Marele Război Sioux din 1876

Marele Război Sioux din 1876, cunoscut și sub numele de Războiul Dealurilor Negre, a fost o serie de bătălii și negocieri care au avut loc în perioada 1876–1877 între triburile Lakota Sioux și -ii Nordici pe de o parte, și guvernul Statelor Unite de cealaltă parte. Cauza războiului a fost reprezentată de dorința guvernului SUA de a obține . După descoperirea filoanelor de aur în Dealurile Negre, coloniștii au început să pătrundă pe teritoriile băștinașilor americani, iar triburile Sioux și Cheyenne au refuzat cedarea acestora către Statele Unite. În general, armata SUA și istoricii pun triburile Lakota în centrul evenimentelor, în special datorită numărului acestora, însă unii indieni consideră că triburile Cheyenne reprezentau ținta principală a campaniei militare.

Dintre toate bătăliile și ciocnirile din acest război, cea mai cunoscută rămâne bătălia de pe Little Bighorn, cunoscută și sub denumirea de Ultima Redută a lui Custer, cea mai importantă din numeroasele conflicte dintre armata Statelor Unite și călăreții indieni. În ciuda unor victorii obținute de amerindieni pe câmpul de luptă, Statele Unite au utilizat resursele naționale cu scopul de a-i obliga pe aceștia să capituleze, în special prin atacarea și distrugerea taberelor și proprietăților acestora. Marele Război Sioux a avut loc în timpul administrației lui Ulysses S. Grant și Rutherford B. Hayes. Acordul din 1877 (19 Stat. 254, adoptat pe ) anexa în mod oficial teritoriul Sioux și stabilea rezervații indiene permanente.

Istoric Tribul Cheyenne a migrat spre vest în Dealurile Negre și în comitatul Powder River înaintea celor din Lakota și i-au învățat pe aceștia creșterea cailor în jurul anului 1730. Până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, tribul Lakota aflat în expansiune a început să-și extindă teritoriul la vest de râul Missouri. Aceștia au alungat tribul Kiowa și au creat alianțe cu triburile Cheyenne și Arapaho cu scopul de a controla teritoriile cu bizoni aflate în nordul Marilor Câmpii. Dealurile Negre, situate în vestul statului Dakota de Sud, au devenit o sursă importantă de lemn, plante și vânat pentru Lakota. stanga|miniatura|300x300px|O hartă a Marii Rezervații Sioux stabilite în 1868. „Teritoriile necedate” ale Sioux și Cheyenne era în vestul rezervației în Montana și Wyoming. Dorința guvernului Statelor Unite de a obține Dealurile Negre reprezintă cauza principală a marelui Război Sioux. Până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, tribul Cheyenne de Nord a devenit primul trib care a dus războaie intertribale. Deoarece americanii europeni aveau diferite denumiri pentru Cheyenne, armata nu a înțeles de la început că toate se referă la unul și același trib. Armata Statelor Unite a distrus șapte tabere Cheyenne înainte de 1876, plus încă trei în acel an. Începând cu 1860, tribul Cheyenne a devenit o forță importantă în conflictele din Marile Câmpii. „Niciun alt grup din câmpii nu a atins o astfel de autoritate și organizare tribală”. Tratatul de la Fort Laramie din 1868, semnat de guvernul Statelor Unite cu căpeteniile Lakota și ale triburilor Cheyenne de Nord în urma războiului lui Red Cloud, a dus la formarea unei regiuni intitulate , regiune din teritoriul Lakota. Aceasta îngloba jumătate din partea vestică a statului Dakota de Sud, inclusiv regiunea Dealurilor Negre datorită importanței lor în cultura indienilor.George Hyde, Red Cloud's Folk: A History of the Oglala Sioux Indians (Norman: University of Oklahoma Press, 1937) De asemenea, tratatul furniza un imens „teritoriu necedat” în Wyoming și Montana, comitatul Powder River, drept teritoriu de vânătoare pentru Cheyenne și Lakota. Atât pe teritoriul necedat, cât și pe teritoriul rezervației, coloniștilor albi le era interzis să pătrundă, cu excepția reprezentanților guvernului Statelor Unite.

Totuși, numărul tot mai mare de mineri și coloniști care intrau pe teritoriul Dakota a făcut rapid ca protecția zonelor să rămână doar pe hârtie. Guvernul Statelor Unite nu a reușit să-i oprească pe coloniști din a încălca teritoriul indienilor. Până în 1872, oficialii teritoriali au luat în considerare exploatarea bogatelor resurse de lemn din Dealurile Negre și transportarea lor pe până pe Missouri, unde noile așezări aveau nevoie de cherestea. Zona geografică sugera posibilitatea prezenței resurselor minerale. Când o comisie a luat legătura cu despre posibilitatea de a ceda Dealurile Negre, colonelul a comentat că aceasta era „singura parte din rezervație care avea vreo valoare pentru ei”, concluzionând că „nimic cu excepția exterminării nu-i va face să-l cedeze”.Smith to Gen. Ord, 27 iunie 1873, Department of the Platte, Letters Received, National Archives. Colonel (brevet Brigadier General) Smith was commander of the 14th Infantry, headquartered at Fort Laramie, who had extensive experience with the Lakota.

În 1874, guvernul a trimis expediția Custer cu scopul de a examina Dealurile Negre. Această acțiune a trezit îngrijorarea triburilor Lakota. Înainte ca coloana lui Custer să se reîntoarcă la , vești cu privire la descoperirea zăcămintelor de aur de către aceștia au fost telegrafiate la nivel național.Donald Jackson, Custer's Gold: The United States Cavalry Expedition of 1874 (New Haven, 1966). Ernest Grafe and Paul Horsted, Exploring with Custer: The 1874 Black Hills Expedition (Golden Valley Press, 2002). Prezența valoroaselor resurse minerale a fost confirmată anul următor de către .H. Newton, W. P. Jenney, et al., Report on the Geology & Resources of the Black Hills of Dakota (Government Printing Office, Washington, D.C., 1880). Prospectorii motivați de și-au făcut apariția în Dealurile Negre, încălcând tratatul de la Fort Laramie. La scurt timp, mii de mineri au invadat dealurile înainte de încheierea goanei după aur. Grupuri organizate au călătorit din state îndepărtate precum New York, Pennsylvania și Virginia.Griske, Michael (2005). The Diaries of John Hunton. Westminster, MD: Heritage Books. pp. 63–64. ISBN 0-7884-3804-2.

Inițial, Armata Statelor Unite a încercat să împiedice intrarea minerilor în regiune. În decembrie 1874, de exemplu, un grup de mineri în frunte cu John Gordon din , a reușit să evite patrula Armatei și să ajungă în Dealurile Negre unde au petrecut trei luni înainte ca armata să-i izgonească. Totuși, astfel de evacuări au accentuat presiunea politică asupra administrației Grant de a dobândi Dealurile Negre.miniatura|upright|Taur Așezat, un Hunkpapa, a fost unul din principalii lideri Sioux.În mai 1875, delegațiile Sioux conduse de Coadă Pătată, Nor Roșu și Un Corn au călătorit spre Washington, D.C. într-o ultimă încercare de a-l convinge pe președintele Ulysses S. Grant să onoreze tratatele existente și să oprească afluxul de mineri în teritoriile acestora. Ei s-au întâlnit cu Grant, cu secretarul și cu comisarul pentru Afaceri Indiene Edward Smith. Liderii americani au declarat că Congresul dorește să plătească tribului 25.000$ pentru teritoriu și să-i mute în Teritoriul Indian (astăzi în statul Oklahoma). Delegații au refuzat să semneze noul tratat cu aceste stipulări. Coadă Pătată afirma că „tu vorbești de altă țară, dar nu este țara mea; nu ma interesează și nu doresc să am de-a face cu ea. Nu m-am născut acolo ... Dacă este o țară atât de prosperă, ar trebui să trimiți oamenii albi acolo acum și să ne lași pe noi în pace”.Griske, pp. 64–69 Deși căpeteniile nu au reușit să găsească o soluție pașnică, nu s-au alăturat căpeteniilor Cal Nebun și Taur Așezat în conflictul ce avea să urmeze.

În acea toamnă, o comisie a Statelor Unite a fost trimisă către fiecare agenție indiană cu scopul de a organiza un sfat cu tribul Lakota. Aceștia sperau să obțină aprobarea poporului și să pună presiune pe căpeteniile Lakota ca aceștia din urmă să fie nevoiți să semneze un nou tratat.James C. Olson, Red Cloud and the Sioux Problem(Lincoln: University of Nebraska Press, 1968). Încercarea guvernului de a obține Dealurile Negre a eșuat. Acestea reprezentau cauza crizei, dar în același timp se intensificau resentimentele tribului cu privire la extinderea intereselor Statelor Unite spre alte părți din teritoriul Lakota. De exemplu, guvernul a propus ca traseul să treacă prin ultimul mare teritoriu populat cu bizoni.M. John Lubetkin, Jay Cooke's Gamble: The Northern Pacific Railroad, the Sioux, and the Panic of 1873(Norman: University of Oklahoma Press, 2006). Mai mult, armata Statelor Unite a executat câteva atacuri devastatoare asupra taberelor Cheyenne înainte de 1876.

Beligeranți stanga|miniatura|upright|Lt. col. George Armstrong Custer a fost ucis în bătălia de pe Little Bighorn alături de alți 268 de soldați. Numărul luptătorilor indieni din război rămâne subiect de dispută, acesta fiind estimat între 900 și 4.000 de combatanți.Ambrose, Stephen E. Crazy Horse and Custer New York: Anchor Books, 1996, p. 415 Cele șapte clanuri Lakota Sioux cuprindeau în anii 1870 probabil 15.000 de bărbați, femei și copii, însă majoritatea locuiau în Marea Rezervație Sioux și reprezentau populația civilă. Un agent indian afirma în noiembrie 1975 că indienii care trăiau în zonele necedate înglobau „câteva sute de luptători”.Textor, Lucy E. Official Relations between the United States and the Sioux Indians, Palo Alto: Stanford University Press, 1896, p. 120 Generalul Crook estima că avea să înfrunte până la 2.000 de luptători.Hatch, Thom The Custer Companion Mechanicsburg, PA: Stackpole Books, 2002, p. 218. Majoritatea celor din Sioux care au rămas în teritoriul necedat în care avea să aibă loc conflictul proveneau din triburile Oglala și , numărul acestora fiind în jur de 5.500.Bray, Kingsley, "Teton Sioux: Population History, 1655–1881" Nebraska History, Summer 1994, p. 175 Pe lângă aceștia, mai erau încă 1.500 de Cheyenne nordici și Arapaho, pentru o populație ostilă totală la circa 7.000 de amerindieni. Printre aceștia puteau fi până la 2.000 de războinici. Numărul celor care au luat parte la bătălia de pe Little Bighorn s-a estimat între 900 și 2.000.

Indienii erau avantajați datorită mobilității și cunoașterii teritoriului, însă toți erau luptători în timpul liber. Primăvara, aceștia au fost parțial imobilizați din cauza slăbiciunii propriilor cai care supraviețuiseră unei ierni lungi cu furaje insuficiente. Mare parte din vară și toamnă au petrecut-o la vânătoare de bizoni. Aproximativ o jumătate din războinicii indieni aveau acces la arme de foc de la puști Henry la muschete foarte vechi, iar cealaltă jumătate era înarmată cu arcuri cu săgeți.Grinnell, George Bird. The Fighting CheyennesNorman: University of Oklahoma Press, 1915, 1955, p. 302 Scurt și robust, arcul indian era construit astfel încât să poată fi utilizat în timpul călăriei, și pe o rază scurtă se dovedea a fi fatal. Cu toate acestea, era aproape inutil împotriva unui inamic bine fortificat sau aflat la distanță. De asemenea, rezervele de muniție erau insuficiente. Tradițional, indienii luptau mai degrabă pentru prestigiul individual decât pentru obiective strategice, deși Cal Nebun pare să fi reușit în a insufla tribului Sioux simțul năzuinței colective. Tribul Cheyenne era cel mai centralizat și bine organizat. Amerindienii Sioux și Cheyenne erau implicați și într-un conflict armat cu mai vechii lor dușmani, triburile Crow și Shoshone. Majoritatea resurselor au fost utilizate în luptele cu aceste triburi.Ambrose, pp. 155, 296, 412