Vladimir Nikolaevici Voinovici () a fost un scriitor rus, disident sovietic. Din cauza activităților sale în apărarea drepturilor omului a fost persecutat și nevoit să emigreze în Occident. Este cunoscut mai ales pentru romanul satiric Жизнь и необычайные приключения солдата Ивана Чонкина (Viața și neobișnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin).
Viața și cariera În Uniunea Sovietică Vladimir Voinovici s-a născut în capitala Republicii Sovietice Socialiste Tadjike de atunci, Stalinabad, numită din 1961 Dușanbe. Tatăl său, Nikolai Pavlovici Voinovici (1905-1987), era ziaristSecțiune după Voinovici 2010, p. 8-635, în afara informațiilor din sursele indicate separat.. Fiul scriitorului, arhitect, istoric și scriitor, a cercetat originile sale din partea tatălui și a găsit că strămoșul lui, Marko Vojnović, era un muntenegrean care s-a angajat în secolul al XVIII-lea în marina militară rusă și a ajuns amiralSmagulova 2014.. În 1936, tatăl lui Vladimir Voinovici a fost arestat pentru așa-zisă agitație și propagandă antisovietică și condamnat la cinci ani de lagăr de muncă. În 1941, la începutul războiului cu Germania nazistă, a fost trimis pe front și a ajuns invalid. Mama scriitorului era evreicăKolcinski 2006.. Ea și-a început activitatea ca ziaristă, colaborând cu soțul ei, dar mai târziu a devenit profesoară de matematică.
În timpul războiului și după acesta, familia s-a mutat de mai multe ori dintr-un oraș sau sat în altul. Pentru o vreme s-a stabilit la Zaporijjea. Vladimir Voinovici a terminat o școală profesională în 1948, apoi a lucrat într-o întreprindere ca tâmplar. Între anii 1951 și 1955 a făcut serviciul militar, o parte a acestuia în trupele sovietice staționate în Polonia, unde a urmat și o pregătire de mecanic de motoare de avion. Aici s-a gândit să devină poet și s-a exersat în a scrie poezii. A și trimis mai multe unui ziar provincial al armatei, dar i s-a publicat numai una. Între timp, familia lui s-a stabilit la Kerci, unde tatăl lui lucra din nou ca ziarist, la un ziar local. În acesta au apărut sub pseudonim unele poezii scrise de fiul său încă în armată, apoi, în anul următor, tot aici, alte poezii semnate cu numele lui. S-a înscris în ultima clasă a școlii medii (aproximativ echivalentă cu liceul), la cursul seral, și a terminat-o în 1956.
Imediat după terminarea școlii, Voinovici a plecat la Moscova, unde a lucrat mai întâi ca muncitor necalificat la reparații de căi ferate, apoi în meseria lui, în construcții de blocuri de locuințe, și a locuit în cămin de muncitori. În timpul liber frecventa un cerc literar de amatori și conferințe ținute de diverși literați. A încercat de două ori să intre la , cunoscut și ca Litinstitut, dar fără succes. Până la urmă, fără să aibă vocație de profesor, a intrat la facultatea de istorie a Institutului Pedagogic N. K. Krupskaia. Aici nu a prea frecventat cursurile, ci a continuat să scrie poezii, publicând unele în revista institutului și în câteva ziare. În același timp se exersa și în scrierea de proză scurtă. În 1958, în vacanța de vară a mers în Kazahstan împreună cu colegii, la munci agricole în cadrul campaniei de desțelenire. Avea probleme materiale serioase din cauza bursei prea mici, de aceea, în 1959 a abandonat institutul, apoi a avut slujbe succesive la câteva ziare.
În 1960, Voinovici a fost angajat pe o perioadă de probă ca redactor la secția de satiră și umor a radioului unional. Odată a fost nevoie să se scrie textul unui cântec despre cucerirea cosmosului, dar momentan nu era disponibil un textier consacrat. S-a oferit Voinovici, și a scris textul cântecului Четырнадцать минут до старта (Paisprezece minute până la pornire), care a fost difuzat și a devenit imediat popular. Ulterior a mai scris circa 40 de texte de cântece, și situația sa materială s-a îmbunătățit semnificativ. În 1961, revista Novîi Mir i-a publicat nuvela Мы здесь живём (Noi trăim aici). Paisprezece minute până la pornire devenise cântecul preferat al cosmonauților. L-au cântat Iuri Gagarin în timpul misiunii sale spațiale, apoi, în 1962, și în timpul misiunilor lor. La primirea acestora la întoarcere, l-a citat și Nikita Sergheevici Hrușciov, conducătorul de atunci al Uniunii Sovietice În urma acestui succes, Vladimir Voinovici a devenit cunoscut, și în 1962 a fost primit în Uniunea Scriitorilor Sovietici.
În 1963, Vladimir Voinovici a început să scrie romanul satiric Viața și neobișnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin, dar când a prezentat capitole din el la redacția revistei Novîi Mir, acesta nu a fost considerat acceptabil din punctul de vedere al regimului politic sovietic. În 1966, scriitorul a început să se manifeste ca disident, semnând petiții în apărarea scriitorilor și , condamnați pentru că au publicat scrieri în Occident. Ulterior a semnat și alte asemenea petiții în apărarea drepturilor omului. Deocamdată erau încă tolerate manifestările nu prea virulente împotriva regimului, cum erau cele ale lui Voinovici, dar în 1968, când a început Primăvara de la Praga, oficialitățile culturale și ale partidului comunist au început să facă presiuni asupra lui ca să-și retragă semnătura de pe petițiile în apărarea disidenților, i s-au adus acuzații în presă, nu i s-au mai publicat scrierile, a fost oprită turnarea filmelor după scenariile lui și prezentarea pieselor sale.
În 1969 a aflat că prima parte a romanului a fost publicată fără aprobarea lui în revista Grani din Frankfurt am Main a unor emigranți ruși. Scriitorul a presupus că aceasta se întâmplase din cauză că el dăduse copii ale manuscrisului unor cunoștințe, mai și pierduse copii, astfel încât capitolele scrise circulau în samizdat și cineva le scosese din țară fără știrea lui. Presiunile asupra scriitorului au devenit și mai mari, și el se confrunta cu probleme materiale grave. De aceea au putut obține de la el să protesteze public împotriva publicării scrierii sale, dar și după aceea a putut lucra o vreme numai sub pseudonim, apoi, în 1972 a putut publica din nou cu numele lui.
În 1973 a făcut el însuși să ajungă manuscrisul întregului roman la editura din Paris a unor emigranți ruși, care nu l-a publicat imediat. A trimis în Occident și o scrisoare de protest împotriva cenzurii și astfel a devenit cunoscut în Occident datorită unor emisiuni de radio în care a fost citită. În 1974 a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, dar l-a cooptat ca membru centrul francez al . În 1975 a apărut Cionkin în limba rusă, dar încă înainte de aceasta apăruseră traduceri ale sale în câteva țări. A avut de-acum venituri din aceste publicații. În 1976, l-a ales membru corespondent. A continuat activitățile disidente. Printre altele, un prieten al scriitorului Vasili Grossman i-a predat singura copie păstrată a manuscrisului romanului Viață și destin a acelui scriitor, și Voinovici l-a făcut să ajungă în Occident, unde a fost publicat. Până atunci se crezuse că toate exemplarele manuscrisului fuseseră confiscate în 1960 de către KGB. Autoritățile încercau să-l intimideze pe Voinovici, dar nu s-a ajuns până la arestarea lui, pentru că era deja prea cunoscut în lume. În 1980 i s-a pus în vedere ca alternativă să părăsească țara. A făcut-o, fiind invitat de Academia Bavareză de Arte Frumoase.
În emigrație S-a stabilit cu soția și fetița lor în satul din BavariaSecțiune după Voinovici 2010, p. 660-706.. La început, pe lângă publicații, a scris texte umoristice pentru emisiunea în limba rusă a BBC, a ținut conferințe în Europa Occidentală și în Statele Unite ale Americii, a dat interviuri. În 1981 i s-a retras cetățenia sovietică și a primit azil politic în Germania de Vest. După aceasta a lucrat un an ca profesor invitat de literatura rusă la Universitatea Princeton, apoi, între 1983 și 1987 a fost colaborator al Radio Libertatea la München.
În 1985, în Uniunea Sovietică a început implementarea treptată a reformelor inițiate de Mihail Gorbaciov, devenit conducătorul țării. În 1988 a apărut pentru prima oară acolo Cionkin, în revista . În 1989, Voinovici a primit cetățenia germană și s-a putut întoarce pentru prima oară în patrie, apoi din Washington, D.C. l-a invitat pentru un an ca bursier. În 1990 a reprimit cetățenia sovietică și locuință în Moscova. Locuia când aici, când la München, unde rămăsese familia lui. În Rusia i se publicau scrierile interzise până atunci și cele noi.
Din nou în Rusia În 2004, scriitorul s-a stabilit definitiv în Rusia, unde și-a continuat activitățile literare și sociale. În 1994 începuse și să picteze în stil naiv. A avut mai multe expoziții personale în Rusia, în Germania și la VienaVoinovici 2010, p. 804..
Scriitorul constata că în Rusia, regimul politic devenise pseudo-democratic, cel al unui singur partid, Rusia Unită, și a început să se manifeste împotriva luiVoinovici 2010, p. 802.. Printre altele, în 2001 a semnat împreună cu alte personalități o scrisoare deschisă în apărarea canalului de televiziune independent NTV Письмо видных деятелей науки, культуры и политики в защиту НТВ (Scrisoarea unor personalități din știință, cultură și politică în apărarea NTV), newsru.com, 28 martie 2001 (accesat la 20 decembrie 2023).. În 2003 a cerut împreună cu alte personalități oprirea războiului din Cecenia ОСТАНОВИМ ЧЕЧЕНСКУЮ ВОЙНУ ВМЕСТЕ (Să oprim războiul din Cecenia împreună), Novaia Gazeta, nr. 20, 20 martie 2003, novayagazeta.ru (accesat la 20 decembrie 2023).. În 2014, înaintea anexării Crimeii a semnat împreună cu mai mulți intelectuali un apel la protest împotriva acestui actZiarul Novaia Gazeta a publicat apelul împreună cu o declarație de sprijin pentru Putin a altor intelectuali: Обращение инициативной группы по проведению Конгресса интеллигенции «Против войны, против самоизоляции России, против реставрации тоталитаризма» и письмо деятелей культуры в поддержку позиции Владимира Путина по Украине и Крыму (Apelul grupului de inițiativă pentru organizarea Congresului intelectualității „Împotriva războiului, împotriva autoizolării Rusiei, împotriva restaurării totalitarismului” și scrisoarea unor personalități din cultură în sprijinul poziției lui Vladimir Putin în legătură cu Ucraina și Crimeea), Novaia Gazeta, 13 martie 2014 (accesat la 20 decembrie 2023)..
Pe plan umanitar, scriitorul a fost copreședinte al consiliului de administrație al fondului Vera (Credință) de sprijin pentru îngrijirile paliative Попечительский совет. Со-председатели Попечительского Совета (Consiliul de administrație. Copreședinții Consiliului de administrație), hospicefund.ru..
Scriitorul a încetat din viață în 2018.
Viața personală Vladimir Voinovici s-a căsătorit prima oară în 1957, dar a divorțat în 1965 și s-a recăsătorit. A doua soție, cu care a emigrat împreună, a decedat în 2004. În același an, stabilindu-se în Rusia, scriitorul s-a recăsătorit. Cu prima soție a avut doi copii: o fată care a murit în 2006, și un băiat, Pavel Voinovici, arhitect, istoric și scriitor, care trăiește în Muntenegru. Cu a doua soție are o fată, Olga Voinovici, scriitoare în limba germană Ольга Войнович о своем творчестве и планах на будущее (Cu Olga Voinovici despre creația și planurile ei de viitor), learngerman.dw.com, 21 aprilie 2002..
Principalele opere
Vladimir Voinovici a scris poezii, texte de cântece, romane, nuvele, piese de teatru, eseuri scenarii și texte pentru radio și memorii. A renunțat la poezie, neconsiderându-se un poet destul de bun. Mai jos, primele apariții în limba rusă ale operelor sale principale în proză.
În Uniunea Sovietică, înainte de emigrare Мы здесь живём (Noi trăim aici), 1961În paranteză, cu litere normale, traducerea literală a operelor neapărute în română.Novîi Mir, nr. 1, 1961. – nuvelă; Хочу быть честным (Vreau să fiu cinstit), 1963Novîi Mir, nr. 2, 1963. – nuvelă; Расстояние в полкилометра (Distanță de o jumătate de kilometru), 1963Novîi Mir, nr. 2, 1963. – nuvelă;