Bătălia de la Peleliu

Bătălia de la Peleliu, cunoscută sub numele de cod Operation Stalemate II, s-a desfășurat pe insula Peleliu între forțele Statelor Unite ale Americii și Imperiului Japonez pe durata campaniei în Insulele Mariane și Palau, din septembrie până în noiembrie 1944.

Pușcașii marini din Prima Divizie Marină și ulterior, soldații diviziei de infanterie 81, au luptat cu japonezii până au capturat pista de aterizare de pe insula mică de corali. Bătălia a fost parte a operațiunii de ofensivă Forager, care a debutat în iunie 1944 și s-a încheiat în noiembrie 1944 pe frontul din Pacific.

Generalul-maior William Rupertus, comandantul primei divizii marine, a prevăzut că insula ar trebui securizată în patru zile. Totuși, după numeroase înfrângeri suferite în campaniile anterioare, japonezii au dezvoltat noi tactici defensive, fortificând insula, ceea ce a dus la extinderea luptei cu două luni. Pentru SUA a fost o bătălie controversată și dură, căci se punea în discuție valoarea strategică a insulei și pierderile mari, ceea ce i-a determinat pe militarii americani să ducă una dintre cele mai ambițioase operațiuni-amfibie în Pacific.

Preludiu

În 1944, victoriile purtate de americani în Pacificul central și sud-vestic i-au adus mai aproape de Japonia, americanii fiind capabili să bombardeze insulele japoneze principale din bazele aeriene securizate în timpul campaniei dus în Insulele Mariana în iunie-august 1944. Au existat dispute între comandați privind strategiile aplicate: Generalul Douglas MacArthur propunea să recaptureze Filipinele, apoi să captureze Insula Okinawa și să atace teritoriul japonez, iar amiralul Chester Nimitz favoriza o strategie directă prin traversarea Filipinelor, dar capturând Okinawa și Taiwan ca zone strategice pentru a ataca Japonia, urmată de o invazie generală a insulelor sudice ale Japoniei. Ambele strategii includeau invazia insulei Peleliu.

Prima divizie marină a fost aleasă pentru a duce asaltul. Președintele Franklin Delano Roosevelt a călătorit la Pearl Harbour personal ca să-i întâlnească pe comandanți și să le asculte argumentele. A fost aleasă strategia generalului MacArthur. Totuși, înainte ca MacArthur să preia Filipinele, trebuiau neutralizate prioritar insulele Palau, în special Peleliu și Angaur, spre a proteja flancul drept al lui MacArthur.

Pregătirile

În 1944, insula Peleliu era ocupată de 11 000 de japonezi al diviziei de infanterie 14 alături de muncitori okinaweni și coreeni. Colonelul Kunio Nakawa, comandantul regimentului diviziei 2, a condus pregătirile pentru apărarea insulei. După ce au pierdut Insulele Solomon, Insulele Glibert , Insulele Marshall, Insulele Mariane, Armata Imperială a adunat o echipă de cercetători pentru a dezvolta noi tactici de apărare. Au ales să abandoneze vechea strategie de a opri inamicul pe plajă. Noile strategii includeau perturbarea debarcării și a înaintării forțelor inamice în interiorul insulei. Colonelul Nakawa a folosit terenul dur în avantajul său, construind un sistem de buncăre fortificate, peșterile și pozițiile subterane, toate interconectate într-un sistem de tip "stup". Vechiul atac "banzai" a fost abandonat căci ducea la irosirea personalului de luptă, fiind ineficient. Aceste schimbări i-au determinat pe americani să contribuie cu mai multe resurse.

Sistemul defensiv al lui Nakawa a fost amplasat în cel mai înalt punct al insulei, Muntele Umurbrogol, alcătuit din dealuri și stepe localizate în centrul insulei Peleliu cu 500 de peșteri din granit interconectate de tuneluri, fiind folosite anterior că mine. Inginerii au adăugat uși blindate cu deschideri multiple pentru folosirea artileriei și mitralierelor. Intrările peșterilor au fost întărite pentru a rezistă grenadelor și lansatoarelor de flăcări. Datorită poziționării și a tunelurilor, japonezii puteau să-și evacueze și să-și reocupe pozițiile oricând era nevoie. Japonezii erau înarmați cu mortare de 81-150 mm, cu tunuri anti-aeriene de 20 mm,dispunând și de o unitate de tancuri ușoare și detașamente anti-aeriene, precum și de un relief avantajos. Gropile erau folosite pentru a adăposti tunuri și mitraliere, iar pe plaje au fost amplasate sute de obstacole pentru a crește dificultatea infiltrării inamice, precum mine și proiectile explozive îngropate. Un batalion a fost amplasat de-a lungul plajei pentru a respinge debarcarea și a întârzia avansul american în insulă.

Spre deosebire de japonezi, americanii nu și-au schimbat planul privind debarcările amfibii, chiar și după ce au pierdut 3000 de soldați și după ce au întârziat două luni în a-i învinge pe japonezi la Biak. La Peleliu, americanii plănuiau alegerea locului debarcării pe plajele sud-vestice în proximitatea aeroportului din sudul insulei. Primul Regiment Marin, comandat de Colonelul Lewis B.Puller, avea să-și debarce forțele pe plajele nordice. Cel de-al cincilea regiment marin, condus de Colonelul Harold D.Harris, avea să debarce în centru, iar cel de-al șaptelea regiment marin, comandat de Colonelul Herman H.Hanneken, avea să debarce în capătul sudic.Alexander, Storm Landings, p. 110. Regimentul diviziei de artilerie, pușcași marini din regimentul 11, comandat de colonelul William H.Harrison, avea să debarce după regimentele de infanterie. Planul era ca regimentele 1 și 7 să între în insulă, apărați de pușcași marini din regimentul 5 pe flancul stâng și cel drept, pentru a le permite să captureze aeroportul localizat în centrul insulei. Regimentele 5 aveau să fie lăsate pe plajele estice, parcurgând jumătate din insula. Regimentul 1 avea să se îndrepte în nord către Umurbrogol, în timp ce Regimentul 7 avea să curețe capătul sudic al insulei de inamici. Un singur batalion a fost lăsat în rezervă, divizia de infanterie 81 pentru a asigura suport din Angaur, la sud de Peleliu.

Pe 4 septembrie, regimentele amplasate pe vase au navigat 3400 km în Pacific dinspre stația din Pavuvu, la nord de Guadalcanal, spre Peleliu. O echipa navală de demolare a fost prima care a curățat plajele de obstacole, mine și proiectile, în timp ce navele de război au început să bombardeze insula Peleliu pe 12 septembrie. Navele de război Pennsylvania, Maryland, Mississippi, Tennesse și Idaho, crucișătoarele Indianopolis, Louisville, Minneapolis și Portland, distrugătorul USS Robinson, precum și crucisatoarele Cleveland, Denver și Honolulu, coordonate de vasul de comandă USS Mount McKinley, au supus mica insula de 16 km² în trei zile de bombardament intens, însoțite de loviturile aeriene dinspre cele opt portavioane. Un total de 519 runde cu proiectile de 410 mm, 1845 de runde cu 14 proiectile c de 360 mm și bombe de 230 kg au fost lansate pe durata perioadei.

Americanii au considerat că bombardamentul a avut succes. În realitate, multe dintre pozițiile japoneze erau neatinse. Apărătorii insulei evitau să-și arate pozițiile. Bombardamentul a fost efectuat pentru a distruge apărarea anti-aeriană a insulei, dar japonezii au rămas în pozițiile fortificate, pregătiți să-i confrunte pe americani.

Bătălia

Pușcașii marini americani au debarcat pe insula Peleliu la ora 08:32, pe 15 septembrie. Puscasii marini din divizia 1 au debarcat la nord de "White Beach 1 & 2, iar diviziile 5 și 7 au debarcat în centru și sud, pe "Orange Beach 1, 2 & 3. La celelalte zone de debarcare de pe plaje, puscasii marini au fost copleșiți de focurile japonezilor ce dispuneau de tunuri și mitraliere și artileria japoneză. La ora 09:30, japonezii au distrus 60 de vehicule de debarcare terestră LTV și camioanele amfibii. Puscasii marini din divizia 1 au fost copleșiți de focurile japonezilor trase din flancul stâng și de la înălțime. Colonelul Chesty Puller abia ce a putut scăpa cu viață când artileria japoneză a lovit în LTV-ul din care a debarcat. Comunicațiile secției au fost distruse de proiectilele japoneze. Puscasii marini din divizia 7 au înfruntat aglomerata plajă Orange 3, plină de obstacole naturale și artificiale. Puscasii marini din divizia 5 au avansat cel mai mult în prima zi, acoperiți de crânguri de cocotieri. Au inantat spre aerodrom , dar au contracarat forțele lui Nakawa și tancurile acestuia ce i-au împins înapoi. Dar puscasii marini s-au întors cu ajutorul tancurilor, obuzierilor, tunurilor navale și bombardierelor. Tancurile lui Nakawa ce îi escortau infanteria au fost rapid distruse. Moran, J. and Rottman, G.L., 2002, Peleliu 1944, Oxford: Osprey Publishing Ltd.,

File:Wounded Marine on Peleliu.jpg|thumb|Un pușcaș marin îl îngrijește pe un altul ranit]] La sfârșitul primei zile, americanii au ocupat o porțiune de 3,2 km, divizia 1 înaintând spre sud 1,6 km intampinand rezistență. 200 de pușcăși marini au fost uciși is alți 900 au fost răniți. Rupertus a rămas de neclintit în privința schimbării tacticii, considerând că japonezii vor fi rapid nimiciți după ce perimetrul lor a fost răpus. divizia 7 nu avea destui oameni pentru a menține linia și pentru a adăposti răniții. Trei oameni au fost trimiși să caute ajutor și au venit cu două unități, regimentul 16 de câmp și batalionul special Seabees 17 pentru a cară soldații răniți și a îngropa morții și să aprovizioneze trupele. La ora 02:00 noaptea, japonezii au efectuat un nou contraatac. Întreg divizia 17 s-a oferit voluntar să aprovizioneze trupele cu muniție, să transporte răniții și să îngroape morții sub focurile tunurilor japoneze."The Right to Fight: African American Marine in World War II, Bernard C. Nalty, Marine Corps Historical Center, Bldg 58, Washington Navy Yard,Washington, D.C. 1995 Generatul Rupertus a trimis trei scrisori în care își felicita cele două companii de pușcăși marini și batalionul Seabees.Seabee Museum Archives, Port Hueneme, CA. 93043. 17th Special; NCB p. 29 World War II Database World War II Database

A două zi, divizia 5 s-a deplasat să captureze aerodromul și să înainteze spre țărmul estic. Au alergat pe parcurs sub focurile artileriei grele japoneze dinspre înălțimi, suferind pierderi grele. După ce au captruat aerodromul, au avansat rapid spre capătul estic al insulei, lăsând apărătorii din sudul insulei să fie distruși de divizia 7.

Zona a fost disputată de japonezi ce ocupau numeroase cazemate. Temperaturile ajungeau la 46 grade Celsius, iar puscasii marini sufereau mari pierderi din cauza căldurii. Situația s-a complicat când apă puscasilor marinari a fost distribuită în butoaie petroliere goale, contaminând apă cu reziduurile de ulei. Totuși, în a opta zi, diviziile 5 și 7 își îndepliniseră obiectivele, menținând aerodromul și partea de sud a insulei sub ocupație, deși aerodromul a rămas sub amenințarea unui atac japonez susținut de la înălțimile Muntelui Umurbogol până la sfârșitul bătăliei. http://www.srh.noaa.gov/ama/?n=heatindex were around

Forțele americane au pus aerodromul în folosință în a treia zi. Avioanele de recunoaștere L-2 Grasshoppers au fost lansate în aer pentru a oferi suport artileriei și forțelor navale americane. Pe 26 septembrie, avioanele de vânătoare americane Marine F4U Corsairs dinnspre VMF-114 au aterizat pe aerodrom. Avioanele au lansat bombe asupra pozițiilor inamice, inclusiv asupra peșterilor pentru că trupele de infanterie să poată întră în acestea. Apoi au lansat napalm ce s-a dovedit folositor, incinerand vegetația ce ascundea gropile cu ocupanții japonezi, arzandu-i și pe aceștia. Timpul de zbor de la decolare până la atingerea țintei pentru avioanele de vânătoare ce aveau baza la aerodromul din Peleliu era scurt - 10-15 secunde.

Fortărețele de la capătul țărmurilor sudice (a.k.a. "The Point") au continuat să producă pierderi grele trupelor americane care pătrundeau sub focurile tunurilor anti-tanc și mitralierelor japoneze. Puller i-a ordonat căpitanului George P.Hunt, comandantul companiei K, al batalionului 3 și diviziei 1, să captureze poziția.