Incidentul Trent a fost incident diplomatic din 1861 în timpul Războiului Civil American care a creat condițiile pentru izbucnirea unui potențial război dintre Statele Unite și Regatul Unit. U.S. Navy a capturat ilegal doi diplomați confederați aflați la bordul unei corăbii britanice. Regatul Unit a protestat cu vigoare, iar SUA a pus capăt incidentului prin eliberarea diplomaților.
Pe , echipajul San Jacinto, comandat de căpitanul unionist , a interceptat vasul poștal RMS Trent și a capturat doi diplomați confederați, invocând acuzația de contrabandă pe timp de război: și . Cei doi ambasadori itineranți fuseseră trimiși în Regatul Unit și Franța pentru a negocia recunoașterea diplomatică a Confederației și pentru a căuta să obțină sprijin financiar și militar.
Opinia publică din Uniune (din Nord) a sărbătorit arestarea celor doi și s-a unit împotriva Regatului Unit, amenințându-i pe britanici cu războiul. În rândul populației Statelor Confederate, se nutrea speranța că incidentul avea să ducă la o ruptură permanentă în relațiile anglo-americane, poate chiar la război, sau cel puțin la recunoașterea diplomatică a Confederației de către guvernul britanic. Confederații și-au dat seama că independența ar putea depinde de intervenția Marii Britanii și Franței. În Regatul Unit, opinia publică a dezaprobat această violare a neutralității, iar acțiunea americană a fost considerată o insultă la adresa onoarei naționale britanice. Guvernul britanic a pretins prezentarea de scuze și eliberarea prizonierilor. În același timp, a luat măsuri pentru întărirea forțelor sale militare din Canada și din Oceanul Atlantic.
Președintele Abraham Lincoln și consilierii săi nu au dorit să riște un conflict armat cu Regatul Unit pentru un motiv minor. După câteva săptămâni tensionate, criza a fost rezolvată după ce administrația Lincoln i-a eliberat pe ambasadorii confederați și a dezavuat acțiunile căpitanului Wilkes, dar fără să prezinte în mod oficial scuze. Mason și Slidell și-au continuat călătoria în Regatul Unit, dar au eșuat în încercarea lor de obținerea a recunoașterii diplomatice a Confederației.
Cadrul istoric Relațiile anglo-americane au fost de multe ori tensionate până aproape de izbucnirea războiului atunci când britanicii au fost pe punctul să sprijine Confederația în prima parte a Războiul Civil American. Liderii britanici au fost deranjați constant între deceniile al cincilea și al șaptelea al secolului al XIX-lea de ceea ce au considerat că ar fi fost folosirea gloatelor pentru obținerea unor avantaje politice, așa cum a fost cazul în disputa de frontieră din teritoriul Oregon din 1844 până în 1846. Cu toate acestea, opinia publică a reprezentanților clasei de mijloc era în favoarea apărării unei „relații speciale” între cele două națiuni, bazată pe limbă, migrație, protestantismul evanghelic, tradițiile liberale și comerțul exterior intens.
În timpul incidentului, Londra a stabilit limitele, iar Washingtonul a fost nevoit să le respecte.George L. Bernstein, "Special Relationship and Appeasement: Liberal policy towards America in the age of Palmerston." Historical Journal 41 #3 (1998): 725–750.
Politicienii confederați, în frunte cu președintele Jefferson Davis, au crezut încă de la început că dependența europenilor de bumbacul importat din America pentru industria textilă va duce la recunoașterea diplomatică și la intervenția în conflict, sau măcar la încercările de mediere a păcii. Istoricul Charles Hubbard a scris:
Principala preocupare a Uniunii în afacerile externe a fost complet diferită: să prevină recunoașterea de către britanici a Confederației. În ciuda unui incident de frontieră relativ minor în Pacificul de nord-vest, relațiile anglo-americane s-au îmbunătățit constant de la jumătatea secolului al XIX-lea. Problemele disputei de frontieră din teritoriul Oregon, implicarea britanică în Texas și disputa de frontieră dintre americani și canadieni au fost rezolvate în deceniul al cincilea. Secretarul de Stat William H. Seward, principalul arhitect al politicii externe americane din timpul războiului, dorea să păstreze principiile politice care serviseră intereselor țării încă din timpul Revoluției Americane: neintervenția SUA în afacerile altor state și rezistența la intervenția străină în afacerile Statelor Unite și a altor țări din Emisfera vestică.Jones, pp. 2–3; Hubbard, p. 17; Mahin, p. 12.
Prim-ministrul britanic Lord Palmerston a promovat politica de neutralitate. Preocupările politicii sale internaționale vizau Europa, unde îi ridicau probleme atât ambițiile lui Napoleon al III-lea, cât și politica îndrăzneață a lui Bismarck. În timpul Războiului Civil, reacțiile britanice la evenimentele din America fuseseră modelate de abordările politice tradiționale și de interesele lor naționale, atât cele strategice, cât și cele economice. În emisfera occidentală, odată cu îmbunătățirea relațiilor cu SUA, Regatul Unit s-a ferit să intre în conflict cu acestea pe marginea problemelor din America Centrală.
Dat fiind statutul ei de mare putere navală, Londra avea o tradiție îndelungată în a insista ca țările neutre să respecte blocadele navale impuse de ea împotriva statelor ostile. Încă din primele zile ale războiului, această abordare avea să îi facă pe britanici să se abțină să întreprindă vreo acțiune care ar fi putut fi considerată la Washington o încălcare a blocadei impusă de Uniune. Din punctul de vedere al sudiștilor, politica britanică echivala cu un sprijin de facto al blocadei Uniunii și era sursă de mare nemulțumire.Berwanger, p. 874; Hubbard, p. 18; Baxter, The British Government and Neutral Rights, p. 9. Baxter a scris că „guvernul britanic, în timp ce apăra drepturile negustorilor și a armatorilor britanici, priveau cu un ochi la interesele trecute și cu un ochi la cele viitoare ale stăpânei mărilor.”
Ambasadorul Rusiei la Washington, , nota: „Guvernul de la Londra urmărește cu atenție disensiunile interne ale Uniunii și așteaptă rezultatul cu o nerăbdare pe care o maschează cu greutate”. De Stoeckl și-a informat guvernul că britanicii aveau să recunoască Statele Confederate cu prima ocazie. , ambasadorul SUA în Rusia, declara: „am văzut dintr-o privire care erau sentimentele Angliei. Ei sperau să ne ruinăm! Ei sunt invidioși pe puterea noastră. Nu le pasă nici de Sud, nici de Nord. Le urăsc pe amândouă.”Graebner, pp. 60–61.
La începutul Războiului Civil, ambasadorul american la Curtea regală britanică era . El a afirmat cu putere că Washingtonul consideră războiul o rebeliune internă care nu conferă Confederației niciun drept în conformitate cu prevederile dreptului internațional. Orice încercare a britanicilor de recunoaștere oficială a Confederației ar fi fost considerată un act neamical la adresa SUA. Instrucțiunile trimise de Seward către Adams includea și aceea de a sugera britanicilor în cel mai direct mod cu putință că un stat cu posesiuni pe întregul glob și cu o patrie care includea Scoția și Irlanda, ar trebui să fie foarte precaut în a „stabili un precedent periculos”.Mahin, p. 47; Taylor, p. 177.
, un diplomat experimentat, era ambasadorul britanic în SUA. El a avertizat guvernul de la Londra cu privire la Seward:
În ciuda neîncrederii în Seward, de-a lungul anuli 1861, Lyons a continuat aplicarea unei diplomații „calme și măsurate”, care a contribuit la rezolvarea pașnică a crizei Trent.Dubrulle, p. 1234.
Chestiunea recunoașterii diplomatice (februarie–august 1861)
Incidentul Trent a devenit o criză majoră până sfârșitul lunii noiembrie 1861. Primul element într-o serie de evenimente a apărut în februarie 1861, când Confederația a creat o delegație formată din trei persoane care trebuia să viziteze Europa , și . Instrucțiunile pe care le primiseră membrii delegației din partea secretarului de stat al Confederației erau de a explica în Europa natura și obiectivele Statelor Confederate, de a stabili relații diplomatice și de „a negocia tratate de prietenie, comerț și navigație”. Instrucțiunile lui Toombs includeau o argumentație bogată pe marginea drepturilor statelor și a dreptului lor de secesiune. Datorită faptului că demersul sudiștilor se baza pe o dublă abordare – a comerțului cu bumbac și a argumentațiilor legale – numeroase probleme sensibile nu au fost incluse în instrucțiunile pentru ambasadori, așa cum erau blocada porturilor sudiste, pirateria, comerțul cu Nordul, sclavia și blocada neoficială impusă de sudiști exportatorilor de bumbac.Donald, Baker, Holt, pp. 311–312; Hubbard, pp. 27–29.
Atât juriștii britanici, dar și cei de pe continent, considerau că divizarea SUA este inevitabilă. Făcând o paralelă cu încercarea lor eșuată de a păstra coloniile americane în cadrul Imperiului cu forța armelor, britanicii considerau că împotrivirea unioniștilor la secesiune este nerealistă, dar ei apreciau și că lupta Uniunii este o opțiune pe care nu trebuie să o comenteze. Britanicii considerau că, de vreme ce rezultatul războiului era previzibil, orice acțiune întreprinsă de ei pentru încurajarea încetării luptelor era de fapt un act umanitar. Lyons a primit instrucțiuni de la Russell să se folosească de poziția sa sau a oricărei alte părți interesate și care ar fi putut ajuta la încheierea păcii.Jones, pp. 3–4, 35.
Împuterniciții Confederației au avut o întâlnire neoficială cu ministrul de externe Lord Russell pe 3 mai. Deși veștile despre bătălia de la Fort Sumter ajunseseră deja la Londra, implicațiile directe ale unui război deschis nu au fost discutate în timpul misiunii. În schimb, agenții diplomatici au subliniat dorința de pace a noii lor națiuni și legalitatea secesiunii ca remediu la violarea drepturilor statelor din Sud de către cele din Nord. Discuțiile au fost încheiate cu cel mai important argument al sudiștilor: importanța bumbacului pentru industria europeană. Problema sclaviei a fost discutată doar atunci când Russell l-a întrebat pe Yancey dacă comerțul transatlantic cu sclavi va fi reluat de Confederație.Proiectul Constituției Confederației din martie 1861 includea interzicerea explicită a importului de sclavi din orice sursă, cu excepția Statelor Unite, dar documentul nu a fost ratificat decât în februarie 1862. (Yancey sprijinise această poziție în perioada dinaintea misiunii diplomatice). Yancey a răspuns că reluarea comerțului cu sclavi nu era un punct pe agenda de lucru a politicienilor Confederației. Russell nu și-a luat niciun angajament, promițând doar că va prezenta problemele într-o ședință cu toți membrii guvernului.Hubbard, pp. 34–39; Walther, p. 308. Russell îi scrisese lui Lyons în legătură cu sosirea celor trei diplomați confederați: „Dacă poate fi ajutat, domnul Seward trebuie să fie împiedicat să ne implice într-un conflict. Îi voi întâlni pe sudiști atunci când or să sosească, dar doar neoficial, și îi voi ține la o distanță adecvată”. Graebner, p. 64.