Societatea pentru crearea unui fond de teatru român

Societatea pentru crearea unui fond de teatru român (menționată în documentele vremii și ca Societatea pentru fond de teatru român) a fost o societate culturală a românilor din Transilvania și Banat, înființată la 5 octombrie 1870, la Deva, din inițiativa publicistului Iosif Vulcan.„Statutele Societâtii pentru crearea unui fondu de teatru natiunalu romanu”, în Familia, anul VI, nr. 42, 18/30 octombrie 1870, p. 493-494. Scopul ei era strângerea unui fond financiar pentru construirea și întreținerea unui teatru național românesc în Transilvania, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar. Timp de mai bine de patru decenii, societatea a colectat cotizații și donații, a ținut adunări generale itinerante prin orașele și târgurile românești și a editat o colecție de literatură dramatică pentru scenele de diletanți, fără a ajunge însă să ridice teatrul propus.Iosif Vulcan, „Istoricul Societății pentru fond de teatru român”, în Anuarul I al Societății pentru fond de teatru român, Brașov, 1898; reluat în Familia, anul XXXV, 1899, nr. 22, p. 253-254; nr. 23, p. 267-268; nr. 24, p. 279-280. Activitatea ei s-a întins de la 1870 până la contopirea cu ASTRA, în 1934, și a făcut obiectul unei monografii apărute la Brașov în 1971, întocmită și pe baza unor documente inedite din Arhivele Statului.Constantin Cuza, Maria Lambucă, „Societatea pentru crearea unui fond de teatru român”, cuvânt introductiv de prof. univ. dr. Mircea Mancaș, Casa Județeană a Creației Populare, Brașov, 1971, p. 3. Printre personalitățile mișcării s-au numărat Alexandru Mocsonyi, Valentin Braniște, Vasile Goldiș și Virgil Onițiu.

Apelul din 1869 miniatura|Prima pagină a revistei Familia, anul V, nr. 29 (Pesta, 20 iulie 1869, p. 337), cu începutul apelului „Sê fondâmu teatru natiunalu!” de Iosif Vulcan (partea I). Scan: BCU Cluj. Ideea a aparținut lui Iosif Vulcan, redactorul revistei Familia de la Pesta. În vara anului 1869 a publicat în revistă, în două numere consecutive, apelul „Sê fondâmu teatru natiunalu”, în care cerea înființarea unui teatru românesc în Transilvania.Iosifu Vulcanu, „Sê fondâmu teatru natiunalu”, în Familia, anul V, nr. 29, 20 iulie 1869, p. 337-338.Iosifu Vulcanu, „Sê fondâmu teatru natiunalu” (continuare), în Familia, anul V, nr. 30, 27 iulie 1869, p. 345-346. El pornea de la comparația dintre școală, care ajunge la o singură generație, și teatru, care ajunge la toate: „Teatrul este cea mai mare școală morală, cea mai mare școală de educație, alături de biserică și de școală; este un templu al moralității, al luminii și al științei.” Teatrul trebuia să fie, în concepția lui, „o instituție pentru cultivarea limbii noastre”, nu un simplu loc de petrecere.

În același an 1869, Vulcan compunea și edita la Pesta volumul Panteonul român, în a cărui biografie a actorului Matei Millo apărea aceeași constatare: „Fără biserică, fără școală și fără teatru nu poate fi vorba de cultură și moralitate [...] fericită națiunea care are această trinitate sfântă!”, alături de mâhnirea că românii de dincoace de Carpați nu se puteau mândri cu o scenă românească.Panteonulu romanu. Portretele si biografiele celebritatiloru romane, tomul I, compus și editat de Iosif Vulcan, Pesta, 1869, p. 149-154 (biografia lui Mateiu Millo).

În numărul următor al revistei, apelul devenea practic: propunea un comitet central, comitete filiale în comitate, colectanți în orașe și sate, reprezentații de diletanți, baluri și concerte în folosul fondului, iar teatrul să-și aibă sediul la Brașov, cu trupa jucând iarna acolo și vara în turneu.

miniatura|Prima pagină din Familia, anul VI, nr. 3 (18/30 ianuarie 1870), p. 25, cu începutul articolului „Repertoriulu nostru teatralu” de M. Eminescu. Scan: BCU Cluj. Printre cei care au răspuns apelului s-a numărat și un student de douăzeci de ani de la Viena, Mihai Eminescu. În articolul „Repertoriulu nostru teatralu”, publicat în Familia la 18/30 ianuarie 1870, Eminescu cerea ca repertoriul și pregătirea actorilor să nu fie lăsate în urma proiectului clădirii. După o trecere în revistă critică a dramaturgiei românești, pleda pentru studierea dramaturgilor naționali și pentru un repertoriu „care nu numai sê placa, ci sê si folosésca, ba inca inainte de tóte sê folosésca”.M. Eminescu, „Repertoriulu nostru teatralu”, în Familia, anul VI, nr. 3, 18/30 ianuarie 1870, p. 25–28, citat de la p. 28; exemplar digitalizat: BCU Cluj. Text integral în ortografia originală: Wikisource. Pentru el, „Déca repertoriulu e sufletulu unui teatru, actorii sunt corpulu lui”, iar națiunea trebuia să creeze „stipendie pentru actorii si actritie”.

Înființarea La sfârșitul anului 1869, deputatul George Mocioni i-a adunat la el, la Budapesta, pe deputații români din capitală. La 28 martie 1870, a doua conferință a coloniei române a primit lucrarea unei comisii de cinci membri: „Program preparativ la înființarea unui fond pentru teatru național român”, datat la Pesta în 21 martie 1870 și semnat de V. Babeș, Iosif Hodoș, Petru Mihályi, Alexandru Mocioni și Iosif Vulcan. La 5 aprilie 1870 comitetul s-a constituit acasă la Alexandru Mocioni: președinte Iosif Hodoș, secretar Iosif Vulcan, acesta din urmă însărcinat și cu casieria interimară. Apelul către publicul român, semnat de cei doi, a apărut două zile mai târziu în Familia, cu explicația: „Nu este aici vorba despre posibilitatea unei realizări grabnice [...] ci scopul și intențiunea noastră este numai de a înființa cu încetul un fond, din care mai târziu națiunea să poată înălța un templu al Thaliei române.”„Apelu câtra publiculu romanu in caus'a teatrului”, în Familia, anul VI, nr. 13, 7 aprilie 1870, p. 145.

Chestiunea a ajuns în același an și în parlamentul de la Budapesta. Cu prilejul dezbaterii bugetului ministerului de interne pe anul 1870, în care se cereau 59.000 de florini pentru teatrul național maghiar din capitală, deputatul Iosif Hodoș a cerut un ajutor de 200.000 de florini pentru înființarea unui teatru național românesc. Propunerea, sprijinită de Sigismund Borlea, I. E. Cucu, Alexandru Mocioni, Stănescu și Babeș, a fost respinsă. Întrebat unde s-ar înființa acel teatru, Hodoș a răspuns: „La Brașov”, iar deputatul Brașovului a protestat, pe motiv că „Brașovul e un oraș săsesc”.

Adunarea constituantă a societății s-a ținut la Deva, în zilele de 4 și 5 octombrie 1870. Statutele votate acolo, în 24 de paragrafe, au fost publicate trei săptămâni mai târziu în Familia, semnate de Iosif Hodoș, președinte, și de Iosif Vulcan și Augustin Horșa, secretari, cu data „Deva, 5 oct. 1870”. Din același an, sub frontispiciul revistei apare un al doilea subtitlu, tipărit număr de număr: „Totu-odata organulu publicatiuniloru «Societâtii pentru fondu de teatru natiunalu»”, Familia devenind oficial organul publicațiilor societății.Subtitlul revistei Familia, din 1870; v. și „Istoricul Societății pentru fond de teatru român”, în Familia, 1899, nr. 22, p. 253.

Statutele Structura prevăzută de statutele din 1870 era aceea a unui comitet de șapte membri, ales pe trei ani, cu ședință lunară, completat de comitete filiale; banii strânși erau plasați „la unu locu siguru pentru fructificare”. Statutele prevedeau că societatea urma „să înființeze teatre și să subvenționeze o trupă stabilă și ambulantă”.Constantin Cuza, Maria Lambucă, op. cit., p. 5. § 23 prevedea că, în cazul desființării societății, averea ei trecea la ASTRA, pentru a fi folosită numai pentru teatru.Statutele Societății pentru crearea unui fond de teatru național român, Brașov, Tipografia A. Mureșianu, 1902, p. 11 (exemplar în Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, cota 010374).

A doua redacție a statutelor a fost semnată la Budapesta, la 21 ianuarie 1877, de Alexandru Mocsonyi, președinte, și Iosif Vulcan, secretar, și avea 27 de paragrafe. Guvernul întărise statutele de trei ori: la 10 mai 1871, sub nr. 8491, la 3 iulie 1876, sub nr. 29.243, și la 13 februarie 1877, sub nr. 6787. Cotizațiile de membru au fost reduse simțitor:

+ Cotizațiile de membru în statutele din 1870 și 1877 Categorie 1870 1877 Membru fondator cel puțin 500 fl., o dată cel puțin 100 fl., în zece rate anuale Membru ordinar pe viață 100 fl. 50 fl. Membru ordinar anual 6 fl. pe trei ani 5 fl. pe an

Dacă în 1870 ultimul paragraf spunea doar că statutele „se voru substerne guvernului tierii spre sciintia” (se înaintează guvernului țării spre știință), redacția din 1877 adăuga trei paragrafe noi: orice modificare a statutelor trebuia supusă ministrului înainte de aplicare, iar guvernul putea suspenda societatea dacă socotea că activitatea ei ar periclita statul.

Adunările generale și fondul Adunările generale nu s-au ținut niciodată în același loc, ci au circulat prin orașele și târgurile românești. Fondul raportat a crescut aproape neîntrerupt, de la 3.670 de florini la înființare până la aproape 55.000 de florini douăzeci de ani mai târziu:

+ Adunările generale și fondul raportat, 1870-1890 Anul Locul Fondul Anul Locul Fondul 1870 Deva 3.670 fl. 1881 Baia Mare 25.821 fl. 1872 Satu Mare 2.909 fl. 1882 Sighetu Marmației 27.714 fl. 1872 Timișoara 3.284 fl. 1883 Lipova 31.570 fl. 1873 Caransebeș 4.507 fl. 1884 Arad 34.832 fl. 1874 Oravița 5.770 fl. 1885 Bocșa 38.558 fl. 1875 Reșița 6.533 fl. 1886 Șomcuta Mare 41.473 fl. 1876 Lugoj 8.881 fl. 1887 Oravița 44.700 fl. 1877 Abrud 11.598 fl. 1888 Lugoj 48.048 fl. 1878 Alba Iulia 13.622 fl. 1889 Caransebeș 51.959 fl. 1879 Blaj 14.791 fl. 1890 Orșova 54.785 fl. 1880 Sibiu 16.491 fl.

La toate aceste adunări Iosif Vulcan a fost prezent, cu o singură excepție, cea de la Orșova; din 1882 era vicepreședinte, însărcinat cu conducerea adunărilor generale. Raportul adunării de la Lugoj din 1876 punea problema „compunerii fondului intelectual: actori și repertoriu”, elemente indispensabile oricărui teatru, iar la Oravița, în 1887, era socotit drept prim succes al activității teatrale valorificarea elementelor folclorice pentru „templul culturii noastre naționale”. O scenă românească stabilă în Transilvania a apărut abia în 1905, la Sibiu.Constantin Cuza, Maria Lambucă, op. cit., p. 4. La fiecare adunare se citeau lucrări; Vulcan a citit, de-a lungul anilor, „De ce voim să avem un teatru național”, „Limba și scena”, „Despre literatura noastră dramatică”, „Despre umorul poporal român”, „Despre satira poporală română” și fragmente din piesele lui, iar la Caransebeș, în 1889, tânărul Vasile Goldiș a citit lucrarea „Pesimismul în poesiile lui Eminescu”.

Documentele de arhivă păstrate arată munca de zi cu zi a societății. Într-o scrisoare din august 1871 către președintele Hodoș, Vulcan pregătea convocarea adunării de la Satu Mare și consemna în treacăt demisia lui V. Babeș din postul de casier.Iosif Vulcan către Iosif Hodoș, Pesta, 26 august 1871; Muzeul Național al Literaturii Române, inv. 12771. Adunarea nu s-a putut ține atunci, ci abia doi ani mai târziu (v. „Istoricul Societății...”, 1899). În decembrie 1871, ziarul clujean Magyar Polgár consemna donația de 2.000 de florini a lui Emil Savoiu, un român stabilit în Belgia, pentru teatrul românesc ce urma să se înființeze, și preciza că fondul de teatru se afla în administrarea lui Iosif Vulcan.Magyar Polgár, Kolozsvár, nr. 285, 15 decembrie 1871, p. 469. Într-o carte poștală din iulie 1900, Vulcan, devenit între timp președinte, îl invita pe avocatul clujean Aurel Isac la adunarea de la Abrud: „Ne-ai face multă bucurie dacă ai veni și te-ai înrola și în rândurile noastre.”Iosif Vulcan către Aurel Isac, Oradea-mare, 14 iulie 1900; Biblioteca Județeană „Octavian Goga” Cluj, Fondul Emil Isac.

Activitatea editorială