Partidul Comunist Român

Partidul Comunist Român (PCR) a fost un partid politic fondat în anul 1921, ca rezultat al scindării aripii bolșevice de extremă stânga din Partidul Social Democrat Român (istoric). A funcționat în diferite perioade sub denumiri oficiale distincte: între 1921 și 1945 sub numele de Partidul Comunist din România, iar între 1948 și 1965 sub cel de Partidul Muncitoresc Român. Din 1965, partidul a revenit la denumirea de Partidul Comunist Român (PCR). Gărzile Patriotice au constituit aripa paramilitară a partidului.

Din punct de vedere numeric, partidul comunist a avut un număr redus de membri în perioada interbelică, scăzând de la aproximativ 2.000 la momentul Congresului al II-lea (1922) la circa 1.500 în 1931 și la mai puțin de 1.000 în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După o perioadă de oscilații politice până în 1923, partidul s-a aliniat în mod constant pozițiilor Uniunii Sovietice, promovând o politică ostilă statului român, în conformitate cu directivele Cominternului.

În cadrul României interbelice, PCR a fost o organizație politică marginală și ilegală, subordonată Cominternului și, implicit, Uniunii Sovietice, susținând ideologic obiectivele revoluției comuniste.

Ascensiunea PCR către putere a început după evenimentele din 23 august 1944, când partidul a participat ca membru al Blocului Național Democrat. Ulterior, în conformitate cu strategia stalinistă și cu sprijinul Armatei Roșii, PCR și-a eliminat treptat adversarii politici. După abdicarea forțată a regelui Mihai I, în urma loviturii de stat din 30 decembrie 1947, a fost proclamată Republica Populară Română.

Între 1947 și 1989, PCR a fost singurul partid politic legal care a activat pe scena politică din România.

Potrivit articolului 3 al Constituției din 1965, PCR era definit drept „forța politică conducătoare a întregii societăți” din Republica Socialistă România. Sub conducerea PCR, în România a fost instaurată dictatura proletariatului; în economie a fost introdus un sistem de planificare centralizată, iar viața politică, socială și culturală a fost caracterizată de control ideologic, cenzură și restrângerea libertății de exprimare.

„Și totuși, oricare ar fi judecata istoricilor în viitor, este astăzi evident că, în ansamblu, experiența comunismului a fost traumatică pentru români. În economie a înlocuit spiritul întreprinzător cu controlul centralizat; în politică și viața socială a sufocat societatea civilă prin instituții lipsite de integritate; în viața intelectuală a inhibat libera expresie a spiritului uman și, cel mai grav, a adus prejudicii incalculabile moralei colective prin proliferarea legilor și disprețul față de Lege.” — Keith HitchinsHitchins, Keith: „Romania”, The American Historical Review, vol. 97, nr. 4, pp. 1064–1083, Oxford University Press, octombrie 1992.

Istoric

Înființarea

În mai 1921, la Congresul general al Partidului Socialist, desfășurat la București, aripa de extremă stângă a Partidului Social Democrat Român, cunoscută sub denumirea de maximaliști și condusă de Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Boris Ștefanov și Alecu Constantinescu, a profitat de faptul că majoritatea liderilor socialiști se aflau în detenție și nu își puteau exercita funcțiile,Const. Titel-Petrescu, Socialismul în România, 1946, pp. 358–360 votând transformarea partidului în Partidul Socialist-Comunist, redenumit ulterior Partidul Comunist din România (PCdR).

Congresul desfășurat între 8 și 12 mai 1921 este considerat primul congres al Partidului Comunist Român. PCdR a aderat la principiile Internaționalei a III-a. Intervenția forțelor de ordine și arestările au dus la întreruperea congresului la 12 mai, la o zi după votul privind afilierea la Internaționala Comunistă.Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948–1965, Polirom, Iași, 2001, p. 16

Potrivit interpretărilor formulate de liderii fondatori, România întrunea condițiile necesare pentru instaurarea, după model sovietic, a unei „dictaturi a muncitorimii și țărănimii”.Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Editura Univers, București, 1995, p. 26 Printre susținătorii activi ai constituirii unei avangarde leniniste în România s-a numărat și Cristian Racovski, lider al Cominternului și fost activist socialist în România.

Primul secretar general al partidului a fost Gheorghe Cristescu. Printre membrii fondatori s-au aflat intelectuali precum Lucrețiu Pătrășcanu și Petre Constantinescu-Iași. Scindarea din 1921 a divizat mișcarea muncitorească românească pentru următoarele două decenii. În iunie 1921, conducerea social-democrată a revizuit deciziile congresului, ceea ce a dus la existența a două partide distincte: unul reformist și constituțional, celălalt revoluționar, comunist. PCdR s-a afiliat oficial la Internaționala Comunistă.

Abia la al doilea congres al partidului, desfășurat la Ploiești între 3 și 4 octombrie 1922, au fost stabilite structurile organizatorice ale formațiunii. A fost adoptată denumirea „Partidul Comunist din România, Secție a Internaționalei Comuniste”, a fost ales un Comitet Central, a fost aprobat Statutul și a fost consacrat caracterul ilegal al organizării.Vasile Liveanu, „Date privind pregătirea și desfășurarea Congresului I al Partidului Comunist din România”, Studii și materiale de istorie contemporană, nr. 2, 1962, pp. 163–197

Conducerea PCdR și-a afirmat constant loialitatea față de Uniunea Sovietică, susținând pozițiile Cominternului, inclusiv în chestiuni teritoriale sensibile pentru statul român.Vladimir Tismăneanu, op. cit.

La 11 aprilie 1924, partidul a fost interzis de guvernul liberal, fiind acuzat de activități considerate anti-statale, în contextul răscoalei de la Tatarbunar. PCdR a rămas în ilegalitate până în 1944. Statutul ilegal a accentuat dependența partidului de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, care, prin Comintern, a influențat direct conducerea și orientarea politică a PCdR.Keith Hitchins, România 1866–1947, Humanitas, București, 2013, p. 436

În conformitate cu tezele Cominternului, partidul a adoptat poziții favorabile autodeterminării minorităților naționale, inclusiv până la separare, și nu a recunoscut Unirea Basarabiei cu România. Aceste orientări au fost reafirmate la congresele din 1924 și 1928.Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Humanitas, București, 1992, p. 207

În pofida interdicției legale, comuniștii au continuat să participe indirect la viața politică prin intermediul unor organizații legale, precum Blocul Muncitoresc-Țărănesc. La alegerile din 1931, BMT a obținut aproximativ 73.000 de voturi și cinci mandate parlamentare, rezultat ulterior invalidat de autorități. După grevele de la Grivița din 1933, organizația a fost interzisă.

Numărul membrilor PCdR în perioada interbelică a variat semnificativ. Estimările indică aproximativ 2.000 de membri în 1922, un maxim de circa 5.000 în jurul anului 1936 și valori cuprinse între 800 și 1.200 de membri în ajunul datei de 23 august 1944.Petre Țurlea, „Câți comuniști erau în România în 1940?” Structura partidului era puternic multietnică, românii reprezentând mai puțin de un sfert din membri în jurul anului 1930.Eugen Denize, „Comunismul românesc de la începuturi până la moartea lui Gheorghiu-Dej”

Un număr important de lideri ai PCdR au căzut victime ale Marii Epurări din Uniunea Sovietică, inclusiv Marcel Pauker, Alexandru Dobrogeanu-Gherea și Ecaterina Arbore.„Marcel Pauker (1896–1938) – ein Verfemter”

23 august 1944

La 23 august 1944, Partidul Comunist din România (PCdR) a participat, alături de Regele Mihai, Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal și Partidul Social Democrat Român, la înlăturarea regimului condus de mareșalul Ion Antonescu, eveniment care a determinat ieșirea României din alianța cu Germania nazistă și intrarea țării în sfera de influență sovietică.

După actul de la 23 august, reprezentanți ai PCdR au intrat în structurile guvernamentale. Începând cu 6 martie 1945, sub presiunea directă a Uniunii Sovietice, a fost format guvernul condus de Petru Groza. În acest guvern, Partidul Comunist și partidele-satelit dețineau poziții-cheie, inclusiv Ministerul de Interne, Ministerul Justiției, Ministerul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice, Ministerul Războiului și Ministerul Propagandei. Ministerul de Interne a fost condus de Teohari Georgescu.Keith Hitchins, România 1866–1947, Humanitas, București, 2013, p. 586

În guvernul Groza au fost cooptați și reprezentanți ai unor facțiuni desprinse din partidele istorice, precum Gheorghe Tătărescu, disident din Partidul Național Liberal, în funcția de ministru de Externe și viceprim-ministru, și Anton Alexandrescu, disident din Partidul Național Țărănesc, ca ministru al Cooperației. Aceștia reprezentau grupări minoritare din formațiunile politice de origine.

Partidul Comunist participase deja la guvernare imediat după lovitura de stat, în cadrul guvernului Sănătescu (23 august – 3 noiembrie 1944). La insistențele autorităților sovietice, PCdR a primit controlul asupra Ministerului Afacerilor Interne, portofoliu ocupat de Lucrețiu Pătrășcanu, singurul civil din cabinetul militar al regelui.Dennis Deletant, recenzie la Romania's Communist Takeover: The Rădescu Government de Dinu C. Giurescu, The Slavonic and East European Review, vol. 74, nr. 2, 1996, pp. 349–351

Potrivit aceleiași surse, reprezentanții sovietici din Comisia Aliată de Control au invocat necesitatea stabilității interne într-o țară aflată în spatele frontului, solicitând controlul comunist asupra instituțiilor-cheie ale ordinii publice, în special armata, poliția și justiția.

Consolidarea puterii PCdR a fost desăvârșită în urma alegerilor generale din noiembrie 1946. Oficial, alianța politică dominată de comuniști, Blocul Partidelor Democrate, a obținut o majoritate covârșitoare, ceea ce i-a permis să controleze Adunarea Deputaților și să guverneze fără opoziție efectivă.

Rezultatele alegerilor au fost contestate de Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, care au acuzat fraude masive. Istoricul Dinu C. Giurescu a caracterizat scrutinul drept o fraudă minuțios pregătită, susținând că procentele oficiale au fost stabilite anterior votului și că Blocul Partidelor Democrate ar fi obținut, în realitate, aproximativ 40% din voturi.Dinu C. Giurescu, Cade Cortina de Fier. România 1947. Documente diplomatice, Editura Curtea Veche, București, 2002

1947–1965

După o campanie sistematică de subminare a partidelor istorice, la 30 decembrie 1947, Regele Mihai a fost forțat să abdice, iar România a fost proclamată republică, sub denumirea de Republica Populară Română. Evenimentul a marcat instaurarea regimului comunist și eliminarea definitivă a monarhiei.Keith Hitchins, România 1866–1947, Humanitas, București, 2013

În anul 1948 a avut loc fuziunea dintre Partidul Comunist din România și Partidul Social Democrat Român, noua formațiune politică fiind denumită Partidul Muncitoresc Român (PMR). PMR a devenit partid unic, deținând monopolul puterii politice în stat.

Tot în 1948 a fost adoptată legea naționalizării principalelor mijloace de producție, prin care întreprinderile industriale, bancare și comerciale au fost trecute în proprietatea statului. În același an a fost reformat sistemul de învățământ, fiind introdusă gratuitatea generalizată și extins învățământul obligatoriu, cu scopul declarat al reducerii analfabetismului.

Începând cu 1949, regimul a inițiat colectivizarea agriculturii, proces prin care proprietatea agricolă privată a fost desființată, iar țăranii au fost constrânși să se asocieze în cooperative agricole. Procesul a fost însoțit de represiune, deportări și condamnări penale.

Anii 1950 au fost marcați de lupte interne pentru putere în cadrul conducerii PMR, în urma cărora Gheorghe Gheorghiu-Dej a devenit liderul incontestabil al partidului, cu sprijinul conducerii sovietice. Gheorghiu-Dej a condus partidul și statul până la moartea sa, în martie 1965.