelor pe care îl plănuise și îi va priva de comandanții de batalion și de divizie de posibilitatea de a dirija o apărare organizată, pe care dispersarea infanteriei pe o suprafață mai mare o făcuse deja dificilă. Lossberg și ceilalți au avut serioase îndoieli cu privire la capacitatea diviziilor de rezervă de a ajunge la timp pe câmpul de luptă pentru a efectua imediat un contraatac (Gegenstoss) din spatele zonei de luptă și a vrut păstrarea practicii de luptă în prima linie de pe Somme, astfel încât să se mențină coerența organizațională, în așteptarea unui contra-atac (Gegenangriff) metodic al diviziilor de rezervă după 24-48 de ore. Ludendorff era suficient de impresionat de planul lui Lossberg pentru a-l adăuga în noul Manual de pregătire a infanteriei pentru război.

Preludiu

Pregătirile defensive germane

Unternehmen Alberich miniatura| În timpul retragerii germane către Siegfriedstellung (Linia Hindenburg) în martie 1917, a avut loc o retragere modestă în apropiere de Soissons. Pe 17 martie, defensiva germană de la Crouy și Côte 132 s-a dovedit a fi inexistentă și pe măsură ce trupele franceze au pornit în urmărire, trupele germane au contra-atacat la Vregny și Margival, ceea ce a redus viteza urmăririi franceze a unui avans pas-cu-pas. Prin aprilie, înaintarea franceză progresase doar dincolo de Neuville-sur-Margival și Leuilly. Pe 1 aprilie, un atac francez de-a lungul liniei Ailette–Laon a atins limitele localităților Laffaux și Vauxaillon. Vauxeny și Vauxaillon au fost ocupate câteva zile mai târziu.

Bătălia defensivă Într-un nou manual din 1 decembrie 1916, Grundsätze für die Führung in der Abwehrschlacht im Stellungskrieg (Principii de comandă pentru bătălie defensivă), politica apărării inflexibile a terenului, indiferent de valoarea sa tactică, a fost înlocuit de apărarea pozițiilor aflate în câmpul de observație al artileriei, unde exista o comunicare cu partea din spate, în cazul în care un atac în forță ar „intra într-un impas și ar epuiza resursele în timp ce apărătorii își vor păstra puterea lor”. Infanteria urma să lupte în aceste zone, având divizii într-un avanpost aflat la 2.700 de metri în spatele posturilor de ascultare, cu linia principală de rezistență plasată pe o contrapantă, în fața posturilor de observație ale artileriei, care erau suficient de departe pentru a putea supraveghea zona de avanpost. În spatele liniei principale de rezistență era o Grosskampfzone (câmp de bătălie), o a doua zonă defensivă adâncă de 1.400-2.300 m amplasată, de asemenea, pe cât posibil, pe un teren ascuns de observația inamicului, în timp ce se afla în câmpul de observație al artileriei germane. O rückwärtige Kampfzone (câmp de bătălie în spate) aflat mai în spate urma să fie ocupat de batalioanele de rezervă din fiecare regiment.

Fortificarea terenului Allgemeines über Stellungsbau (Principiile fortificării terenului) a fost publicat în ianuarie 1917 și până în aprilie o zonă de avanpost (Vorpostenfeld), dotată cu santinele, a fost construită de-a lungul Frontului de Vest. Santinelele se puteau retrage în poziții mai vaste (Gruppennester) apărate de Stosstrupps (cinci oameni și un subofițer pe Trupp), care s-ar alătura santinelelor în activitatea de recuperare a posturilor de santinelă în cazul unui contra-atac imediat. Procedurile defensive în zona de luptă erau similare, dar cu un număr mai mare de militari. Sistemul de tranșee de pe linia frontului era linia santinelelor din garnizoana zonei de luptă, căreia i s-a permis să se mute departe de focul inamic și apoi să contra-atace pentru a recupera zonele de luptă și avanposturile; astfel de retrageri erau avute în vedere pe mici porțiuni ale câmpului de luptă, ca preludiu la Gegenstoss in der Stellung (contra-atac imediat în poziție). O bătălie astfel de descentralizată de către un număr mare de mici detașamente de infanterie punea obstacole neprevăzute în calea atacatorului. Rezistența trupelor dotate cu arme automate, susținută de focul de artilerie, permitea avansarea continuă. În ianuarie 1917 a fost deschisă o școală pentru a preda noile metode de luptă comandanților trupelor de infanterie.