Exodul palestinian din Lydda și Ramle din 1948

Exodul palestinian din Lydda și Ramle a fost expulzarea, în 1948, a circa 50.000–70.000Expulsion of the Palestinians—Lydda and Ramleh in 1948, de Donald Neff de arabi palestinieni când trupele israeliene au capturat orașele, în luna iulie a acelui an. Acțiunile militare au avut loc în contextul războiului arabo-israelian din 1948-1949. Cele două orașe, situate în afara zonei desemnate pentru înființarea unui stat evreu de Planul ONU de Împărțire din 1947, și în interiorul zonei desemnate pentru un stat arab în Palestina,Roza El-Eini, Mandated Landscape: British Imperial Rule in Palestine, 1929–1948, Routledge 2006 p.436The Palestinian Refugee Problem Revisited, Cambridge University Press 2004, p. 425. au fost transformate după ocuparea lor în zone predominant evreiești ale noului stat Israel, și redenumite Lod (numele ebraic antic al localității) și Ramla.Pentru cifre privind populația, a se vedea Morris 2004, p. 425, 434. Istoricul scrie că, în iulie 1948, înaintea invaziei, Lydda și Ramle aveau o populație de 50.000–70.000 de locuitori, din care 20.000 erau refugiați din Jaffa și zonele înconjurătoare (p. 425). Cu toții au fost expulzați, cu excepția câtorva bătrâni și bolnavi, a câtorva creștini și a unui număr redus păstrat pentru diverse munci; alții au reușit să se strecoare înapoi, astfel că - la jumătatea lui octombrie 1948 - circa 2.000 de palestinieni trăiau în ambele orașe (p. 434). Pentru schimbarea denumirilor, a se vedea Yacobi 2009, p. 29. Yacobi scrie că Lod era numele biblic al Lyddei. Palestinienii numesc Lydda al-Ludd. Lydda era forma latinizată a numelui, sub care orașul a devenit ulterior cunoscut. A se vedea Sharon 1983, p. 798. Ramle se mai scrie și Ramleh; este denumit Ramla de israelieni și nu trebuie confundat cu Ramallah, centrul administrativ al Autorității Naționale Palestiniene.

Exodul, constituind „cea mai mare expulzare a războiului”,Benny Morris, The Palestine Refugee Problem Revisited, Cambridge University Press 2004 p.4. a avut loc la sfârșitul unei perioade de armistițiu, după reluarea luptelor, determinând Israelul să încerce să-și îmbunătățească controlul asupra șoselei spre Ierusalim și asupra șoselei de-a lungul litoralului, ambele supuse presiunii militare a Legiunii Arabe iordaniene, forțelor egiptene și a celor palestiniene. Potrivit rezoluției ONU de împărțire a Palestinei Iordania și Egiptul nu aveau dreptul la ocuparea unor teritorii în regiune. Din perspectivă israeliană, cucerirea orașelor, planificată, conform lui Benny Morris, „să inducă panică printre civili și fuga acestora”,Benny Morris, The Palestine Refugee Problem Revisited, Cambridge University Press 2004 p.425. a eliminat amenințarea arabă în direcția Tel Aviv-ului, a contracarat avansarea Legiunii Arabe iordaniene prin blocarea drumurilor cu refugiați, forțând-o să-și asume o sarcină logistică ce i-a subminat capacitatea militară, și a ajutat la slăbirea moralului orașelor arabe din apropiere.Yitzhak Rabin, The Rabin Memoirs, University of California Press, 1996 p.383: 'Eu și Allon ne-am consultat. Am fost de acord că e esențial să alungăm locuitorii. I-am dus pe jos spre drumul către Ben Horon, presupunând că Legiunea Arabă va fi obligată să se ocupe de ei, provocând astfel dificultăți logistice care i-ar scădea capacitatea de luptă, făcând lucrurile mai ușoare pentru noi'. Pe 10 iulie, Glubb Pașa a ordonat trupelor Legiunii Arabe care apărau orașelor „să se pregătească ... pentru un război neconvențional”.1948: A History of the First Arab–Israeli War, by Benny Morris În ziua următoare garnizoana din Ramle s-a predat, dar cucerirea Lyddei a durat mai mult și a condus la un număr necunoscut de victime; istoricul palestinian Aref al-Aref, singurul cercetător care a încercat să schițeze un bilanț privind pierderile palestiniene, a estimat că 426 de palestinieni au fost uciși la 12 iulie în Lydda, din care 176 în interiorul moscheii, și circa 800 în total, pe toată perioada luptelor.Henry Laurens, La Question de Palestine, vol.3, Fayard 2007 p.145. Istoricul israelian Benny Morris sugerează că până la 450 de palestinieni și 9–10 soldați israelieni au murit.The death toll in Lydda: Morris 2004, p. 426: 11 iulie—Șase morți și 21 răniți de partea israeliană și „zeci de arabi (poate chiar 200)”. Morris 2004, p. 452, nota de subsol 68: Batalionul 3 Informații notează cifra de 40 de palestinieni morți, însă se referă probabil doar la cei pe care i-au ucis ei înșiși. Morris 2004, p. 428: 12 iulie—Trupelor israeliene li s-a ordonat să împuște pe oricine văd pe stradă: în timpul acelui incident, 3–4 israelieni au fost uciși și circa o duzină răniți. De partea arabă, 250 de morți și mulți răniți, conform armatei.

Odată ce israelienii au preluat controlul orașelor, un ordin de expulzare semnat de Yitzhak Rabin și emis de armata israeliană preciza: „1. Locuitorii din Lydda trebuie expulzați rapid, fără deosebire de vârstă.…”. Locuitorii din Ramle au fost scoși din oraș cu autobuzele, în timp ce locuitorii din Lydda au fost obligați să mărșăluiască pe jos kilometri întregi, în timpul unui val de căldură, până la liniile arabe, unde Legiunea Arabă, armata condusă de ofițeri britanici a Transiordaniei, a încercat să le asigure adăpost și provizii.Morris 2004, pp. 432–434. Vezi și Gilbert 2008, pp. 218–219. Unii refugiați au murit în timpul exodului din cauza epuizării și deshidratării, cifrele estimate ale deceselor variind între câteva și 500 de persoane. Pentru numărul refugiaților care au murit în timpul marșului: Morris 1989, pp. 204–211: „Câțiva refugiați au murit – din cauza epuizării, deshidratării și bolilor.” Morris 2003, p. 177: „o mână de oameni, poate zeci, au murit de deshidratare și epuizare.” Morris 2004, p. 433: „Câțiva refugiați au murit pe drumul spre est”, atribuind o cifră de 335 de morți lui Muhammad Nimr al Khatib, despre care Morris consideră că a scris folosindu-se de zvonuri. Henry Laurens, La Question de Palestine, vol.3, Fayard 2007 p.145 scrie că Aref al-Aref a stabilit cifra la 500, printre cei circa 1300 care au murit atât în luptele din Lydda cât și în marșul care le-a urmat. „Numărul total al morților se cifrează la 1 300: 800 în timpul luptelor din oraș, restul în timpul exodului.”. Khalidi 1998 , pp. 80–98: 350 de morți, citând estimarea lui Aref al-Aref. Nur Masalha 2003, p. 47 writes that 350 died. Pentru analizele armatei israeliene și ale lui Ben-Gurion asupra efectelor cuceririi celor două orașe și ale expulzărilor, a se vedea Morris 2004, pp. 433–434.

Exodul din Lydda și Ramle reprezintă circa o zecime din totalul exodului arab din Palestina, cunoscut în lumea arabă ca al-Nakba („catastrofa”). Unii cercetători, inclusiv Ilan Pappé, au caracterizat ceea ce s-a întâmplat la Lydda și Ramle drept "purificare etnică".Pentru folosirea termenului de „purificare etnică” a se vedea, de exemplu, Pappé 2006. Despre controversa dacă evenimentele din Lydda și Ramle constituie purificare etnică: Morris 2008, p. 408: „deși atmosfera a ceea ce mai târziu va fi numită purificare etnică a prevalat în timpul lunilor critice, transferul n-a devenit niciodată o politică sionistă generală sau declarată. Așa că, la sfârșitul războiului, deși cea mai mare parte a țării fusese „curățată” de arabi, alte părți ale țării — cu precădere Galileea centrală — au rămas cu substanțiale populații arabe musulmane, iar în orașele din inima fâșiei de litoral evreiesc, Haifa și Jaffa, a rămas o importantă minoritate arabă”. Spangler 2015, p. 156: „În timpul Nakba, dislocarea din 1947 [sic] a palestinienilor, Rabin era adjunctul comandantului Operațiunii Dani, purificarea etnică a orașelor palestiniene și a orașelor Lydda și Ramle.” Schwartzwald 2012, p. 63: „Faptele nu susțin această afirmație [de purificare etnică]. Sigur, unii refugiați au fost forțați să fugă: 50.000 au fost expulzați din orașele situate strategic Lydda și Ramle ... Dar acestea au fost excepțiile, nu regula, iar purificarea etnică nu are nimic de-a face cu ele.” Golani și Manna 2011, p. 107: „Expulzarea a circa 50.000 de palestinieni din casele lor ... a fost una din cele mai vizibile atrocități rezultate din politica de purificare etnică a Israelului.” Mulți evrei care au emigrat în Israel între 1948 și 1951 au fost așezați în casele rămase goale ale refugiaților palestinieni, atât din cauza crizei de locuințe cât și ca politică de a preveni revendicarea acestora de către proprietarii lor de drept.Pentru faptul că a reprezentat o zecime din exodul palestinian total, a se vedea Morris 1986, p. 82. Că majoritatea imigranților în Lydda și Ramle erau din Asia și Africa de Nord, a se vedea Golan 2003. Că refugiații [evrei] au fost așezați în casele goale pentru a împiedica revendicarea lor, a se vedea Morris 2008, p. 308, și Yacobi 2009, p. 45. Ari Shavit a notat că „evenimentele au reprezentat of fază crucială a revoluției sioniste și au pus fundația statului evreu”.Ari Shavit, Lydda, 1948; Un oraș, un masacru și Orientul Mijlociu astăzi, 21 octombrie 2013, The New Yorker: „Lydda este cutia neagră a sionismului. Adevărul e că sionismul nu putea suporta orașul arab Lydda. Încă de la început a existat o contradicție substanțială între sionism și Lydda. Ca sionismul să existe, Lydda nu trebuia să existe. Ca Lydda să existe, sionismul nu trebuia să existe. Retrospectiv, totul e foarte clar. Când Siegfried Lehmann a sosit în Valea Lyddei, în 1927, ar fi trebuit să fi văzut că un stat evreu nu putea exista în Palestina cu o Lydda arabă în centrul lui. Ar fi trebuit să fi știut că Lydda era un obstacol blocând calea spre un stat evreu și că într-o zi sionismul va trebui să-l îndepărteze. Dar Dr. Lehmann n-a văzut, iar sionismul a ales să nu știe. Timp de decenii evreii au reușit să ascundă de ei înșiși contradicția dintre mișcarea lor națională și Lydda... Dar deschizând cutia neagră înțelegem că, în timp ce masacrul de la moschee poate să fi fost declanșat de o neînțelegere ivită în urma unui tragic lanț de evenimente accidentale, în schimb cucerirea Lyddei și expulzarea populației Lyddei n-au fost un accident. Acele evenimente au fost o fază crucială a revoluției sioniste, iar ele au pus fundația statului evreu. Lydda este o parte integrală și esențială a poveștii. Și, când încerc să fiu cinstit cu mine însumi, văd că alegerea e clară: ori resping sionismul din cauza Lyddei, ori accept sionismul împreună cu Lydda.”

Context Războiul arabo-israelian din 1948

Palestina s-a aflat sub mandat britanic din 1917 și până în 1948. După 30 de ani de conflict intercomunitar între arabii palestinieni și emigranții evrei, Națiunile Unite au votat, pe 29 noiembrie 1947, împărțirea regiunii într-un stat arab și unul evreu, cu orașele Lydda și Ramle aparținând statului arab.

Propunerea de împărțire a fost salutată de comunitatea evreiască din Palestina, dar respinsă de liderii arabi, iar între cele două comunități a izbucnit un război civil. Autoritățile britanice au renunțat să încerce pacificarea, războiul fiind deja extins pe tot teritoriul, și s-au ocupat doar de evacuarea forțelor lor, deși au menținut o blocadă aeriană și maritimă a Palestinei. După primele 4–5 luni de lupte, milițiile evreiești le-au învins pe cele arabe și au cucerit principalele orașe cu populație mixtă din țară, ceea ce a declanșat exodul palestinian din 1948. În această perioadă, între 300.000 și 350.000 de palestinieni au fugit sau au fost expulzați de pe proprietățile lor de milițiile evreiești.

Mandatul britanic a expirat la 14 mai 1948, iar Statul Israel și-a declarat independența.Morris 2008, p. 37ff. Acest lucru a declanșat intervenția statelor arabe vecine, Transiordania, Egipt, Siria și Irak, care au trimis forțe expediționare în numele solidarității cu arabii palestinieni. Forțele arabe au intrat în Palestina și s-au angajat în lupte împotriva forțelor evreiești. După șase săptămâni de ostilități nici unul dintre beligeranți nu a reușit să încline balanța de partea sa.