thumb|250px|right|Muncitorii est-germani ridicând Zidul Berlinului, 20 noiembrie 1961 thumb|250px|right|În ultima fază de dezvoltare a zidului, "fâșia morții" dintre gardul de sârmă ghimpată și zidul de beton ofereau grănicerilor un câmp de tragere liber pe distanțe lungi asupra potențialilor fugari răsăriteni. thumb|250px|right|Rămășiță a Zidului Berlinului lângă Piața Potsdamer (iunie 2003) thumb|250px|Harta Berlinului de Vest și cel de Est, punctele de trecere a frontierei, rețelele de metrou
Zidul Berlinului (în limba germană: Berliner Mauer), un simbol al Războiului Rece, a fost construit, inițial, pe 13 august 1961 și a fost demolat în săptămânile de după 9 noiembrie 1989. Parte a Cortinei de Fier, Zidul Berlinului a fost cea mai cunoscută parte a frontierelor RDG-ului. Zidul a rezistat până la 9 noiembrie 1989.
Conceput de administrația liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, și aprobat de liderul sovietic Nikita Hrușciov, zidul a constituit o barieră de separare între Berlinul Occidental și Republica Democrată Germană timp de aproape 28 de ani. A fost construit în perioada postbelică, (perioadă în care Germania a fost divizată), în efortul de a stopa consecințele scurgerii de forță de muncă și pierderilor economice asociate cu migrația zilnică a unui mare număr de profesioniști și lucrători calificați între Est și Vest. Existența timp de aproape trei decenii a Zidului a provocat scăderea semnificativă a emigrației (evadați - "Republikflucht" în germană): de la 2,5 milioane, în perioada 1949 – 1962, la numai 5.000 - între 1962 și 1989.
Crearea Zidului Berlinului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană și pentru blocul comunist ca un tot întreg. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste, insistent afișat în lumea occidentală, în special după împușcarea, intens mediatizată de mass media occidentale, a câtorva evadați. Liberalizarea politică de la sfârșitul deceniului al nouălea, asociată cu declinul Uniunii Sovietice, a dus la relaxarea restricțiilor la trecerea frontierei est-germane, care au dus, în cele din urmă, la demonstrații de masă și căderea guvernului comunist. În momentul când a fost dat publicității, la 9 noiembrie 1989, un decret al oficialităților est-germane care permitea trecerea liberă a frontierei, mase uriașe de est-berlinezi s-au apropiat de zid și, în cele din urmă, au traversat prin toate punctele de trecere, unindu-se, într-o atmosferă sărbătorească, cu mulțimea din Berlinul Occidental. După câteva săptămâni, Zidul a fost, în cele din urmă, distrus în totalitate, căderea acestei bariere fiind primul pas către reunificarea Germaniei, care a fost încheiată, în mod oficial, pe 3 octombrie 1990.
Fundalul istoric thumb|200px|Zonele de ocupație în Germania, la 1945
După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, Germania a fost divizată în patru zone de ocupație. Vechea capitală a Germaniei, Berlinul, ca sediu al Comisiei Aliate de Control, a fost împărțită în patru zone de ocupație corespunzătoare. Deși, la început, intențiile puterilor învingătoare erau de a guverna împreună Germania în granițele stabilite în anul 1947, izbucnirea Războiului Rece a făcut ca zonele de ocupație franceză, britanică și americană să fie unite în Republica Federală Germania, în 1949. Ca ripostă, în zona de ocupație sovietică a Berlinului avea să fie proclamată, în același an, Republica Democrată Germania, cu capitala în Berlinul Răsăritean.
Dezvoltarea separată a statelor germane Începând din 1948, Germania Occidentală s-a dezvoltat ca o țară capitalistă vestică, cu o economie socială de piață ("Soziale Marktwirtschaft") și cu o viață politică autentic democratică – parlamentară. Creșterea economică neîntreruptă de 30 de ani, începută în deceniul al șaselea, a dus la "miracolul economic". În interiorul granițelor sale, Germania Răsăriteană a fost guvernată de un guvern autoritar, modelat după cel sovietic, care a aplicat în economie sistemul economiei planificate centralizat. În vreme ce Germania Răsăriteană a devenit cea mai bogată și dezvoltată țară din blocul răsăritean, mulți dintre cetățenii ei priveau la prosperitatea economică și libertatea politică din vest. Fuga numeroșilor cetățeni est-germani către țări necomuniste via Berlinul Occidental a dus la edificarea, în 1961, a sistemului frontierelor RDG, din care Zidul era parte integrantă.
Emigrația masivă Din 1949 până în 1961, un mare număr de persoane, de la personalul cu studii superioare la muncitorii calificați, ("Grenzgänger"), migra dinspre estul spre vestul Berlinului, în principal, datorită reconstrucției din vest, susținută de fondurile Planului Marshall. Într-o singură zi, de exemplu, întreaga catedră de matematică a Universității din Leipzig a părăsit RDG-ul. În plus, numeroși vest-berlinezi traversau granița în răsărit pentru a-și face cumpărăturile în magazinele cu prețuri subvenționate de stat, unde prețurile erau mult mai mici decât în vest. Această secătuire a resurselor umane și economice amenința Germania Răsăriteană cu colapsul economic. Acest fapt avea repercusiuni în întreg blocul răsăritean și, în special, în Uniunea Sovietică, care subvenționa economia est-germană și care, la rândul ei, trebuia să asigure plata despăgubirilor de război către URSS și Polonia. Propunerile pentru edificarea unei bariere Impulsul pentru crearea Zidului Berlinului a venit de la liderul est-german Walter Ulbricht, iar inițiativa a fost aprobată de conducătorul URSS Nikita Hrușciov, cu anumite rezerve. Propunerile lui Ulbricht pentru o a doua blocadă aeriană a Berlinului de Vest au fost respinse de sovietici, în timp ce Zidul trebuia construit numai din sârmă ghimpată. Dacă occidentalii ar fi încercat să forțeze bariera, est-germanii ar fi trebuit să dea înapoi, fără a deschide focul, sub nici un motiv.
Începerea construcției în 1961 Construirea a 45 de kilometri de bariere în jurul celor trei sectoare occidentale a început duminică 13 august 1961 în Berlinul Răsăritean. În acea dimineață, zona de frontieră a fost securizată de trupele de grăniceri est-germani. Bariera a fost construită de soldații și muncitorii est-germani, fără implicarea directă a sovieticilor. Zidul a fost construit numai pe teritoriul est-german, constructorii asigurându-se că nu ating în nici un punct teritoriul vest-berlinez. Străzile care se întindeau de-a lungul traseului barierei au fost baricadate pentru a împiedica trecerea a oricărui vehicul și a fost ridicat un gard de sârmă ghimpată, care, mai târziu, a fost transformat într-un zid în toată regula. Bariera a divizat, fizic, orașul și a încercuit, practic, Berlinul Occidental. În timpul construcției, soldații Armatei Naționale Populare (NVA) și ai Grupurilor de luptă ale clasei muncitoare (KdA) au păzit zona, având ordine clare pentru împușcarea oricărui individ care ar fi încercat să fugă în Vest. Mai târziu, zona Zidului a fost întărită cu ziduri, câmpuri minate și alte instalații de siguranță.
Efectele imediate Numeroase familii au fost despărțite. Mulți est-germani au fost opriți să-și mai desfășoare activitatea în Berlinul Occidental, pierzându-și o valoroasă sursă de venit. Berlinul Occidental a devenit o enclavă aproape total izolată într-un teritoriu ostil. Vest-berlinezii au demonstrat, în frunte cu primarul lor, Willy Brandt, împotriva zidului, criticând cu vigoare Statele Unite pentru lipsa de reacție.
thumb|250px|Președintele John F. Kennedy în vizită la Zidul Berlinului ( 26 iunie 1963) John F. Kennedy a acceptat, într-un discurs din 25 iulie 1961, că Statele Unite nu pot decât spera să poată apăra vest-berlinezii și pe germanii occidentali. Încercarea de a se opune est-germanilor ar fi dus la un eșec stânjenitor. Astfel, administrația americană a protestat slab, formal, prin canalele obișnuite, dar fără vigoare, deși Zidul era o violare a înțelegerilor postbelice care permiteau Aliaților occidentali să supravegheze administrarea întregului Berlin. La câteva luni după construirea barierei de sârmă ghimpată, guvernul USA a informat autoritățile sovietice că va accepta Zidul ca pe un "fapt al vieții internaționale" pe care nu va încerca să-l schimbe cu forța.
Guvernul est-german a pretins că Zidul ar fi fost o "barieră de protecție antifascistă" ("antifaschistischer Schutzwall"), ridicată cu intenția de a descuraja agresiunea occidentală. Această poziție a fost privită cu scepticism chiar și în Germania Răsăriteană, în timp ce în Germania Occidentală era privită ca măsură de stopare a exodului, ceea ce era mai aproape realitate. Zidul a provocat numeroase suferințe familiilor divizate între est și vest.
Efecte secundare Era clar că moralul vest-german trebuia ridicat, de vreme ce viabilitatea Berlinului Occidental era grav amenințată. Dacă Berlinul ar fi căzut, după toate eforturile podului aerian, cum s-ar fi putut încrede vreunul dintre Aliați în Statele Unite? Pe de altă parte, în fața unei amenințări sovietice serioase, o enclavă ca Berlinul Occidental nu putea fi apărată decât cu armele nucleare. De aceea, se impunea ca americanii să facă o demonstrație de forță, care să arate sovieticilor că nu pot împinge lucrurile mai departe.
În consecință, generalul Lucius D. Clay, care se bucura de un mare respect în rândurile berlinezilor după ce a condus cu succes eforturile americanilor din timpul podului aerian 1948-1949, și care era cunoscut că are o atitudine foarte fermă față de sovietici, a fost trimis la Berlin ca fiind consilier al președintelui american, având gradul diplomatic de ambasador. Generalul și vicepreședintele Lyndon B. Johnson au aterizat pe Aeroportul Internațional Tempelhof în după-amiaza zilei de sâmbătă 19 august 1961.
Ei au ajuns într-un oraș apărat de ceea ce avea să fie cunoscută ca "Brigada Berlin", formată din grupurile de luptă al II-lea și al III-lea și o companie de blindate. Fiecare grup de luptă era încadrat cu 1.362 de soldați și ofițeri. În 16 august 1961, Kennedy a dat ordinul întăririi Brigăzii Berlin. În dimineața zilei de 19 august a fost adus și grupul de luptă nr. 1.
În dimineața zilei de duminică, 20 august 1961, 491 de vehicule care transportau 1.500 de oameni în cinci coloane de marș au părăsit punctul de control Helmstedt-Marienborn la 06:34. La Marienborn, la punctul sovietic de control de lângă Helmstedt, personalul american a fost numărat de militarii aflați de gardă. Coloana avea 160 km lungime și a acoperit distanța de 177 km dintre Marienborn și Berlin în formație completă de luptă, în timp ce polițiștii est-germani de la circulație urmăreau coloana din spatele pomilor de-a lungul autostrăzii. Capul convoiului a ajuns la Berlin la prânz, fiind întâmpinat de Clay și Johnson, mai înainte de a defila pe străzile Berlinului prin fața unei mulțimi entuziasmate. La ora 4:00 a.m. a zilei de luni 21 august, Lyndon Johnson a lăsat Berlinul Occidental, vizibil întărit, în mâinile generalului Frederick O. Hartel și a brigăzii sale care număra acum 4.224 de ofițeri și trupă. La fiecare trei luni în următorii trei ani și jumate, un batalion american nou era trimis în Berlinul Occidental pe autostradă pentru a face o demonstrație a voinței aliate de a-și folosi drepturile fără contenire.