Pițigoiul sur (Poecile palustris, sin. Parus palustris) este o pasăre sedentară din familia paridelor, răspândită în Europa, din Marea Britanie până în sudul Uralilor, și în estul Asiei. Este întâlnit în păduri de foioase și de amestec din câmpie, preferând desișuri cu frunziș bogat și grădini neîngrijite, poate fi întâlnit până la altitudini de 1.300 m. În România și Republica Moldova este o specie comună, întâlnită în pădurile de foioase de stejar sau de fag, în special sectoarele din preajma apelor, putând ajunge până la peste 1000 m altitudine, poate fi întâlnit și în grădini și livezi cu pomi bătrâni, în perdelele forestiere, parcurile din localități. Populația din România este estimată la 350.000-700.000 de perechi cuibăritoare, iar cea din Republica Moldova la 2.000-4.000 de perechi cuibăritoare. Pițigoiul sur este o specie sedentară, dar toamna și iarna hoinărește în căutarea hranei, uneori în stoluri mixte împreună cu alte specii de pițigoi. Este un pițigoi de talie medie, are o lungime de 11-12 cm și o greutate de 8,9-15 g. Atinge în libertate longevitatea maximă de 11 ani și 9 luni. Seamănă foarte mult cu pițigoiul de munte. Sexele sunt asemănătoare și nu se pot diferenția după penaj decât foarte greu. Fruntea și creștetul până la ceafă sunt negre, penele creștetului sunt lucioase. Părțile superioare brun-deschise sau brun-cenușii. Coada brun-cenușie. Remigele aripilor brun-cenușii închise. Obrazul și regiunea auriculară sunt albe. Bărbia și porțiunea superioară a părții inferioare a gâtului sunt negre, formând o bavetă mică. Pieptul și abdomenul albe; laturile pieptului și flancurile brun-gălbui. Spre deosebire de pițigoiul de munte nu are oglindă albă pe aripile închise. Vara hrana constă din nevertebrate (în special, insecte), iar toamna și iarna preponderent din semințe, fructe și pomușoare. Își face provizii de hrană pentru perioadele când aceasta nu mai găsește. Pițigoiul sur este o specie folositoare, distrugând un număr considerabil de diverși vătămători ai silviculturii și agriculturii - omizi, trombari, pocnitori, ploșnițe etc. Este o specia monogamă, perechile formate rămân împreună pe viață. Femela își alege pentru cuib o scorbură într-un arbore bătrân și parțial putrezit pe care uneori o amenajează la intrare. În interior își construiește cuibul din mușchi, căptușindu-l cu păr de animale și pene. Cuibul poate fi amplasat și printre pietre, la rădăcinile arborilor prăvăliți, în nișele zidurilor etc. Adesea ocupă cuiburile artificiale. În a 2-a decadă a lunii aprilie, femela începe depunerea pontei care este formată, în medie, din 7-8 ouă, dar ajunge și la 12. Depune de obicei o singură pontă pe an, rar două. Ouăle sunt clocite doar de femelă timp de 14-16 zile. Masculul hrănește în tot acest timp femela care stă pe cuib. Puii eclozați sunt îngrijiți de ambii părinți. Aceștia părăsesc cuibul după 17-20 de zile. Sunt dscrise 10-15 subspecii. În România se întâlnește subspecia Poecile palustris stagnatilis, dar este menționată și subspecia Poecile palustris palustris. În Republica Moldova se întâlnește subspecia Poecile palustris stagnatilis.Victor Ciochia. Păsările clocitoare din România. Atlas. Editura Științifică, București, 1992Victor Ciochia. Dinamica și migrația păsărilor. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983M. Talpeanu. Maria Paspaleva. Aripi deasupra Deltei. Editura Științifică. 1973Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016Robert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România. Texte prezentare: Milca Petrovici. Coordonare științifică: Societatea Ornitologică Română/BirdLife International și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus”. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor – Direcția Biodiversitate. Editura Noi Media Print S.A. în colaborare cu Media & Nature Consulting S.R.L. București, 2015, p. 344Tudor Cozari. Păsările. Enciclopedie ilustrată. Chișinău: Editura Arc, 2016Andrei Munteanu, Tudor Cozari, Nicolae Zubcov. Lumea animală a Moldovei. Volumul 3: Păsări. Chișinău, Editura Știința, 2006
Denumiri Denumirea latină Parus palustris a acestei specii, provine din cuvintele latine parus = pițigoi + palustris = palustru, de baltă, de mlaștină iar cea de Poecile provine din cuvântul grecesc poikilis = pasăre mică necunoscută.James A. Jobling. Helm Dictionary of Scientific Bird Names. Christopher Helm, 2010
În limba română această specie se numește pițigoi sur, pițigoi cenușiu, pițigoi sălbatec, pițigoi sur răsăritean (subspecia Parus palustris stagnatilis), pițigoi sur de munte (subspecia Parus palustris congrevei).
Taxonomia
Denumirea latină a acestei specii Parus palustris a fost dată de Linnaeus în 1758 (terra typica Europa, adică Suedia).
Pițigoiul sur hibridizează cu pițigoiul de munte (Poecile montanus) și pițigoiul mare (Parus major). Pițigoiul cu baveta neagră (Poecile hypermelaenus) mai înainte era inclus ca o subspecie (Poecile palustris hypermelaenus) în această specie.
Majoritatea variațiilor geografice sunt clinale, de ex. talia se micșorează și intensitatea culorii părții superioare crește de la est spre vest. Specia au fost chiar considerată de unii autori monotipică, cu mai multe variații în cadrul populațiilor. Sunt necesare cercetări suplimentare și revizuiri, în special relația dintre subspecia hellmayri și specia Poecile hypermelaenus.
Subspeciile stagnatilis și kabardensis sunt uneori incluse în subspecia nominată. Subspecia jeholicus este uneori înglobată în subspecia hellmayri. Subspeciile altaicus (din Altai și vestul munților Saian) și crassirostris (din sud-estul Rusiei, nord-estul Chinei și Coreea) sunt sinonimizate cu subspecia brevirostris.
Subspecii și distribuție
Zece subspecii sunt recunoscute:James C. Greenway, Jr., Ernst Mayr, Reginald E. Moreau, Austin L. Rand, Finn Salomonsen, and David W. Snow. Check-List of Birds of the World. Volume XII: Pachycephalinae, Aegithalidae, Remizidae, Paridae, Sittidae, Certhiidae, Rhabdornithidae, Climacteridae, Dicaeidae, Nectariniidae, Zosteropidae, Meliphagidae. Edited by Raymond A. Paynter, Jr. in consultation with Ernst Mayr. Cambridge, Massachusetts, Museum of Comparative Zoology, 1967 Г.Ю. Евтух, Я.А. Редькин. Европейские расы черноголовой гаички Poecile palustris фауны России и сопредельных регионов. Русский орнитологический журнал 2018, Том 27, Экспресс-выпуск 1578: 1139-1141.Vaurie, C., & Snow, D. D. W. (1957). Systematic notes on Palearctic birds. No. 27, Paridae, the genera Parus and Sylviparus. American Museum novitates; no. 1852. Poecile palustris palustris (Linnaeus, 1758) - subspecia nominată - pițigoi sur european - în nordul și centrul Europei; din sudul Scandinaviei spre sud până în centrul Franței, nordul Peninsulei Iberice și Alpii elvețieni și austrieci; din nordul Angliei, sudul Scoției și Europa continentală spre est până în centrul Poloniei, vestul Slovaciei, vestul Ungariei, vestul Balcanilor, munții din sudul și estul fostei Iugoslavii, Bulgaria și Grecia. Poecile palustris stagnatilis (C. L. Brehm, 1855) - pițigoi sur răsăritean - în estul Europei (la est de subspecia nominată palustris), în nord-vestul Turciei, Rusia Europeană, câmpiile din nordul și estul Iugoslaviei, Bulgaria și în estul Europei, spre est până în sudul Uralilor. Probabil intergradează cu subspecia kabardensis în nord-estul Turciei sau în vestul Caucazului. Poecile palustris dresseri (Stejneger, 1886) - în sudul Marii Britanii (Anglia, Țara Galilor) și vestul Franței. Poecile palustris italicus (Tschusi & Hellmayr, 1900) - în Alpii francezi, Italia și Sicilia. Poecile palustris kabardensis (Buturlin, 1929) - în Caucaz și nord-estul Turciei. Poecile palustris brevirostris Taczanowski, 1872 - pițigoi sur asiatic - în sud-centrul și sud-estul Siberiei, nordul Mongoliei, nord-estul Chinei (nordul și estul Mongoliei Interioare, Heilongjiang, Jilin, Liaoning) și nordul Coreei. Poecile palustris jeholicus (O. Kleinschmidt & Weigold, 1922) - în nord-estul Chinei (nordul provinciei Hebei). Poecile palustris hellmayri Bianchi, 1903 - în estul Chinei (din Hebei spre sud până în Shandong și Jiangsu) și sudul Coreei. Poecile palustris ernsti (Yamashina, 1933) - în Sahalin. Poecile palustris hensoni (Stejneger, 1892) - în sudul insulelor Kurile și nordul Japoniei (Hokkaido).
Dementiev (1954) menționează 15 subspecii:Г. П. Дементьев, Н. А. Гладков, А. М. Судиловская, Е. П. Спангенберг, Л. Б. Бёме, И. Б. Волчанецкий, М. А. Воинственский, Н. Н. Горчаковская, М. Н. Корелов, А. К. Рустамов. Птицы Советского Союза. Том V. Под общей редакцией Г. П. Дементьева и Н. А. Гладкова. Государственное Издательство "Советская Наука", Москва, 1954
Parus palustris palustris Linnaeus, 1758 - în partea de sud a Peninsulei Scandinave, statele baltice, Polonia, partea europeană a fostei URSS; Parus palustris communis Baldenstein, 1827 - în Germania, cu excepția regiunii Renania și estul Prusiei, în Alpi (până la o altitudine de 1000-1200 m), în Austria și vestul Ungariei; în prezent este inclusă în subspecia Poecile palustris palustris; Parus palustris longirostris Kleinschmidt, 1897 - în Franța, regiunea Renania, Belgia, Olanda; în prezent este inclusă în subspecia Poecile palustris palustris; Parus palustris stagnatilis Brehm, 1855 - în țările balcanice, Ungaria, Cehoslovacia; Parus palustris dresseri Stejneger, 1886 - în Anglia, Scoția, Irlanda (neregulat); Parus palustris darti Jouard, 1929 - în Normandia și Bretania; în prezent este inclusă în subspecia Poecile palustris dresseri; Parus palustris italicus Tschusi et Hellmayr, 1900 - în Italia, Sicilia, Sardinia (neregulat); Parus palustris siculus Burg, 1925 - în Sicilia, Corsica, Sardinia, Calabria; în prezent este inclusă în subspecia Poecile palustris italicus; Parus palustris kabardensis Buturlin, 1929 - în nordul și centrul Caucazului; Parus palustris brevirostris Taczanowski, 1872 - în Siberia din Altai până în Primorie, părțile adiacente ale Manciuriei, în Sahalin și Insulele Kurile; Parus palustris hensoni Stejneger, 1892 - în insula Hokkaido; Parus palustris hellmayri Bianchi, 1902 - în nordul Chinei și Coreea;
Parus palustris hypermelaena Beresowski et Bianchi, 1891 - în China, provincia Shaanxi; Parus palustris jeholicus Kleinschmidt, 1922 - în nord-estul provinciei Hebei (China); Parus palustris dejeani Oustalet, 1897 - vestul Chinei; în prezent ridicată în rang de specie Poecile hypermelaenus.
În România se întâlnește subspecia Poecile palustris stagnatilis (Pițigoi sur răsăritean), dar este menționată și subspecia Poecile palustris palustris (sin. Parus palustris communis Baldenstein, 1827 - Pițigoi sur). Subspecia Parus palustris congrevei Kinnear, 1928 - Pițigoi sur de munte - din Munții Retezat este inclusă în subspecia Poecile palustris stagnatilis.Dumitru Murariu. Systematic List of the Romanian Vertebrate Fauna. Travaux du Muséum National d’Histoire Naturelle «Grigore Antipa». Vol. LIII. 2010
În Republica Moldova se întâlnește subspecia Poecile palustris stagnatilis (Pițigoi sur răsăritean), însă Averin și Ganea menționează numai subspecia Poecile palustris palustris.Аверин, Ю.В.; Ганя, И.М. (1970). Птицы Молдавии. Том 1. Кишинев: Академия Наук Молдавской CCP, Институт Зоологии.
Descrierea
Este un pițigoi de talie medie, cu calota neagră lucioasă, spatele brun și baveta mică negricioasă. Seamănă foarte mult cu pițigoiul de munte. Are coloritul obrajilor și a părții inferioare a corpului mai albicioase decât la pițigoiul de munte.