Orizont pierdut (film din 1937)

Ultimul orizont (în ) este un film fantastic american din 1937 regizat de Frank Capra după scenariul scris de Robert Riskin, care a ecranizat romanul Orizont pierdut (1933) al lui James Hilton. Rolurile principale au fost interpretate de Ronald Colman, Jane Wyatt, H. B. Warner, Sam Jaffe și John Howard. Filmul a obținut două premii Oscar: Premiul Oscar pentru cele mai bune decoruri și Premiul Oscar pentru cel mai bun montaj.

Filmul a depășit bugetul său inițial cu peste 776.000 de dolari, iar recuperarea costurilor de producție a durat cinci ani. Criza financiară gravă pe care realizarea acestui film a produs-o companiei Columbia Pictures a contribuit la deteriorarea parteneriatului dintre Frank Capra și directorul Harry Cohn, ca și a prieteniei dintre Capra și Riskin.McBride 1992, p. 328.

În 2016 filmul a fost selectat de Biblioteca Congresului Statelor Unite ale Americii pentru a fi păstrat în National Film Registry („Registrul Național de Film al S.U.A.), fiind considerat „semnificativ din punct de vedere cultural, istoric sau estetic”.

Rezumat

În cursul unor evenimente revoluționare petrecute în anul 1935 în China scriitorul, militarul și diplomatul britanic Robert Conway (Ronald Colman) are de îndeplinit o ultimă sarcină înainte de a se întoarce în Anglia pentru a deveni noul secretar de stat pentru afaceri externe: evacuarea a 90 de cetățeni occidentali aflați în orașul Baskul. El se îmbarcă cu ultimul grup într-un avion care trebuia să-l ducă la Shanghai, în ciuda încercărilor revoluționarilor chinezi de a-l opri.

Fără ca pasagerii să știe, pilotul fusese însă înlocuit și aeronava fusese deturnată. Avionul rămâne în cele din urmă fără combustibil și se prăbușește în Munții Himalaya, iar pilotul își pierde viața. Cei cinci pasageri sunt salvați de Chang (H. B. Warner) și de oamenii lui și sunt duși la Shangri-La, o vale idilică, aflată la adăpost de vântul năpraznic și de frigul din munți. Locuitorii fericiți din acea vale sunt conduși de un personaj misterios: Marele Lama (Sam Jaffe).

Deși sunt inițial nerăbdători să revină în mijlocul civilizației moderne, majoritatea nou-veniților ajung treptat să fie atrași de viața liniștită din lamaseria Shangri-La, inclusiv paleontologul Alexander Lovett (Edward Everett Horton), escrocul Henry Barnard (Thomas Mitchell) și femeia cinică, bolnavă în faza terminală, Gloria Stone (Isabel Jewell), care pare să se însănătoșească într-un mod miraculos. Conway este încântat în mod deosebit, mai ales după ce o întâlnește pe Sondra (Jane Wyatt), o tânără femeie care a crescut în Shangri-La. Cu toate acestea, fratele mai mic al lui Conway, George (John Howard), și Maria (Margo), o altă femeie tânără și atrăgătoare, de origine rusă, pe care o întâlnește acolo, sunt hotărâți să plece.

Conway obține în cele din urmă o audiență la Marele Lama și află că sosirea lui acolo nu a fost un accident. Fondatorul lamaseriei Shangri-La are o vârstă de peste 200 de ani, păstrată, ca și în cazul celorlalți locuitori, de proprietățile magice ale acelui paradis terestru, dar se află pe moarte și are nevoie de o persoană înțeleaptă și cunoscătoare a lumii moderne pentru a-i putea continua misiunea. Sondra, care citise scrierile lui Conway, credea că diplomatul britanic era persoana potrivită pentru a conduce lamaseria și îl recomandase Marelui Lama, care organizase operațiunea de răpire. Bătrânul îl numește pe Conway ca succesor și apoi moare liniștit.

George refuză să creadă povestea fantastică a Marelui Lama și este susținut în decizia sa de a pleca de tânăra rusoaică Maria. Nefiind sigur dacă afirmațiile Marelui Lama erau adevărate și sfâșiat între datorie și dragoste, Conway cedează fără tragere de inimă în fața insistențelor fratelui său, iar cei doi părăsesc lamaseria Shangri-La, luând-o cu ei pe Maria, în ciuda faptului că fuseseră avertizați că ea este mult mai bătrână decât pare. După mai multe zile de călătorie obositoare, ea începe să se simtă epuizată și cade cu fața în zăpadă. Când o întorc pe Maria cu fața în sus, ei observă că ea dobândise trăsăturile fizice ale unei femei foarte bătrâne și murise, deoarece plecarea ei de la Shangri-La i-a accelerat procesul de îmbătrânire fizică, arătându-i adevărata vârstă. Înspăimântat, George își pierde simțul rațiunii și se aruncă în gol de pe o stâncă abruptă, pierzându-și viața.

Conway își continuă singur călătoria și reușește să ajungă în cele din urmă la o misiune chineză unde este găsit de o echipă de căutare. Suferințele trăite în cursul călătoriei l-au făcut să-și piardă memoria și să nu-și mai aducă aminte nimic de Shangri-La. Pe drumul lui de întoarcere către Anglia, memoria începe să-i revină; el relatează întâmplările prin care a trecut și apoi sare de pe vapor în mare. Căutătorii îl urmăresc până în Munții Himalaya, dar acolo îi pierd urma. Conway reușește în final să se întoarcă la Shangri-La.

Distribuție

Ronald Colman - Robert Conway Jane Wyatt - Sondra Bizet H. B. Warner - Chang Sam Jaffe - Marele Lama John Howard - George Conway Edward Everett Horton - Alexander P. Lovett Thomas Mitchell - Henry Barnard Margo - Maria Isabel Jewell - Gloria Stone

Actori nemenționați Hugh Buckler - lordul Gainsford Willie Fung - șeful bandiților de la postul de alimentare cu combustibil Richard Loo - funcționar la aeroportul din Shanghai Leonard Mudie - secretarul de stat pentru afaceri externe David Torrence - primul ministru al Marii Britanii Victor Wong - șeful bandiților Sonny Bupp - băiatul cărat către avion Noble Johnson - conducătorul călăuzelor pe drumul de întoarcere Margaret McWade - misionară

Producție Frank Capra a citit romanul lui James Hilton în timp ce filma S-a întâmplat într-o noapte și intenționa ca noul său proiect cinematografic să fie Lost Horizon. Atunci când Ronald Colman, prima și singura sa alegere pentru rolul lui Robert Conway, s-a dovedit a fi indisponibil, Capra a decis să aștepte și să realizeze în acest timp filmul Mr. Deeds Goes to Town (1936).Scherle și Levy 1977, p. 146.

Harry Cohn a alocat un buget de 1,25 milioane de dolari pentru film, aceasta fiind cea mai mare sumă alocată până atunci unui proiect cinematografic. Potrivit unui interviu cu Frank Capra, Jr. apărut în 1986 în revista Variety, tatăl său dorea să realizeze filmul în culori, dar pentru că singura filmare de arhivă potrivită (extrasă dintr-un film documentar despre Himalaya) pe care intenționa să o încorporeze în film era în alb-negru, a fost nevoit să-și schimbe planurile.Lewis, Kevin. "Topic of Capra-Cohn: The Battle Over 'Lost Horizon'." Editors Guild Magazine. 20056. Accesat la 23 februarie 2011. În 1985 Capra Sr. a susținut că decizia de a realiza filmul în alb-negru a fost adoptată pentru că procedeul Tehnicolor era nou și destul de scump, iar studioul nu a vrut să mărească bugetul filmului pentru a-l folosi.McBride 1992, p. 351.

O altă problemă a fost găsirea actorului care să interpreteze rolul Marelui Lama. După o filmare de probă cu actorul de teatru A. E. Anson (56 de ani), Capra a decis că el era potrivit pentru rol. A sunat la casa actorului și i-a spus menajerei, care a răspuns la telefon, să-i comunice lui Anson că a primit rolul. La scurtă vreme, menajera l-a sunat pe Capra și i-a spus că, atunci când a auzit vestea, Anson a suferit un atac de cord și a murit. Ulterior, Capra a oferit acest rol lui Henry B. Walthall (58 de ani). Actorul a murit înainte de începerea filmărilor. În cele din urmă, căutând o combinație mai sigură între vârstă și înțelepciune, Capra i-a acordat rolul lui Sam Jaffe, care avea doar 45 de ani.Robert Osborne of Turner Classic Movies

Încă de la început, Capra a întâmpinat dificultăți care au dus la depășirea serioasă a cheltuielilor de producție. Filmările au început pe 23 martie 1936, iar până în momentul încheierii lor, pe 17 iulie, regizorul cheltuise deja 1,6 milioane de dolari.McBride 1992, p. 352. Cheltuielile suplimentare au fost cauzate de filmarea secvențelor din interiorul aeronavei și a secvențelor călătoriei prin zăpadă la Los Angeles Ice and Cold Storage Warehouse, unde temperatura scăzută a afectat echipamentele și a cauzat întârzieri îndelungate. Decorurile Streamline Moderne ale lamaseriei Shangri-La, proiectate de Stephen Goosson, au fost construite în vecinătatea Hollywood Way, un drum aglomerat în timpul zilei, ceea ce a determinat ca unele filmări să fie realizate noaptea și a impus efectuarea unor cheltuieli suplimentare foarte mari. Multe secvențe exterioare au fost filmate în diferite locuri din Palm Springs, Lucerne Valley, Ojai Valley, Deșertul Mojave, Munții Sierra Nevada și în actualul Westlake Village, costurile de transport a actorilor, echipei tehnice și a echipamentului contribuind, de asemenea, la umflarea bugetului.McBride 1992, p. 353.

Capra a folosit mai multe camere de filmat pentru a acoperi fiecare scenă din mai multe unghiuri, ceea ce a făcut să fie utilizați 335.000 de metri de peliculă. Pentru o secvență ce dura doar patru minute el a filmat 1.828 de metri de peliculă, echivalentul unei ore de vizionare pe ecran. El a petrecut șase zile filmând monologurile Marelui Lama, interpretate de Sam Jaffe, apoi a filmat de două ori aceleași scene, odată cu Walter Connolly, deoarece a crezut că machiajul lui Jaffe era neconvingător și că actorul părea prea tânăr pentru acel rol. Cele 40 de minute de film cu Marele Lama au fost reduse ulterior la 12 minute, câte au rămas în versiunea finală. Filmările au durat 100 de zile, cu 34 de zile mai mult decât era planificat. Costurile finale ale filmului, inclusiv materialele publicitare, s-au ridicat la 2.626.620 $ și au rămas neacoperite până la relansarea filmului în 1942.

Prima versiune a filmului avea o durată de șase ore. Conducătorii studioului s-au gândit să împartă filmul în două părți, dar au decis în cele din urmă că ideea era impracticabilă. Lucrând împreună cu editorii Gene Havlick și Gene Milford, Capra a reușit să reducă timpul de vizionare la 3½ ore pentru prima previzionare care a avut loc în Santa Barbara la 22 noiembrie 1936. Ca urmare a faptului că previzionarea filmului a avut loc după comedia screwball Theodora Goes Wild, publicul nu a fost receptiv la o dramă epică atât de lungă. Mulți spectatori au ieșit din sală, iar cei care au rămas au râs la vizionarea unor secvențe care trebuiau să fie serioase. Feedback-ul a fost în mare măsură negativ, iar Capra a fost atât de dezamăgit, încât a plecat la Lake Arrowhead și a stat izolat acolo timp de câteva zile. El a susținut mai târziu că a ars primele două benzi ale filmului, o relatare respinsă de Milford, care a precizat că aruncarea în foc a unei pelicule de nitrat ar fi generat o explozie devastatoare.McBride 1992, p. 362.