Rândunică

Rândunica (Hirundo rustica) este o pasăre migratoare, insectivoră, din ordinul paseriformelor, care cuibărește din nordul Eurasiei până în Africa de Nord și în America de Nord și iernează în nordul Africii, Africa subsahariană, sudul Asiei, America de Sud și nordul Australiei. Sunt recunoscute opt subspecii.

Descriere Este o pasăre mică, are o lungime de 19 cm, mai mică decât vrabia, cu o anvergură a aripilor cuprinsă între 32 și 34 cm și o greutate de 16-24 g. Longevitatea maximă este de 15 ani și 11 luni. Are aripile lungi, înguste și ascuțite și coada adânc bifurcată, cu rectricele laterale foarte lungi. Fruntea este brun-roșcată, creștetul și spatele albastru-închis; aripile și coada negre, partea inferioară a gâtului brun-roșcată, pe piept o dungă lată albastru-închisă; restul părților inferioare, inclusiv tectricele subcodale și subalare, sunt alb-gălbui sau alb-brunii. Sexele sunt aproape identice, femela este mai puțin lucioasă, cu rectricele laterale ale cozii mai scurte. Zboară rapid, cu bătăi neregulate din aripi.

Strigătul este un „țivi-țivi”, iar cântecul este un fel de ciripit îndelungat și variat. Hrana este alcătuită din insecte zburătoare, pe care le vânează exclusiv din zbor. De multe ori adună hrana pe pereții clădirilor, în apropierea grajdurilor sau a apelor.

Reproducere Este o specie monogamă, perechile se formează numai în perioadă de reproducere. Cuibul și-l instalează în diverse locuri pe o suprafață verticală: pereți, streșinile caselor, piloni de susținere, holuri ale unor clădiri, balcoane, interiorul unor camere, sub poduri, în canale de evacuare, mai rar pe arbori. Cuibul este sferic, deschis la partea superioară în locuri libere de amplasare, și semisferic când e lipit de pereți. Cuibul este construit de ambele sexe din noroi amestecat cu salivă, fire de paie, pene sau păr de animale. Interiorul cuibului este căptușit cu pene, puf și fire moi de vegetație.

Ponta constă din 3-6 ouă albe, pestrițate cu puncte și liniuțe sinuoase întunecate. Clocirea este asigurată preponderent sau exclusiv de femelă și durează 12-17 zile. Puii părăsesc cuibul la aproximativ 20-21 de zile după ieșirea din ouă. Femela depune frecvent două ponte într-un sezon de reproducere; prima clocire are loc în luna mai, iar cea de-a doua în luna august.

Consumând un număr mare de insecte dăunătoare agriculturii și omului, este considerată una dintre cele mai folositoare păsări. În plus, fiind adaptată să conviețuiască cu omul, este o specie-model în studierea biologiei păsărilor și în educația ecologică a tinerei generații.Victor Ciochia. Păsările clocitoare din România. Atlas. Editura Științifică, București, 1992, pp. 213-214Victor Ciochia. Dinamica și migrația păsărilor. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pp. 212-213Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983, p. 216Dimitrie Radu. Păsările în peisajele României. Editura Sport-Turism, București, 1984, p. 352 M. Talpeanu. Maria Paspaleva. Aripi deasupra Deltei. Editura Științifică. 1973, p. 96Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016, p. 202Robert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946Tudor Cozari. Păsările. Enciclopedie ilustrată. Chișinău: Editura Arc, 2016, p. 206Andrei Munteanu, Tudor Cozari, Nicolae Zubcov. Lumea animală a Moldovei. Volumul 3: Păsări. Chișinău, Editura Știința, 2006, p. 146Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România. Texte prezentare: Milca Petrovici. Coordonare științifică: Societatea Ornitologică Română/BirdLife International și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus”. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor – Direcția Biodiversitate. Editura Noi Media Print S.A. în colaborare cu Media & Nature Consulting S.R.L. București, 2015, p. 344David Alderton. Enciclopedie completă ilustrată. Păsările Lumii. Editura Aquila, 2009, p. 338

Denumiri Denumirea latină Hirundo rustica a acestei specii, dată de Carl Linné în 1758, provine din cuvintele latine hirundo (rândunică) + rustica (rustic, rural, de țară, de sat, câmpenesc, de câmpie, de câmp).James A. Jobling. Helm Dictionary of Scientific Bird Names. Christopher Helm, 2010, p. 344

În limba română, rândunica se mai numește rândunea, rândunică de câmp, rândunică de casă, rândunică de cămine, rândunică de coș, rândunică de sad, rândunică de sat, rândunică de țară; în regionalisme: rândurică, rânduniță. Denumirile învechite includ: rândurea, rândunelă, lândură, arândunea, rândunea, ronduncă, rondunea, rundunea, rundurea. Cuvântul românesc „rândunică” provine din cuvântul latin hirundo.Robert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946Micul Dicționar Academic (MDA). Volumul II Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan - Al. Rosetti”. București 2010, p. 658DEXI. Dicționar explicativ ilustrat al limbii române. Editura: Arc & Gunivas, 2007, p. 1691Dicționarul Limbii Române (DLR). Serie nouă. Tomul IX: Litera R. Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975, p. 474

Taxonomie Denumirea latină de Hirundo rustica a fost dată de Linnaeus în 1758, în Suedia.

Taxonomia este incertă; subspeciile posibil formează două sau mai multe specii, cu grupuri-soră în America de Nord și Siberia. Subspecia americană erythrogaster se aseamănă cel mai mult cu subspeciile est-asiatice după culoare și după desenul dungii pectorale, dar studiile ADN mitocondriale, combinate cu comportamentul, sugerează că aceasta poate fi o specie separată de cea din Lumea Veche. Subspeciile savignii și saturata sunt ușor de distins. Rândunica (Hirundo rustica) a fost uneori considerată conspecifică cu rândunică cu piept roșu (Hirundo lucida).

Populațiile în Eurasia intergradează; subspecia mandschurica este adesea inclusă în subspecia saturata, care la rândul ei este adesea inclusă în subspecia gutturalis sau tytleri; păsările din nordul Indiei (Sikkim), descrise inițial ca o subspecie separată ambigua, probabil aparțin subspeciei gutturalis, deși uneori sunt incluse în subspecia nominată. În plus, variația clinală aparentă - lungimea cozii scade de la nord la sud, iar în Eurasia mărimea se micșorează de la nord-vest și nord-est spre sud și est. Hibridizează rar cu rândunica cu fruntea albă (Petrochelidon pyrrhonota) și rândunica cu fruntea brună (Petrochelidon fulva) în America și cu lăstunul de casă (Delichon urbicum) în Europa și Asia.

Subspecii și distribuție

Opt subspecii sunt recunoscute provizoriu.Turner, A. & Christie, D.A. (2018). Barn Swallow (Hirundo rustica). In: del Hoyo, J., Elliott, A., Sargatal, J., Christie, D.A. & de Juana, E. (eds.). Handbook of the Birds of the World Alive. Lynx Edicions, Barcelona.Angela Turner. The Barn Swallow. T & AD Poyser Ltd, London, 2006, p. 20Angela Turner, Chris Rose. A Handbook to the Swallows and Martins of the World (Helm Identification Guides). Christopher Helm Publishers, 1989, p. 164 Hirundo rustica rustica Linnaeus, 1758 - rândunică eurasiatică, subspecia nominată. Cuibărește în Europa și vestul Asiei, din Irlanda, Marea Britanie și nordul Scandinaviei spre est până în centrul Rusiei (la est până la fluviul Enisei), vestul Mongoliei și vestul Chinei, spre sud până la Marea Mediterană, în nordul Africii (spre est până în Libia), Irak, Iran și centrul Himalaiei. Iernează în principal în Africa subsahariană, de asemenea în sudul Asiei, sudul Peninsulei Iberice și nordul Africii. A fost găsită recent că cuibărește în centrul Arabiei (în Riad). Hirundo rustica erythrogaster Boddaert, 1783 - rândunică americană. Cuibărește în America de Nord din sudul Alaskăi și vestul și sudul Canadei (spre sud din sudul Yukonului, centr-vestul districtului Mackenzie, nordul Saskatchewanului, nordul provinciei Manitoba, nordul provinciei Ontario, sud-centrul Quebecului și sudul Newfoundlandului) spre sud prin cea mai mare parte a SUA (cu excepția sud-vestului extrem și sudului Floridei) până în Mexic (din nord-vestul Baja Californiei și interiorul Mexicului spre sud până în Colima, Michoácan și Puebla); de asemenea, și în America de Sud în estul Argentinei (nordul Buenos Airesului). Iernează pe coasta pacifică din centrul Mexicului și vestul Panamei și estul Indiilor Occidentale (Puerto Rico, Antilele Mici), spre sud în cea mai mare parte a Americii de Sud. Subspecia propusă insularis, din insulele din nordul Golfului Mexic, este considerată inseparabilă de cea cuibăritoare din regiunea continentală. Hirundo rustica savignii Stephens, 1817 - sedentară în Egipt (Valea Nilului). Hirundo rustica transitiva (E. J. O. Hartert, 1910) - cuibărește în Liban, Siria, Israel și vestul Iordaniei. Probabil migrează pe distanțe scurte. Hirundo rustica tytleri Jerdon, 1864 - cuibărește în sud-centrul Siberiei (de la fluviul Enisei spre est până în Iacutia), la sud până în nordul Mongoliei Interioare; iernează în estul Indiei și sud-estul Asiei. Hirundo rustica saturata Ridgway, 1883 - cuibărește în estul Rusiei (în Kamceatka și pe coasta Mării Ohotsk, la sud până în bazinul mijlociu al Amurului); iernează în sud-estul Asiei. Hirundo rustica mandschurica Meise, 1934 - cuibărește în nord-estul Chinei; iernează în sud-estul Asiei. Hirundo rustica gutturalis Scopoli, 1786 - cuibărește în estul Himalaiei, sudul, centrul și estul Chinei, Coreea și în cursul inferior al Amurului, spre est până în Insulele Kurile, Japonia și Taivan, și posibil neregulat în Kamceatka; iernează în sudul și sud-estul Asiei, la sud până în nordul Australiei.

În România și Republica Moldova cuibărește subspecia Hirundo rustica rustica, care este prezentă mai ales în localități și în apropierea acestora, răspândirea sa fiind destul de uniformă. Populația cuibăritoare din România este apreciată la 500.000-1.000.000 de perechi, iar cea din Republica Moldova la 15.000-20.000 de perechi cuibăritoare. Rândunicile din România și Republica Moldova petrec iarna în Africa Centrală și de Sud. În România primele exemplare sosesc la sfârșitul lunii martie în partea de sud a țării, iar spre nord și în interiorul Carpaților sosesc în prima și a doua decadă a lunii aprilie. Plecarea spre locurile de iernare are loc în septembrie, putându-se observa în sudul țării și Dobrogea până în a doua decadă a lunii octombrie.

Descrierea

Rândunica este un zburător excelent, având corpul turtit și alungit, aerodinamic, cu aripile înguste și ascuțite. Rândunelele au ciocul mic, dar gura prezintă o deschidere largă pentru a putea captura din zbor insectele, singura lor hrană. Picioarele, mici, sunt folosite mai ales la cățăratul pe ziduri, mai rar pentru a sta pe ramuri.Dimitrie Radu. Lumea neștiută a păsărilor din Delta Dunării. Editura Academiei Republicii Socialiste Roamânia, 1988, p. 111

Este cea mai mare rândunică din România și Moldova. Are o lungime de 16,8-24,0 cm (în medie 18 cm) și o greutate de 16-24 g (extreme 13-28 g). Lungimea aripii = 115-140 mm; lungimea ciocului= 10-12 mm; rectricele mediane = 34-48 mm; rectricele laterale = 92-152 mm; lungimea tarsului = 10-13 mm.