Relațiile internaționale dintre Marile Puteri (1814–1919) acoperă perioada de la încheierea Războaielor Napoleoniene și semnarea înțelegerilor de la Congresul de la Viena până la sfârșitul Primului Război Mondial și semnarea Tratatelor de pace de la Paris din 1919.

Printre temele importante sunt incluse industrializarea rapidă și creșterea puterii Angliei, Franței și Germaniei și, mai târziu în această perioadă, Statelor Unite și Japoniei. Acestea au dus la competiții imperialiste și colonialiste pentru influență și putere pe scena mondială. Cel mai bun exemplu al acestora l-a reprezentat lupta pentru Africa de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Urmările se simt și în zilele noastre. Regatul Unit a înființat o rețea economică care, combinată cu posesiunile coloniale și Royal Navy, a transformat-o într-o națiune hegemonică, cel puțin până când poziția sa a fost contestată de Germania. Aceast secol a fost unul de pace relativă, fără războaie între marile puteri, cu excepția perioadei 1854–1871 și a conflictelor dintre Imperiul Rus și cel Otoman. La începutul secolului al XX-lea, au izbucnit o serie de războaie în regiunea Balcanilor. Tensiunile au scăpat de sub control, culminând cu izbucnirea primei conflagrații mondiale (1914–1918) — un conflict devastator ,care aluat pe toată lumea prin amploare și urmări și care a avut consecințe pe termen lung.

Diplomația mondială recunoștea în 1814 cinci mari puteri: Franța, Regatul Unit, Imperiul Rus, Imperiul Austriac (din 1867 Austro-Ungaria) și Prusia (din 1871 Imperiul German). Italia a fost adăugată acestui grup după Risorgimento. La începutul secolului al XX-lea, în Europa existau două blocuri politice: Tripla Înțelegere (Franța, Regatul Unit și Rusia) și Tripla Alianță (Germania, Austria și Italia). Olanda, Belgia, Danemarca, Grecia, Portugalia, Spania, Suedia-Norvegia și Elveția erau puteri mai mici. România, Serbia și Muntenegru acționau ca state independente, deși din punct de vedere legal erau încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman aflat în declin, (care avea încă statutul de mare putere).Carlton J.H. Hayes, A Generation of Materialism: 1871–1900 (1941) pp 16–17. După 1905, marilor puteri li s-au alăturat două state din afara Europei, Japonia și Statele Unite ale Americii. Marele Război a testat la maxim capacitățile lor militare, diplimatice, sociale și ecomice.Danemarca, Olanda, Spania, Suedia și Elveția au rămas neutre pe durata întregului război. Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman au fost învinse și și-au pierdut statutul de mari puteri și au suferit de asemenea pierderi teritoriale. Puterile învingătoare – Regatul Unit, Franța, Italia și Japonia – au obținut locuri permanente în consiliul director al noii Ligi a Națiunilor. Statele Unite, care ar fi trebuit să fie al cincelea membru permanent, a decis să acționeze independent și nu a devenit membru al Ligii Națiunilor.

1814–1830: Restaurație și reacțiune

După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte și a Primului Imperiu Francez în 1814, puterile învingătoare (Regatul Unit, Prusia, Rusia și Austria) au început să facă planuri pentru perioada postbelică. Tratatul de la Chaumont din martie 1814 a oficilializat deciziile luate până atunci și care aveau să fie ratificate de mult mai importantul Congres de la Viena din 1814–1815. Acestea incluedeau înființarea Confederației Germane (care includea Austria, Prusia și teritoriile locuite de cehi), separarea protectoratelor franceze și anexarea lor la unele state independente, restaurarea domniei Burbonilor în Spania, includerea în teritoriul Olandei a ceea ce avea să devină în 1830 Belgia și continuarea subvenționării de către Londra a aliaților englezilor. Tratatul de la Chaumont, care a unit puterile celei de-a șasea Coaliții în lupta pentru înfrângerea lui Napoleon, a devenit baza Concertului European, care a asigurat echilibrul puterii pentru următoarele două decenii.Frederick B. Artz, Reaction and Revolution: 1814–1832 (1934) p 110Paul W. Schroeder, The Transformation of European Politics: 1763–1848 (1996)

Congresul de la Viena: 1814–1815

Congresul de la Viena (1814–1815) a dizolvat construcția napoleoniană și a încercat să restaureze monarhiile răsturnate de Napoleon, inaugurând o epocă a reacțiunii.René Albrecht-Carrié, A Diplomatic history of Europe since the Congress of Vienna (1958) pp 9–16. Sub conducerea lui Metternich, premierul Austriei (1809–1848), și a lui Lord Castlereagh, ministrul de externe al Marii Britanii (1812–1822), Congresul a creat un sistem care să mențină pacea. În cadrul Concertului Europei (numit și Sistemul Congresului), principalele puteri europene – Regatul Unit, Rusia, Prusia, Austria și, după 1818, Franța – s-au angajat să se întâlnească în mod regulat pentru rezolvarea oricăror probleme. Acest plan a fost primul de această natură din istoria europenană și părea că asigură o cale pentru gestionarea colectivă a afacerilor europene și pentru apărarea păcii. Concertul Europei, care poate fi considerat un predecesor al Ligii Națiunilor și ONU, a dispărut în 1823.Norman Rich, Great Power Diplomacy: 1814-1914 (1992) pp 1–27.

Congresul a rezolvat Criza polono-saxonă la Viena și problema independenței Greciei la Laibach. Au avut loc trei mari congrese europene. Congresul de la Aix-la-Chapelle (1818) a pus capăt ocupației militare a Franței și a redus reparațiile de război de 700 de milioane de franci pe care trebuia să o plătească aceasta. Împăratul Rusiei a propus formarea unei alianțe complet noi, care să includă toți semantarii tratatelor de la Viena, care să garanteze suveranitatea, integritatea teritorială și apărarea guvernării legale al tuturor membrilor acestei noi coaliții. Mai mult, țarul propunea formarea unei armate internaționale, având ca nucleu armata rusă, susținută financiar de către toate statele semnatare, gata să intervină în orice țără ar fi fost nevoie. Lordul Castlereagh a considerat că aceasta ar fi echivalat cu o asociere nedorită față de politicile reacționare. El era speriat de ideea unei armate rusești mărșăluind prin Europa pentru înnăbușirea răscoalelor populare. În plus, britanicul era împotriva admiterii în Concert a țărilor mici, care ar fi creat o atmosferă de confuzie și intrigă. Marea Britanie a refuzat să participe la o asemenea înțelgere, așa că ideea a fost abandonată. Norman Rich, Great Power Diplomacy: 1814–1914 (1992) pp 33–35.

Celelalte reuniuni s-au dovedit lipsite de sens, pe măsură ce fiecare națiune a realizat că întâlnirile nu au fost în avantajul lor, iar litigiile nu au fost rezolvate.C.W. Crawley, "International Relations, 1815–1830" in C.W. Crawley, ed., The New Cambridge Modern History: Volume 9, War and Peace in an Age of Upheaval, 1793-1830. (1965) pp 669–671, 676–677, 683–686.Roy Bridge, "Allied Diplomacy in Peacetime: The Failure of the Congress 'System,' 1815–23" in Alan Sked, ed., Europe's Balance of Power, 1815–1848 (1979), pp 34–53Artz, Reaction and Revolution: 1814–1832 (1934) pp 110–118Paul W. Schroeder, The Transformation of European Politics: 1763–1848 (1996) pp 517–82

Pentru asigurarea unei păci durabile, Concertul European a încercat să mențină un echilibru al puterii. Până în deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea, frontierele stabilite de Congresul de la Viena au fost menținute și, mult mai important, a fost acceptată ideea echilibrului de putere.Gordon Craig, "The System of Alliances and the Balance of Power." in J.P.T. Bury, ed., The New Cambridge Modern History, Vol. 10: The Zenith of European Power, 1830–70 (1960) p 266. Din alte puncte de vedere, sitemul Congresului a eșuat până în 1823.Henry Kissinger, A World Restored: Metternich, Castlereagh and the Problems of Peace, 1812–22 (1957). În 1818, britanicii au decis să nu se implice în afacerile continentale dacă nu le afecta direct interesele. Ei au respins planul țarului Alexandru I să reprime orice revoluție viitoare. Sistemul Concertului Europei a eșuat în cele din urmă datorită faptului că obiectivele comune ale marilor puteri au fost înlocuite treptat de rivalitățile economice și politice în creștere. Artz consideră că Congresul de la Verona din 1822 „a marcat sfârșitul”.Frederick B. Artz, Reaction & Revolution: 1814–1832 (1934) p 170. Marile puteri nu s-au întâlnit pentru restaurarea vechiului sistem în timpul marilor mișcări revoluționare din 1848, care aveau printre cereri revizuirea frontierelor stabilite prin Congresul de la Viena în conformitate cu interesele fiecărei națiuni.Paul W. Schroeder, The Transformation of European Politics: 1763–1848 (1996) p 800.Rich, Great Power Diplomacy: 1814-1914 (1992) pp 28–43.

Politica britanică Linia politicii externe britanice a fost stabilită de George Canning (1822–1827), care prevedea evitarea unei cooperări strânse cu alte puteri. Britanicii, care se bucura de supremația pe mare datorită Royal Navy și de o bogătie financiară și putere industrială în creștere, și-a clădit politica exeternă pe ideea că nu trebuie să permită niciunui stat să domine continentul european. Britanicii urmau să sprijine Imperiul Otoman, care acționa ca un bastion împotriva expansiunii rusești. Britanicii se opuneau oricărei intervenții care ar fi avut ca scop suprimarea democrației și erau îngrijorați în mod special de faptul că Franța și Spania plănuiau să înăbușe mișcările pentru independență din America Latină. Canning a cooperat cu Statele Unite pentru promulgarea Doctrinei Monroe, de apărare a independenței statelor latino-americane. George Canning avea ca obiectiv împiedicarea dominației franceze și asigurarea penetrării comercianților britanici pe noile piețe deschise.

Comerțul de sclavi

Un progres important în această perioadă a fost interzicerea comerțului internațional de sclavi. Începutul a fost făcut de legiuitorii britanici și americani în 1807. Pentru impunerea interzicerii comerțului cu sclavi, Royal Navy a impus blocada Africii în următoarele decenii, confor tratatelor negociate sau impuse cu forța de guvernul de la Londra altor state. Ca urmare, volumul comerțului cu sclavi africani spre Americi a scăzut cu aproximativ 95%. Aproximativ 1.000 de sclavi erau aduși ilegal în SUA, plus alte sute în Cuba și Brazilia. David Head, Slave Smuggling by Foreign Privateers: The Illegal Slave Trade and the Geopolitics of the Early Republic," Journal of the Early Republic (2013) 33#3 p 538</ref> Scalvia a fost abolită în Imperiul Britanic în 1833, Republica Franceză în 1848, SUA în 1865, iar Brazilia în 1888.Seymour Drescher, Abolition: A History of Slavery and Antislavery (Cambridge University Press, 2009)

Spania își pierde coloniile

Spania era în război cu Regatul Unit în perioada 1798 – 1808, iar Royal Navy a reușit să izoleze coloniile inamicului de metropolă. Comețul a fost preluat de afaceriștii americani și olandezi, ale căror țări erau neutre în conflict. Coloniile au format guverne temporare sau junte, care acționau independent de Spania. Între locuitorii de origine hispanică a izbucnit un conflict – o tabără fiind formată din cei care fuseseră născuți în Spania (numiți și „peninsulares”), cealaltă fiind a celor care avea origini în Spania, dar se născuseră în Noua Spanie (numiți „criollos” - creolili). Cele două grupuri au luptat pentru putere, creolii fiind cei care conducerau lupta pentru independență, pe care aveau să o câștige în cele din urmă. Spania și-a pierdut toate coloniile din America, cu excepția Cubei și Puerto Ricoului, ca urmare a unei serii complexe de rebeliuni din perioada 1808 – 1826.John Lynch, The Spanish American Revolutions 1808–1826 (2nd ed. 1986)John Lynch, ed. Latin American Revolutions, 1808–1826: Old and New World Origins (1994).