Frontul italian (în sau , „războiul din munți”) cuprinde luptele duse de Regatul Italiei și Aliații ei împotriva armatelor Austro-Ungariei și Germaniei, în zona delimitată de granița cu Elveția și de malul nordic al , în contextul mai amplu al evenimentor Primului Război Mondial. Conflictul este cunoscut în Italia, cu numele de „războiul italo-austriac”După cum se poate citi pe reversul „” emisia 1920. Vezi:  sau „”.Văzut astfel de unele surse ca un fel de finalizare simbolică a Risorgimentului. Vezi: Piergiovanni Veronesi, Il manuale di storia in Italia, Franco Angeli, 2009, p. 41.

După ce a convenit un pact de alianță cu puterile Antantei și au renunțat la apartenența la Tripla alianță, Italia a declarat război Austro-Ungariei la 23 mai 1915, începând operațiunile de luptă în ziua următoare: frontul de contact între cele două armate se întindea din nord-estul Italiei, de-a lungul frontierei alpine și în regiunea Karst. În prima fază a confruntărilor, forțele italiene, conduse de , generalul Luigi Cadorna, a lansat o serie de ofensive masive contra trupelor austro-ungare în zona râului Isonzo, oprite de armata generalului Svetozar Borojević von Bojna, simultan cu operațiuni minore pe crestele montane, în special în zona munților Dolomiți.

Conflictul s-a transformat într-un sângeros război de tranșee, similar cu cel de pe frontul de vest: lunga serie de bătălii de pe Isonzo nu a adus italienilor decât mici câștiguri teritoriale, cu prețul unor grele pierderi umane în rândul trupelor care în curând au ajuns să fie epuizate și demoralizate de desfășurarea operațiunilor. Forțele austro-ungare s-au limitat la apărare, lansând contraatacuri limitate, cu excepția masivei ofensive de pe Platoul Asiago din mai-iunie 1916, blocată de italieni.

Situația a suferit o schimbare bruscă în octombrie 1917, când o ofensivă austro-germană în zona Caporetto a condus la o penetrare a liniilor de apărare italiene și la prăbușirea bruscă a întregului front: Armata Regală a fost obligată la o retragere lungă până pe malurile râului Piave, lăsând în mâinile inamicului Friuli și nordul regiunii Veneto, precum și sute de mii de prizonieri. Trecute sub comanda generalului Armando Diaz și consolidate de trupele franco-britanice, forțele italiene au reușit, totuși să consolideze un nou front de-a lungul râului Piave, bolcând ofensiva Puterilor Centrale. După ce au respins o nouă încercare austro-ungară de forțare a liniei de pe Piave în iunie 1918, forțele Aliaților au trecut la contraofensivă la sfârșitul lunii octombrie 1918: în cursul așa-numitei bătălii de la Vittorio Veneto, forțele austro-ungare au fost puse pe fugă și dezmembrate în cursul retragerii.

La 3 noiembrie 1918 Austro-Ungaria a cerut pace și a semnat armistițiul de la Villa Giusti, care a intrat în vigoare pe 4 noiembrie și a marcat sfârșitul ostilităților.

Premisele

Neutralitatea Italiei left|thumb|Caricatură satirică despre neutralitatea italiană: Vittorio Emanuele (centru), asistă la o luptă cu odgon între Puterile Centrale și țările Antantei Deși legate de Regatul Italiei încă 1882, în așa-numita Triplă Alianță, după atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914, Austro-Ungaria și Imperiul German au hotărât să-și țină aliatul în întuneric în raport cu hotărârile lor, având în vedere că  din tratatul de alianță stipula ca, în cazul unui atac austro-ungar asupra Serbiei, Italia să primească compensații teritoriale.. La 24 iulie 1914, , ministrul de externe, a luat la cunoștință detaliile ultimatumului adresat Serbiei și a protestat cu vehemență la ambasadorul german la Roma, avertizând că un posibil război austro-sârb ar reprezenta în acel context o agresiune premeditată a Vienei, și că, astfel, Italia nu are obligația să intervină, având în vedere caracterul defensiv al Triplei Alianțe, nici chiar în cazul în care Serbia ar fi fost susținută de Imperiul Rus..

Hotărârea oficială și definitivă de a păstra neutralitatea a fost luată de guvernul prim-ministrului Antonio Salandra la 2 august 1914, la cinci zile după declarația de război a Austro-Ungariei față de Serbia, și a fost anunțată în dimineața de 3.. Neutralitatea a obținut la început consensul aproape unanim al cercurilor politice și al opiniei publice italiene, chiar dacă oprirea bruscă a ofensivei germane pe Marna (5-12 septembrie) a ridicat primele semne de întrebare cu privire la invincibilitatea germană: au început să se formeze mișcări intervenționiste în toamna anului 1914, care au căpătat după câteva luni o consistență ce nu mai era neglijabilă. Intervenționiștii denunțau în special scăderea poziției politice a Italiei dacă rămâne spectator pasiv; dacă conflictul este câștigat de Puterile Centrale, ele nu ar fi uitat și nu ar fi iertat o țară care, din punctul lor de vedere, au trădat o alianță de treizeci de ani..

Pe de altă parte, intervenționiștii vedeau în război posibilitatea de a răzbuna toate înfrângerile și umilințele din trecut și posibilitatea de a completa unitatea Italiei, prin anexarea „”, pe care Tripla Antantă i le-ar fi asigurat Italiei, dacă aceasta se alinia de partea lor.. La sfârșitul anului 1914, după moartea lui Paternò, noul ministru de externe, Sidney Sonnino, a început negocierile cu ambele părți pentru a obține cele mai mari avantaje posibile: cererile teritoriale avansate de italieni austro-ungarilor, în ceea ce privește transferul provinciilor Trentino și  până la Isonzo și autonomie pentru orașul Trieste, au fost respinse total de Viena, care era dispusă să accepte doar ajustări minore de frontieră.. În timp ce țara era frâmântată de , delegații italieni au negociat în secret cu Tripla Antantă, obținând promisiuni cu privire la cedarea de mari teritorii care să cuprindă întregul Trentino și Tirolul de Sud până la pasul Brenner, Gorizia, Trieste, Istria și o parte din Dalmația.

Pe 26 aprilie 1915, guvernul italian a încheiat negocierile secrete cu Antanta și a semnat tratatul de la Londra, prin care Italia a hotărât să intre în război în termen de o lună.. La 3 mai, Tripla Alianță a fost denunțată, și s-a început mobilizarea; pe 23 mai, Italia a declarat război Austro-Ungariei, dar nu și Germaniei, cu care guvernul lui Salandra spera să nu-și strice definitiv relațiile.

Situația Armatei Regale left|thumb|Carte poștală dedicată bersaglierilor bicicliști din Primul Război Mondial În perioada cuprinsă între vara anului 1910 și august 1914, Armatei Regală italiană a suferit un amplu proces de reorganizare și extindere a efectivelor umane conform ordonanței Spingardi (de la numele inițiatorului său, ministrul de război, ). Noua ordonanță prevedea extinderea regimentelor , a unităților de artilerie și cavalerie, ridicând efectivele pe timp de pace ale armatei de la 240.000 la 270.000. La izbucnirea conflictului, inclusiv în anii 1914-1915, puterea armatei a fost stabilizată la aproximativ 275.000 de oameni, dintre care 14.000 de ofițeri, și în caz de mobilizare s-a propus utilizarea contingentului anual de manevră de categoria 1 al celor 19 clase încorporate între 1896 și 1914, care ar fi furnizat circa 1.335.000 de oameni, la care se adăugau aproximativ 200.000 de oameni de categoria a 2-a, ale căror clase din anul 1909 începuseră perioada obligatorie de instrucție militară.Legea de recrutare din 1888 împărțea contingentul de manevră în trei categorii: prima cuprindea tinerii destinați efectiv încorporării în armată, a doua pe cei disponibili dar în exces în raport cu exigențele armatei, și a treia pe cei considerați „susținători de familie”, cu obligații foarte limitate sau chiar exceptați. Vezi: .. Cu o circulară din 14 decembrie 1914, comandamentul corpului statului major a ordonat crearea de 51 de noi regimente de infanterie, care ar fi trebuit să se alăture celor 48 deja existente. La sfârșitul lunii august 1914, evoluțiile politice și militare europene sugerau mobilizarea în avans a trupelor, aducerea lor mai aproape de granițe, și punerea în mișcare a unităților de infanterie, deși multe dintre ele erau încă în faza de pregătire.. Pe 4 mai 1915, au fost completate de măsurile necesare pentru a aduce armata în stare de luptă: la acel moment se aflau sub arme 23.039 ofițeri, 852.217 militari și 9.163 civili. Regele Victor Emmanuel al III-lea era oficial comandant suprem, dar  la comanda efectivă era șeful statului major general Luigi Cadorna: suveranul și-a asumat în special un rol de mediator între el și guvern. Italia a intrat în război, angajând în luptă patru armate, împărțite în paisprezece corpuri, pentru un total de treizeci și cinci de divizii de infanterie, una de , patru de cavalerie, și 467 de baterii de artilerie de campanie cu aproximativ 2.000 de tunuri și obuziere. Pe 22 mai, s-a mai făcut un pas înainte în procesul de mobilizare care a adus forța armată la 1.339.000 oameni, cuprinzând clasele din 1894-1896...

Dacă în ce privește oamenii, s-a putut realiza într-un timp relativ scurt mobilizarea, mult mai dificilă a fost lipsa de mitraliere: cu 618 arme de tip Maxim-Vickers mod. 1911 disponibile la momentul intrării în război, se puteau înființa numai 309 din cele 612 de secțiuni; abia în 1916, cu achiziționarea de mitraliere din Franța și producția pe scară largă a armelor , infanteria a ajuns să aibă suficiente arme automate.. La izbucnirea ostilităților, armata italiană era departe chiar și de numărul minim de arme necesare pentru a da o secțiune de două arme la fiecare batalion de infanterie de linie, de grenadieri, de bersaglieri și alpin.

O altă sursă de îngrijorare era consistența echipării cu piese de artilerie și arme ușoare personale, considerabil slăbită pentru a face față cerințelor anteriorului război italo-turc: dacă puștile și muschetele Carcano Mod. 91 erau suficiente pentru înarmarea armatei regulate (lăsând vechile  Miliției Teritoriale), cea mai critică era situația artileriei, în special a celei de mediu și de mare calibru, nu numai în raport cu numărul gurilor de foc, ci și cu stocurile de muniții și echipamentelor de suport sunt necesare bateriilor.. Pentru a depăși temporar lipsa artileriei, în așteptarea roadelor reconversiei industriale, armata a pus mâna pe toate piesele disponibile, chiar dacă învechite, cu măsuri de rechiziție a artileriei din bateriile de coastă și de la punctele fortificate aflate departe de zona de operațiuni..

Planul strategic italian

Planul strategic elaborat de generalul Cadorna era axat pe o acțiune ofensivă/defensivă care să-i țină pe austro-ungari în unele pungi, centrate pe orașul Trento și pe râul Adige, care curge prin nordul Italiei, de-a lungul lacului Garda, în regiunea orașelor Brescia și Verona. Scopul a fost concentrarea eforturile ofensive către est, unde italienii puteau să se bazeze la rândul lor pe o pungă care pătrundea către Austro-Ungaria, puțin mai la vest de râul Isonzo. Obiectivul pe termen scurt comandamentului suprem italian îl constituia cucerirea orașului Gorizia, situat la nord de Trieste, în timp ce pe termen lung, deși mult mai ambițios și mai dificil de pus în aplicare, era înaintarea spre Viena prin Trieste..

În planurile generalului Cadorna, războiul împotriva unui inamic deja slăbit de carnagiul de pe frontul de est ar fi trebuit să se încheie rapid, cu armata italiană victorioasă în martie la Viena. Pe front s-au adunat aproximativ o jumătate de milion de oameni, cărora într-o prima fază austro-ungarii au putut să le opună doar 80.000 de soldați, în parte încadrați în miliții teritoriale, modest înarmate și slab pregătite.. Râul Isonzo ar fi constituit apoi frontul principal, care odată rupt ar fi condus mai întâi la Trieste și apoi la Viena; Cadorna visa la manevre colosale de tip napoleonian, cu atacuri masive de-a lungul întregului front pentru a împinge cu toată forța sistemul inamic, măcinându-l metodic, aducându-l în cele din urmă la colaps.