Sionism

miniatura|Simbol al sionismului în timpul conducerii lui Theodor Herzl, acest simbol avea să inspire actualul drapel al Israelului.thumb|right|150px|left|Nathan Birnbaum. thumb|right|Dr. Theodor Herzl thumb|right|150px|right|Dr. Max Nordau, 1849-1923, Cofondator al Organizației Sioniste Mondiale.

Sionismul — de la Muntele Sion (Țion), nucleul așezării davidice în Ierusalim — este mișcarea de emancipare națională a evreilor cu scopul readunării lor din împrăștiere (în ) și revenirii în țara strămoșească, în Țara Israel (în ), pentru restabilirea unei vieți evreiești independente și, în continuare, recrearea și consolidarea unui stat evreiescKuller, Harry: Evreii sioniști, în: Contribuția evreilor din România la cultură și civilizație, ed. Hasefer, București, p. 166, 2004..

Folosit pentru prima oară de Nathan Birnbaum (1864–1937), în 1890 pentru mișcarea pre-sionistă Hovevei Țion, termenul sionism a fost adoptat de dr. Theodor Herzl la Primul Congres Sionist, ținut în 1897 la Basel, în Elveția.

Terminologie Cuvântul sionism provine de la numele propriu ebraic Tzion (ציון), transliterat și Sion. Acesta este unul din numele sub care e menționat în Biblie orașul Ierusalim după una din colinele pe care este clădit - Muntele Sion.

Numele sionism a fost folosit prima dată în 1890 de austriacul Nathan Birnbaum, de profesie editor, cel care a fondat prima mișcare studențească naționalistă evreiască, Kadimah. (În cele din urmă Birnbaum avea să se întoarcă împotriva sionismului, devenind secretar general al mișcării haredite anti-sioniste Agudat Israel)

De la fondarea Statului Israel, termenul „sionist” are și conotația de susținător al Israelului ca stat național evreiesc. În cadrul sionismului, ca și în cadrul poporului evreu, co-există diverse curente politice, uneori contradictorii, care toate susțin tânărul stat Israel și care sunt grupate sub numele de sionism, de exemplu sionismul religios, sionismul revizionist, sau sionismul muncitoresc. Astfel termenul se mai folosește și pentru programe specifice ale acestor ideologii, cum ar fi încurajarea emigrării și a integrării evreilor în Israel (vezi și aliyah).

Termenul „sionist” este folosit și în mod peiorativ în atacuri la adresa evreilor și a Israelului. Apologeții antisemitismului, din dreapta și din stânga hărții politice, folosesc deseori, mai ales după Holocaust, cuvântul „sionist” în locul celui de „evreu”, pentru a nu fi acuzați de antisemitism. O tradiție în acest sens s-a creat încă în cercurile comuniste staliniste și troțkiste, în cele anarhiste, precum și în propaganda antisemită promovată de grupări conducătoare și intelectuale din lumea arabă și musulmană și de simpatizanții acestora, pătrunzând și în narativul de neo-emancipare islamică față de expansionismul modernist reprezentat de „Diavolul cel Mare”, adică SUA și „Diavolul cel Mic”, adică Israelul.

Drept critică la adresa antisemitismului camuflat ca antisionism se poate argumenta că de fapt dușmănia gratuită față de țara unui popor nu poate fi separată de dușmănia gratuită față de acel popor. Această observație nu delegitimează însă critica obiectivă, chiar aspră, de pe poziții echilibrate, față de politica, acțiunile și chiar declarațiile liderilor unei țări.

Sionism și teritorialism Sionismul nu se confundă cu teritorialismul, o altă mișcare naționalistă evreiască, astăzi de domeniul istoriei, ce-și propunea crearea unei patrii a evreilor, dar nu neapărat în Palestina.

Printre inițiativele falimentare de colonizare evreiască pot fi menționate: - Inițiativa baronului Hirsch de colonizare pe teritorii sub-populate în Argentina. Au fost câteva mii de familii evreiești care s-au stabilit în Argentina ca urmare a acestui program. - Programul Madagascar - inițiativa avortonă nazistă de a transfera evreii Europei în insula Madagascar, ca un fel de alternativă umană la Soluția finală (exterminarea evreilor din Europa).

Context istoric Dorința evreilor de a se reîntoarce în țara strămoșească a rămas o temă universală în tradiția evreiască de la Marea Revoltă a Evreilor (66-70 - e.n.), distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70, revolta lui Bar Kohba din 135, și începutul diasporei consecutive a evreilor. Cele trei revolte eșuate tragic precum și alte inițiative cu rezultat similar, au slăbit încrederea evreilor că visul lor se va împlini ca urmare a unei acțiuni umane, speranțele lor punându-se din ce în ce mai mult în Providență.

Evreii au continuat să locuiască în Palestina și după revolta lui Bar-Kohba; comunități evreiești au existat acolo neîntrerupt în ultimele două milenii. Talmudul de la Ierusalim este un exemplu al continuității culturii evreiești în Palestina. Declinul evreilor palestinieni a fost treptat și s-a întins de-a lungul mai multor secole, sub influența dominației bizantine, a cuceririlor arabilor (anii 600), cruciaților (sec. XI), și a ineficientei administrații a Imperiului Otoman (sec. XV - XX). Spre sfârșitul acestei epoci, fertilitatea pământurilor în Palestina scăzuse dramatic, iar economia țării înapoiată.

În ciuda acestui declin, au existat mai multe mișcări proto-sioniste, ce au avut ca rezultat revitalizarea anumitor comunități evreiești, cum ar fi cea din Safed. Populația acesteia se compunea din evrei care au fugit de persecuțiile din partea regatelor catolice, ce au urmat Reconquistei Peninsulei Iberice. În acea perioadă, de exemplu, în Portugalia, din ordinul regelui Manuel I, evreii au fost forțați fie să se convertească la creștinism, fie să plece. În urma acestei politici au apărut evreii „marrano” (conversos).

Aliyah Aliyah, imigrarea în Israel, a fost considerată dintotdeauna ca o faptă lăudabilă printre evrei, fiind prevăzută și în cele 613 porunci (mițvot). Aparent, conform scrierilor sale, și Maimonides considera reîntoarcerea în Israel ca pe o chestiune de importanță extremă pentru evrei. Începând din Evul Mediu, mai mulți evrei celebri, împreună cu discipolii lor, au emigrat în Țara Israel, printre ei Nahmanides, Iehiel din Paris cu mai mulți studenți ai săi, Iosef Karo, Menahem Mendel din Vitebsk cu 300 de discipoli, precum și peste 500 de perushim (discipoli) ai rabinului Elia ben Solomon Zalman din Vilnius.

thumb|180px|Mormântul regelui David (interior) pe Muntele Sion, Ierusalim. Dorința de repatriere izvorăște din străvechea tradiție evreiască: atât în cele trei rugăciuni zilnice cât și de sărbători evreii, se roagă pentru revenirea în Țara Sfântă, în care și-au cristalizat în antichitate existența statală și specificul cultural-religios, își urează să sărbătorească Paștele viitor în Ierusalimul reclădit, iar la nunți mirele sparge un pahar reînnoind jurământul de 2.500 de ani al străbunilor trimiși în robie de urgia babiloniană : Dacă te voi uita, Ierusalime, să-și uite dreapta mea destoinicia ei! Să mi se lipească limba de cerul gurii, dacă nu-mi voi aduce aminte de tine, dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele! (Psalmul 137, 5-6)Biblia sau Sf.Scriptură - în ediția românească a Societății Biblice

Spontan și neorganizat, evrei singuri, sau familii, plecau spre Țara Israelului, în pofida condițiilor grele de viață din patria săracă și nedezvoltată și a ostilității autorităților.

Au fost și încercări organizate de revenire în Țara Promisă, care s-au soldat cu tragedii și dezamăgiri: În anul 1648, marea schismă a falsului Mesia Sabbataï Tsevi, sau Șabtai Țvi . Schisma lui Jacob Frank, (1726-1791).

Sionismul modern (herzelian) 300px|right|thumb|Delegați la Primul Congres Sionist în 1897 la Basel, Elveția. Termenul sionism a fost folosit pentru prima oară de Nathan Birnbaum (1864–1937, jurnalist evreu-austriac - la Primul congres sionist din 1897 a fost ales secretar general al Organizației sioniste mondiale) în 1890 pentru mișcarea pre-sionistă Hovevey Tzion și adoptat apoi de dr. Theodor Herzl la Primul Congres Sionist, ținut în 1897 la Basel. Acest congres avea ca obiectiv soluționarea problemei evreiești, prin crearea (reînființarea) statului evreiesc în Palestina, ca un unic răspuns rezonabil față de amplificarea anti-semitismului central-european și francez.

Augmentarea naționalismului european, formarea statelor naționale independente în locul imperiilor care cuprindeau mai multe naționalități, au declanșat și naționalismul evreiesc laic. Populația evreiască n-a reacționat uniform, printre evrei existând mai multe curente: curentul asimilaților, care se înstrăinaseră de iudaism (spre exemplu Franz Kafka, Solomon Maimon și chiar Theodor Herzl); curentul convertiților fie, de voie (spre exemplu Heinrich Heine, Abraham Mendelssohn) fie, de nevoie, pentru a putea obține o funcție oficială (Gustav Mahler, Heimann Hariton Tiktin) curentul cosmopolit (de ex. Rosa Luxemburg, Eduard Bernstein). thumb|Afacerea Dreyfus - degradarea căpitanului Dreyfus, 5 ianuarie 1895.

Primul congres sionist Venit la Paris ca reporter al ziarului „Neue Freie Presse”, dr. Theodor Herzl, provenit dintr-o familie asimilată de evrei unguri, a fost profund impresionat de tenebroasa Afacere Dreyfus și de valul de antisemitism statal, al armatei, al protipendadei politice, al mediei și al populației franceze care a provocat și a susținut această atmosferă. Herzl a ajuns la concluzia că emanciparea, libertatea politică și asigurarea drepturilor cetățenești ale evreilor sunt posibile exclusiv prin reunirea dezideratelor politice, laice și religioase într-un cadru statal independent. În consecință, și ca o continuare a mișcării pre-sioniste Hovevey Tzion (rabinul dr. Țvi Hirș Kalișer, Iehuda Hai Alkalai, Moses Hess ș.a. Katowice, 1881) dr. Theodor Herzl a început o activitate febrilă de a pune premizele unui stat evreiesc. La Primul Congres Sionist, ținut în 1897 la Basel el a lansat sintagma „sionism” ca denumire a mișcării pentru realizarea acestui ideal.Herzl, Theodor: Journal, 1895-1904 T.1, p.387 - (ISBN 978-2-7021-1862-7)Weisz, Georges: Theodor Herzl, une nouvelle lecture, L'Harmattan, p.71, 2006.

La începutul secolului XX provincia otomană Palestina, zona cuprinsă între marea Mediterană la vest, râul Iordan la est, podișul Golan la nord și pustiul Sinai la sud cuprindea o populație de puțin peste 400.000 de locuitori: circa 300.000 arabi, 80-90.000 evrei, 10-15.000 druzi și cerchezi, 17.000 creștini (nearabi) și 10-20.000 personal administrativ și militar otoman (majoritatea turci). În cadrul acestui amestec de populații existau relații de colaborare și bună vecinătate, dar și animozități cu unele izbucniri violente. Antropologic, unitatea socială și de autoritate arabă era familia (în ) care cuprindea între sute și mii de membri - mărimea hamulei determina și poziția ei în stratificarea socială. Interesele hamulei erau strict locale-regionale.

Tentativele lui Herzl pe lângă Înalta Poartă (a sultanului) de a crea un stat evreiesc autonom în Palestina nu au dat rezultatele scontate. Cu toate că la apariția mișcării sioniste, Palestina era o provincie otomană sub-dezvoltată și sub-populată, cu o populație de mai puțin de jumătate milion de locuitori, planurile sioniste erau incompatibile cu interesele pan-islamiste și politica tradițională a Imperiului Otoman de a nu încuraja tendințele de emancipare națională ale grupărilor etnice pe care le cuprindea.