Linia Árpád (în limba ) a reprezentat un ansamblu de lucrări de fortificații realizat în Carpații Orientali în perioada celui de al Doilea Război Mondial, în principal de către Ungaria horthystă. Scopul acestei linii a fost acela de a realiza apărarea Transcarpatiei și Transilvaniei de Nord, dinspre est. Az Árpád-vonal. A Magyar..., Szabó, 2002, pp. 62–121 Linia, edificată în perioada 1940-1944 conform specificațiilor teoriei apărării flexibile a generalului Teofil Hárosy, a fost depășită în luna octombrie 1944 de către Armata Roșie.
Numele ei a fost dat după cel al dinastiei arpadiene maghiare și s-a întins din pasul Ujok (actual situat în Ucraina) până în pasul Oituz din România. The fortification system of the Eastern Carpathian Mountains in 1944; accesat la 17 mai 2019 Astăzi, fostul ei traseu geografic este împărțit între Ucraina și România, alături de Slovacia și în mai mică măsură, de Polonia.
În porțiunea nordică, aflată în zona munților Beșkizi și a Munților Maramureșului, linia principală a fost întărită în timpul războiului de două poziții fortificate avansate. Cea mai îndepărtată a fost Poziția Hunyadi (în limba ), care închidea drumurile care duceau spre versanții estici ai Beșkizilor și ai Munților Maramureșului, la intrarea în văi. Cea mai apropiată a fost Poziția Sfântul László (în limba ). Aceasta a fost gândită ca linie de repliere pentru închiderea direcțiilor de acces din Beșkizii estici și Munții Maramureșului, în zona graniței ungare a acelor timpuri, spre punctele de trecere ale Liniei Árpád.
În spatele ei, în Ținutul Secuiesc, a fost gândită o poziție fortificată circulară.
Edificarea liniei Premise teoretice
Metodologia linilor flexibile de apărare, cum a fost Linia Árpád, a fost pusă în practică pentru prima dată de armata finlandeză în cazul construcției Liniei Mannerheim, dar îi revine generalului maghiar Teofil Hárosy, meritul de a fi elaborat în detaliu și de a fi dezvoltat în anii 1939-1940, teoria apărării flexibile. Aceste tipuri de linii de apărare nu se bazau pe linii dense de cazemate de beton mari, costisitoare și puternic înarmate, astfel cum a fost edificată Linia Maginot. În schimb, capacitatea de protecție a acestora depindea de existența mai multor linii de obstacole bine concepute, astfel încât să se încadreze mediului înconjurător. În consecință, orice drum de acces cu capabilități de a fi operat de tancuri sau camioane trebuia închis de câte un obstacol. În cazul de față, o fortăreață anume (numit în ) trebuia să închidă o vale. Zonele intermediare rămâneau neprotejate, apărarea flexibilă urmând să închidă numai posibilele linii de alimentare. Deși inamicul putea depăși astfel linia fortificată, fiecare grup de luptă, în absența realimentării cu resurse urma să rămână rapid fără muniție și alimente, putând fi înfrânt ulterior de o forță militară mobilă amică, de o putere mult mai mică. Az Árpád-vonal története..., Balázs, 2014, pp. 25–83
Astfel, linia Árpád s-a bazat mai degrabă pe zone fortificate mici, bine protejate circular, mai degrabă decât pe o linie continuă de fortărețe impenetrabile. Cele mai multe dintre drumuri au fost distruse în zonele montane, împădurite și mlastinoase, dintre forturi. De aceea, sarcina apărătorilor urmărea să protejeze obstacolele și să nu se lupte cu principalele forțe atacatoare.
Metoda principală folosită de acest tip de fortificație de câmp a fost reprezentată de închiderea potențialelor căi de transport și de atac, prin intermediul mai multor șanțuri antitanc, arici, dinți de dragon și câmpuri de mine. În continuarea acestor zone de obstacole, se afla un sistem destul de mic, dar deosebit de complex, de șanțuri și obstacole din sârmă ghimpată, care protejau bariera antitanc împotriva geniștilor, tancurilor purtătoare de poduri și a echipelor de ingineri. Punctele principale de luptă erau deservite de echipe semi-mobile, deoarece soldații luptau din poziții de tragere deschise, buncărele servind drept adăpost numai în timpul bombardamentulor. Astfel, era posibilă realocarea rapidă a soldaților de la o poziție defenisvă la alta (forța umană nu era blocată în cazemate) și erau posibile contraatacuri realizate de forțele de apărare. De asemenea, acest tip de linie defensivă a necesitat la construcție de 5-10 ori mai puțină forță de muncă și beton per kilometru decât liniile Maginot sau Siegfried, cu o eficacitate egală (sau chiar mai mare) decât acestea. Reversul medaliei a fost reprezentat însă de faptul că a fost nevoie de mult mai multă imaginație din partea constructorilor, deoarece fiecare parte a liniei a avut în mod inevitabil un design unic, adaptat condițiilor locale.
Principala linie de apărare se afla, de obicei, pe un vârf de deal la marginea pădurii, fiind împărțită în sectoare circulare independente. Acestea erau gândite astfel încât să fie operate de subunități de mărimea unui pluton, într-o manieră care oferea apărătorilor posibilitate de a executa foc, pe întreaga circumferință de 360 de grade a perimetrului defensiv. Un astfel de sector includea trei sau mai multe inele de tranșee și unul sau două adăposturi din beton armat, înconjurate de o zonă largă în care se aflau obstacole anti-personal (sârmă ghimpată, garduri electrice, o mare varietate capcane neexplozive), precum și două sau mai multe șanțuri antitanc în formă de „V” sau „U”, ori ziduri antitanc. Sectoarele independente erau conectate de tranșee de comunicație, într-o zonă defensivă sau într-un fort (în – fort de vale), cu capabilitate de a fi operart de către o companie sau un batalion.
Distrugerile provocate de atacurile inamice asupra elementelor neconstruite din beton ale liniei erau ușor de reparat, în timpul în care forțele principale efectuau contraatacuri scurte. Prin urmare, apărarea nu era numai pasivă, ci se baza, de asemenea, pe contraatacuri obișnuite și pe atacuri prin infiltrare. Flexibilitatea liniei însemna, de asemenea, că aceasta era concepută pentru a ajuta la executarea operațiilor ofensive ale ariergărzii și pentru a oferi sprijin de foc grupurilor mobile de forțe amice. Ca atare, au fost edificate elemente de infrastructură necesare pentru acest scop și au fost destinate acestor tipuri de obiective multe unități mici și rapide (schiori, călăreți și cicliști, în principal), de dimensiuni variabile, de la un pluton la o companie. Csaba, Berta; Az „ezer éves” magyar határvédelmi-rendszer kiépítése és védésének kárpátaljai szakasza 1938 – 1945; Eger; 2009; accesat la 9 mai 2019
Spre deosebire de liniile de tip Maginot și Siegfried, întregul sistem de apărare care bara o zonă precum și sistemul de tranșee al apărării flexibile erau greu de detectat, fiind în fapt o rețea complexă de obiective mici, toate adaptate în întregime la topografia naturală a locului (de exemplu pante naturale abrupte cu caracter de ziduri antitanc, șanțuri curbate ca izolinii). Toate clădirile, adăposturile blindate și obstacolele erau adaptate peisajului și nu existau obiective mari ușor de țintit, spre diferență de buncărele de tip Maginot, care erau imposibil de camuflat în mod suficient. În mod ideal, pozițiile defensive erau situate în anfiladă sau în apărare în pantă inversă, pentru a nu fi expuse în mod direct focului inamic. Szabó, József János; The defence system of the Hungarian Royal Army in the Eastern Carpathians ; bunker.gportal.hu; accesat la 8 mai 2019
Cazematele dotate cu mitraliere și tunuri din liniile Mannerheim și Árpád au fost camuflate în mod particular și, aproape toate au avut un câmp de tragere în anfiladă (cele mai multe în anfiladă – defiladă) pentru a apăra obstacolele antitanc împotriva geniștilor, astfel încât nici una dintre acestea nu vizau direct spre liniile inamicului. Deoarece aceste construcții nu erau expuse artileriei tragerilor directe ale artileriei inamice, acestea au putu fi realizate cu pereți mai subțiri în raport cu cele de tip Maginot, prin urmare, cantitatea de beton folosită per kilometru a fost mai mică, în comparație cu alte linii. Szabó, József János; The theoetical base of the operation of the Árpád-line ; bunker.gportal.hu; accesat la 8 mai 2019
Prin urmare, inamicul era forțat să atace tranșeele defensive prin intermediul unor atacuri de infanterie convenționale (la fel ca în timpul Primului Război Mondial), cu prețul unor pierderi teribile și fără ajutorul forțelor blindate sau a tunurilor aflate la limita vederii. Era un tip de linie de apărare „flexibilă”" deoarece soldații nu erau blocați în buncăre și plutoanele defensivei puteu fi regrupate între pozițiile de tragere deschise (întărite cu lucrări din lemn și pământ și cu adăposturi blindate) și sectoarelele independente. În plus, soldații puteau efectua cu ușurință un contraatac susținut de armamentul greu al liniei, la nevoie. De asemenea, datorită posibilității redistribuirii, era necesară o forță umană mult mai redusă decât aceea care asigura apărarea de tip Maginot. În plus, semi-mobilitatea era preferabilă din punct de vedere psihologic, pe termen lung, în raport cu sentimentul claustrofobic dezvoltat în buncărelor de tip Maginot.
Construcția propriu-zisă
După căderea liniilor Maginot și Metaxas, o comisie maghiară a evaluat experiența germană în ceea ce privește fortificațiile. Potrivit recenziilor făcute de comisie, buncărurile de tip Magiont și Siegfried aveu multe puncte slabe. Prizele de aer și deschiderile puteau fi distruse de echipe mici de geniști infiltrate, buncărele în sine erau prea mari (din punct de vedere al camuflajului și al costurilor) și puteau fi orbite de ecrane mici de fum concentrate, pe deasupra necesitând resurse umane mari pentru operare. De asemenea, în timp ce Linia Mannerheim a dovedit că liniile de apărare flexibile sunt aproape imune la echipele mici de geniști și la ecranele mici de fum, la Sedan, un grup german de geniști a reușit să depășească apărarea principală în 41 de minute. Az Árpád-vonal története..., Balázs, 2014, pp. 117-138 Este de remarcat de asemenea că, după Dictatul de la Viena, trupele române au trebuit să evacueze Linia Carol al II-lea, cedată aproape în întregime, Ungariei. Înainte ca armata ungară să distrugă fortificațiile respective, acestea au fost inspectate de inginerii militari maghiari și s-au desfășurat exerciții militare, pentru a fi testate modalități de cucerire a sistemului de fortificații. Experiența dobândită astfel, de maghiari, a fost folosită la construcția ulterioară a liniei Árpád. Erődrendszerek Erdélyben ..., Toth, 2020, p. 163
Construcția propriuzisă a liniei, a început în anul 1940. The Forts and Fortifications of Europe ...; Kaufmann & Kaufmann, 2014; p. 220 Dat fiind că reprezenta linia principală, Linia Árpád a concentrat principalul efort, de construire. The Forts and Fortifications of Europe ...; Kaufmann & Kaufmann, 2014; p. 221
În zona de nord și de est a Transilvaniei, construția fortificațiilor a fost asigurată de către noua administrație maghiară prin intermediul detașamentelor de muncă forțată, formate din români și evrei.Enache, Costin; Pe urmele eroilor:pe Linia Árpád la Ilva Mică; Radio România Actualități, 13 septembrie 2018 accesat la 17 mai 2019 De asemenea, concentrați în lagăre militare de muncă din estul statului ungar, membrii de sex masculin ai populației rome au servit în 1944 la edificarea fortificațiilor liniei de apărare. Bársony, János; Pharrajimos – The fate of Roma during Holocaust ; IDebate Press; New York, USA; 2008; pp. 12, 66 (PDF); accesat la 7 mai 2019