Regimentul II de Graniță de la Năsăud sau Regimentul al doilea de infanterie al grănicerilor valahi nr. 17 de la Năsăud (2. Walachen Grenzinfanterieregiment), denumit din anul 1848 și Regimentul II grăniceri români nr. 17, a fost o unitate militară a armatei imperiale austriece din Transilvania în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, constituită aproape integral din românii originari din aceste locuri.

Regimentul a fost înființat la 12 aprilie 1762 (după unele surse la 16 aprilie 1762), în urma unui decret imperial emis de împărăteasa Austriei, Augusta Maria Theresia, care prevedea înființarea „milițiilor de graniță”, adică Graniței Militare din Transilvania (în ), instituită de autoritățile imperiale vieneze drept cordon sanitaire la frontiera sudică și estică a Principatului Transilvania. În Transilvania urmau să fie înființate astfel două regimente de grăniceri români, două regimente de grăniceri secui, un regiment de dragoni români și un regiment de husari secui. Regimentul II grăniceri români de la Năsăud a fost înființat împreună cu Regimentul de dragoni ușori de graniță români, recrutați din aceeași zonă.

În cel de-al treilea deceniu de domnie al împărătesei Maria Terezia, Curtea de la Viena a decis înființarea acestor regimente grănicerești în Transilvania. Pentru ducerea la îndeplinire a misiunii a fost însărcinat la data de 5 iulie 1761 generalul de cavalerie Adolf Nikolaus von Buccow, al cărui proiect a fost aprobat de împărăteasă în 16 aprilie 1762.

Două regimente militare la Năsăud În luna august 1762, locotenent-colonelul Georg Raschütz, a fost numit comandant al Regimentului 2 grăniceresc românesc („2. Walachen - Grenzinfanterieregiment”), iar locotenent-colonelul Johann Dambrowka, comandantul Regimentului de dragoni de graniță români (“Wallachisches Grenz-Dragoner-Regiment”), ambele avand garnizoana la Năsăud (“Naszeud”).

Regimentul românesc de dragoni a adoptat noile uniforme în anul 1764. La început a fost prevăzută o uniformă albastră, purtată de ofițeri, dar și de o parte a gradelor mai inferioare (subofițeri, trompetiști) în timp ce cea mai mare parte a trupei trebuia să poarte, chiar și la ținuta oficială, uniforme confecționate din stofă specifică soldaților. Aceste uniforme erau de culoare alb-cenușie și aveau guler, manșete și poale răsfrânte din postav roșu. Într-un raport din anul 1766, se preciza: „Cu prilejul unei vizite prin țară, ceea ce m-a surprins la regimentul valah de dragoni ușori a fost că o parte a acestuia – și anume cele două companii din regiunea Rodna – erau îmbrăcate în albastru și echipate după modelul german, spre deosebire de cele din Făgăraș care, nu numai că erau cu totul neechipate, ci abia dacă un sfert din ele erau călări, și aceasta în condiții cât se poate de proaste. Felul echipamentului albastru adoptat este în contradicție cu condiția acestor grăniceri și permite să se observe că cei deja echipați nu întrețin pe cei care, în prezent, nu sunt echipați, iar echipamentul nu și-l vor putea procura niciodată”. După acesta s-a introdus o uniformă din stofă de casă maro-închis, cu semne distinctive roșu-carmin, nasturi galbeni și pălărie. Astfel, în decurs de cinci ani au fost adoptate trei uniforme total diferite. În cele din urmă, în 1771, datorită greutăților ivite, mai ales în privința echipării și în ciuda tuturor eforturilor făcute, Regimentul român de dragoni a trebuit desființat. Din cauza greutăților apărute în organizarea și echiparea Regimentului grăniceresc de dragoni românesc, i-au fost reduse efectivele, câțiva ani mai târziu, în anul 1771, fiind desființat, grănicerii călări ajungând a fi transferați astfel la Regimentul de infanterie năsăudean sau la alte unități militare de graniță din Transilvania

Numele Regimentului II grăniceri valahi de la Năsăud purta numele oficial, în limba germană, în original, „2. Walachen Grenzinfanterie Regiment”. În urma Marii Adunări Naționale de la Blaj din 3/15 mai 1848, în care la punctul 1 al proclamației, națiunea română cerea ca să fie numită și cunoscută drept "...români, iar nu ólah, walach și vloch", regimentul a primit numele de Regimentul II grăniceri români (la fel și celelalte două regimente românești de graniță - Regimentul I grăniceri români de la Orlat și Regimentul 13 grăniceri români de la Caransebeș).

Organizarea și zona de recrutare Regimentul de grăniceri a fost organizat în 12 companii, fiecare având baza de recrutare în sate bine stabilite. Arealul de recrutare a regimentului avea o suprafață de 3.195 kmp de pe actualul teritoriu al județului Bistrița-Năsăud.

Zonele de recrutare ale celor 12 companii erau următoarele: Compania a 1-a – Monor, Gledin, Rușii Munți, Morăreni Compania a 2-a – Budacul Român, Sântioana, Mărișelu, Ragla, Șieuț Compania a 3-a – Prundu Bârgăului, Tiha Bârgăului, Mureșenii Bârgăului, Bistrița Bârgăului Compania a 4-a – Josenii Bârgăului, Susenii Bârgăului, Mijlocenii Bârgăului, Rusu Bârgăului Compania a 5-a – Rodna, Șanț, Ilva Mare, Maieru, Coșna Compania a 6-a – Sângeorz-Băi, Măgura, Poiana Ilvei Compania a 7-a – Telciu, Ilva Mică, Leșu Compania a 8-a – Rebrișoara, Rebra Mare, Parva, Nepos Compania a 9-a – Năsăud, Salva Compania a 10-a – Telciu, Romuli, Bichighiu, Hordou Compania a 11-a – Zagra, Suplai, Poienile Zagrei, Găureni Compania a 12-a – Mocod, Mititei, Runc

Obligațiile militarilor grăniceri

Obligațiile grănicerilor erau de a apăra pe timp de pace granița Transilvaniei, inclusiv cu rol sanitar, în caz de carantină împotriva unor boli infecto-contagioase (ciumă, holeră etc.), iar pe timp de război să participe la lupte împreună cu armata regulară austriacă, acolo unde ar fi fost trimiși. Grănicerii erau oameni liberi, neplătitori de taxe, în schimbul serviciului militar pe care îl prestau. Înrolarea în regimentele de grăniceri a fost condiționată de austrieci,într-o anumită perioadă, de apartenența confesională la Biserica Catolică (inclusiv și cea Greco-Catolică). Sediul comandantului regimentului a fost stabilit la Năsăud.

Drapele Regimentul II (nr. 17) grăniceri români de la Năsăud avea un drapel de luptă pe care era reprezentat vulturul imperial austriac. Pe drapel era înscrisă deviza regimentului: „Virtus Romana Rediviva”. Deviza aceasta a fost înscrisă și pe drapelele batalioanelor regimentului, pe drapelul Institutului militar național năsăudean și pe toate sigiliile oficiale ale regimentului. Deviza proprie a batalionului I din acest regiment era „Pro Imperatore, honor et gloria”, iar a batalionului II „Perpetua fidelis”. Devizele erau scrise cu litere de aur pe eșarfa drapelului. La 20 mai 1852 drapelul Batalionului I din cadrul Regimentului al II-lea Grăniceresc Român de la Năsăud a fost decorat cu medalia de aur pentru meritele avute în reprimarea revoluției pașoptiste. Evenimentul a avut loc la Klagenfurt, în Austria, unde se afla pe atunci staționată această unitate militară. Distincția i-a fost acordată pentru "statornicie în jurământul depus la 1848", pentru loialitatea față de împăratul Francisc Iosif I și Curtea imperială de la Viena.

Comandanți ai regimentului năsăudean

Vicecolonel (echivalentul gradului de locotenent-colonel de azi) Georg von Raschutz (1762- 15 martie 1764) Vicecolonel Carl baron von Enzenberg (16 martie 1764 - 1777) Vicecolonel von Schlaun (temporar) Vicecolonel von Heydendorf (1787-?) Vicecolonel Ferdinand von Szecsen (1805-1809) Colonel Gottlieb Betzmann (1809-1811) Colonel Ignatz Lenk von Treuenfeld (1811-1813) Colonel Johann Kreiter (1813-1816) Vicecolonel Anton von Zatetzki (1816-1828) Vicecolonel Joseph Ritter von Lebzeltern (1828-1830) Vicecolonel Franz von Harting (1830-1832) Vicecolonel Franz Hermann von Heldenberg (1832-1835) Colonel Simon Stekovich (1835-1838) Colonel Rudolf Luxetich von Lichtenfeld (1838-1844) Colonel Alexander baron Jovich (1844-1848) Vicecolonel Carl Urban (1848-1850) Vicecolonel Carl Reininger (1848) Colonel Anton von Szabo (1850-1851)

Uniforma

De-a lungul timpului, uniforma soldaților regimentului s-a modificat, în funcție de ceea ce prevedeau regulamentele armatei austriece.

În anul 1762 uniforma grănicerilor năsăudeni era următoarea: (un fel de chipiu mai înalt) înalt de 8 țoli, sus puțin îndoit și de aceeași lățime ca jos un guler căptușit cu piele cu o cataramă galbenă și vipușcă albă Un veston verde foarte deschis din pânză de țară necăptușită, cu nasturi mici glabeni cusuți la mâneci, cu guler roșu-aprins, cu nasturi ale căror bascuri erau din aceeași pânză identică cu modelul introdus în armatele germane și care se închide complet un pieptar din stofă țărănească, cu tăietură la mâneci și nasturi mici, căptușit cu pânză proprie un pantalon alb din pânză proprie, necăptușit, tivit cu șnur din lână sau pânză roșie, ce iese în evidență. încălțăminte neagră, care se leagă în față, după modelul purtat de infanteria ungară o raniță din piele aspră de vițel, eventual din pânză de țară sau din pânză rezistentă cartușiera era purtată de o curea semilată, de la umărul stâng spre partea dreaptă, de ea fiind atașat cornul cu praf de pușcă părul grănicerilor trebuia lăsat lung, pentru a putea fi prins lateral lângă urechi și în spate, într-o coadă simplă.

În anul 1767 se modifică regulamentele armatei austriece, câte două regimente primind petlițe de culoare identică. Diferențierea între cele două regimente urma a se face după culoarea nasturilor și a fireturilor (aurii sau argintii). În anul 1769 regulamentele privind uniformele se modifică din nou. Uniforma grănicerilor năsăudeni urma să arate astfel: - caschetă (chipiu) din piele neagră, cu partea din față croită rotund în sus, pe care se află o placă de alamă cu inițialele imperiale (k.k. = kaiserliche-konigliche, adică cezaro-crăiești). La soldați trebuia să fie încadrată de o tresă albă, la subofițeri de una argintie. Pe partea stângă era prinsă o cocardă galben-neagră, iar deasupra acesteia un pampon galben. - mantaua urma să fie din postav negru (de unde vine și numele de „cătanele negre”), închisă cu zece nasturi, cu gulerul îndoit, petlițele croite ascuțit, de culoare verde-papagal, ca și căptușeala. Pantalonii erau model ungar, cu șnur verde-papagal. Sabia se purta încinsă peste mijloc, peste manta. Cartușiera și ranița din piele de vițel se purtau în cruce peste umeri. În 1770 s-a ordonat ca grănicerii să poarte mantii și pantaloni de culoare albă.

În anul 1807 s-a introdus însemnul pentru veterani. Acesta avea două categorii, pentru 14 ani de serviciu, având forma ovală, iar pentru 20 ani de serviciu, având formă hexagonală, în plus, însemnul purta și inscripția „Veteranis”. În anul 1808 se modifică din nou uniforma grănicerilor năsăudeni. Noile regulamente prevăd ca uniforma lor să arate astfel: ceaucou, veston negru-maro, după croiala infanteriei, vestă albă, pantalon albastru, model unguresc, prinși cu curea în talie, cravată neagră, bonetă din postav. pe timp de pace mantaua nu era obligatorie curelăria își schimbă culoarea din albă în neagră.

Conform reglementărilor din 1768, grănicerii trebuiau să aibă două uniforme: „Feldmontur” (ținuta de campanie) destinată a fi purtată atunci când plecau la război și „Hausmontur” (ținuta de serviciu) pe care grănicerii o purtau pe frontieră.