Imperiul colonial german (germană: deutsches Kolonialreich) a constituit coloniile, dependențele și teritoriile de peste mări ale Germaniei imperiale. Unificat la începutul anilor 1870, cancelarul acestei perioade a fost Otto von Bismarck. Încercările de scurtă durată de colonizare de către statele germane individuale au avut loc în secolele precedente, dar eforturile coloniale cruciale au început abia în 1884, odată cu Lupta pentru Africa. Revendicând o mare parte din zonele necolonizate rămase din Africa, Germania a construit al treilea imperiu colonial ca mărime la acea vreme, după britanici și francezi. Imperiul Colonial German cuprindea părți ale mai multor țări africane, inclusiv părți din actualele Burundi, Rwanda, Tanzania, Namibia, Camerun, Gabon, Congo, Republica Centrafricană, Ciad, Nigeria, Togo, Ghana, Noua Guinee și multe altele din Pacificul de Vest.
Germania a pierdut controlul asupra imperiului său colonial când a început Primul Război Mondial în 1914, în care toate coloniile sale au fost invadate de forțele aliate în primele săptămâni de război. Cu toate acestea, o serie de forțe militare coloniale au rezistat mai mult timp, trupele germane din Africa de Sud-Vest și Kamerun capitulându-se în 1915 și, respectiv, în 1916. În timp ce forțele conduse de Paul von Lettow-Vorbeck care luptau într-o campanie de gherilă în Africa de Est au legat trupele aliate până în 1918, predându-se abia după sfârșitul războiului.
Imperiul colonial al Germaniei a fost confiscat oficial prin Tratatul de la Versailles după înfrângerea Germaniei în război și unde fiecare colonie a devenit un mandat al Societății Națiunilor sub supravegherea (dar nu proprietatea) uneia dintre puterile învingătoare. Imperiul colonial german a încetat să mai existe în 1919. miniatura|Un soldat Askari din Africa de Est care ține steagul colonial al Germaniei Planurile de a-și recâștiga posesiunile coloniale pierdute au persistat pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, mulți bănuind la acea vreme că acesta a fost un obiectiv al celui de-al Treilea Reich tot timpul.
Originea
Unificarea Germaniei Până la unificarea lor din 1871, statele germane nu s-au concentrat pe dezvoltarea unei marine, iar acest lucru a împiedicat, în esență, participarea Germaniei la luptele imperialiste anterioare pentru un teritoriu colonial îndepărtat – așa-numitul „loc în soare”. Fără o flotă de apă albastră, o potențială putere colonială nu ar putea apăra, furniza sau face comerț cu dependențe de peste mări în mod fiabil. Germania părea destinată să se recupereze. Statele germane înainte de 1870 au păstrat structuri și obiective politice separate, iar politica externă germană până în epoca lui Otto von Bismarck (1815-1898; în funcție ca ministru de externe prusac între 1862 și 1890): concentrată pe rezolvarea „ problema germană” în Europa și privind asigurarea intereselor germane pe continent.Cu toate acestea, până în 1891 germanii erau în mare parte uniți sub stăpânirea prusacă.Ei au căutat, de asemenea, un stat „german” mai clar și au văzut coloniile ca pe o modalitate bună de a realiza acest lucru.
Luptă pentru colonii miniatura|Groß-Friedrichsburg, o colonie Brandenburg (1683–1717) pe teritoriul Ghanei moderne Opinia publică germană de la sfârșitul secolului al XIX-lea a văzut achizițiile coloniale ca un adevărat indiciu al dobândirii națiunii depline.Opinia publică a ajuns în cele din urmă la înțelegerea faptului că prestigioasele colonii din Africa și Pacific au mers mână în mână cu visele unei flote de mare liberă. Ambele aspirații aveau să devină realitate, alimentate de o presă plină de Kolonialfreunde [susținătorii achizițiilor coloniale] și de o multitudine de asociații geografice și societăți coloniale. Bismarck și mulți deputați din Reichstag, totuși, nu aveau niciun interes în cuceririle coloniale doar pentru a dobândi mile pătrate de teritoriu.
În 1844, aristocrații renani au încercat să înființeze o colonie germană în statul independent Texas, cu aproximativ 7400 de coloniști implicați. Aproximativ jumătate dintre coloniști au murit, iar afacerea sa dovedit un eșec total. Lipsa constantă de provizii și pământ nu a ajutat, iar anul următor Texas s-a alăturat Statelor Unite. miniatura|Caricatura Kladderadatsch, 1884. Bismarck este mulțumit că alte națiuni sunt ocupate „acolo jos”. În esență, motivele coloniale ale lui Bismarck erau obscure - el spusese în mod repetat „... Nu sunt un om pentru colonii”și „a rămas la fel de disprețuitor ca niciodată față de toate visele coloniale”Cu toate acestea, în 1884, a consimțit la achiziționarea de colonii de către Imperiul German, pentru a proteja comerțul, a proteja materiile prime și piețele de export și pentru a profita de oportunitățile de investiții de capital, printre alte motive. Chiar în anul următor, Bismarck a renunțat la implicarea personală când „și-a abandonat impulsul colonial la fel de brusc și de întâmplător cum a început-o” - ca și cum ar fi comis o eroare de judecată care ar putea încurca substanța politicilor sale mai semnificative. „Într-adevăr, în 1889, Bismarck a încercat să predea Africa de Sud-Vest germană britanicilor. A fost, a spus el, o povară și o cheltuială și ar dori să pună în șa pe altcineva cu ea.”
Înainte de aceasta, germanii aveau tradiții de comerț străin pe mare, care datează din Liga Hanseatică; Emigranții germani curgeseră spre est în direcția litoralului baltic, Rusia și Transilvania și spre vest, spre Americi; iar comercianții și misionarii din Germania de Nord și-au arătat interesul pentru angajamentele de peste mări.Republicile hanseatice Hamburg și Bremen au trimis comercianți pe tot globul. Casele lor comerciale s-au comportat ca Privatkolonisatoren [colonizatori independenți] de succes, încheie tratate și achiziții de pământ în Africa și Pacific cu șefii și/sau alți lideri tribali. Aceste acorduri timpurii cu entitățile locale au stat mai târziu la baza tratatelor de anexare, sprijin diplomatic și protecție militară de către guvernul german.
Achiziționarea coloniilor Imperiul colonial german a început în jurul anului 1884, iar în acei ani au invadat mai multe teritorii din Africa: Africa de Est germană (inclusiv actuala Burundi, Rwanda și partea continentală a Tanzaniei); Africa de Sud-Vest germană (actuala Namibia), Camerunul german (inclusiv părți ale Camerunului actual, Gabon, Congo, Republica Centrafricană, Ciad și Nigeria); și Togoland (actualul Togo și părți din Ghana). Germania a fost, de asemenea, activă în Pacific, anexând o serie de insule care aveau să fie numite Noua Guinee Germană (parte din Noua Guinee de astăzi și mai multe grupuri de insule din apropiere). Regiunea de nord-est a Noii Guinee a fost numită Kaiser-Wilhelmsland, Arhipelagul Bismarck la est, aceasta conținea și două insule mai mari numite Noua Mecklenburg și Noua Pomerania, au dobândit și Insulele Solomon de Nord. Aceste insule au primit statutul de protectorat.
Achiziții și administrare de terenuri ale companiei stanga|miniatura|Conferința Congo 1884/1885 de la Berlin a pus bazele Luptei pentru Africa, diviziunea colonială a continentului. Ascensiunea imperialismului și colonialismului german a coincis cu ultimele etape ale „Luptei pentru Africa” în timpul căreia indivizii germani întreprinzători, mai degrabă decât entitățile guvernamentale, au concurat cu alte colonii deja înființate și antreprenori colonialiști. Odată cu alăturarea germanilor în cursa pentru ultimele teritorii neexplorate din Africa și Pacific, care nu fuseseră încă rupte, competiția pentru colonii a implicat astfel națiuni europene importante și câteva puteri mai mici.
Efortul german a inclus primele întreprinderi comerciale în anii 1850 și 1860 în Africa de Vest, Africa de Est, Insulele Samoa și cartierul neexplorat de nord-est al Noii Guinee cu insule adiacente.Comercianții și comercianții germani au început să se stabilească în delta Camerunului african și pe coasta continentală vizavi de Zanzibar.[La Apia și așezările Finschhafen, Simpsonhafen și insulele Neu-Pommern și Neu-Mecklenburg, companiile comerciale nou fortificate cu credit au început extinderea în proprietatea de coastă.Au urmat mari achiziții interioare africane – mai ales în detrimentul locuitorilor nativi. În estul Africii, imperialistul și „omul de acțiune” Karl Peters a acumulat vaste suprafețe de pământ pentru grupul său de colonizare, „ieșind din tufiș cu semne X [apuse de șefii de trib fără litere] pe documente... pentru aproximativ 60 de mii. mile pătrate de proprietatea continentală a Sultanatului Zanzibar.”Astfel de misiuni de explorare necesitau măsuri de securitate care puteau fi rezolvate cu mici contingente private, armate recrutate în principal în Sudan și conduse de obicei de fosti militari aventurieri de rang inferior. Brutalitatea, spânzurarea și biciuirea au predominat în timpul acestor expediții de acaparare a pământului sub controlul lui Peters, precum și al altora, deoarece nimeni „nu deținea monopolul în maltratarea africanilor”.
Deoarece Bismarck a fost convertit la ideea colonială până în 1884, el a favorizat gestionarea terenurilor „închiriate” mai degrabă decât stabilirea unui guvern colonial din motive financiare.Deși cultivarea în zonele temperate a înflorit, dispariția și adesea eșecul întreprinderilor tropicale de teren joase au contribuit la schimbarea concepției lui Bismarck. El a acceptat fără tragere de inimă cererile de ajutor pentru a face față revoltelor și ostilităților armate ale conducătorilor adesea puternici ale căror activități lucrative de sclavie păreau în pericol. Forțele militare germane native s-au angajat inițial în zeci de expediții punitive pentru a-i reține și pedepsi pe luptătorii pentru libertate, uneori cu asistență britanică.Autorul Charles Miller oferă teoria conform căreia germanii aveau handicapul de a încerca să colonizeze zonele africane locuite de triburi agresive,în timp ce vecinii lor coloniali aveau să se confrunte cu popoare mai docile. La acea vreme, înclinația germană de a acorda prioritate mușchilor față de răbdare a contribuit la neliniștea continuă. Câteva dintre coloniile africane au rămas butoaie de pulbere în toată această fază (și mai departe). Tranziția la acceptarea oficială a colonialismului și la guvernarea colonială a avut loc astfel în ultimul trimestru al mandatului lui Bismarck.
Creștere stanga|miniatura|Secretarul german pentru colonii Bernhard Dernburg (al doilea de la dreapta) într-o inspecție în Africa de Est, cu oficiali britanici la Nairobi în 1907. miniatura|Gara din Lüderitz, Namibia, 2006 În primii ani ai secolului al XX-lea, liniile maritime au stabilit servicii regulate cu cale frigorifice și produse agricole din colonii, fructe exotice și mirodenii, au fost vândute publicului din Germania. Coloniile au fost romantizate. Geologii și cartografii au explorat care erau regiunile nemarcate pe hărțile europene, identificând munți și râuri și delimitând granițele. Hermann Detzner și un căpitan Nugent, R.A., s-au ocupat de un proiect comun de delimitare a frontierelor britanice și germane ale Camerunului, care a fost publicat în 1913.Călătorii și reporterii din ziare au adus povești despre băștinași negri și maro care servesc managerii și coloniștii germani. În unele protectorate au existat, de asemenea, suspiciuni și rapoarte de abatere colonială, corupție și brutalitate, iar misionarii luterani și romano-catolici au trimis rapoarte tulburătoare la sediul misiunii lor din Germania.