miniatura| Mulțime Psihologia mulțimii sau psihologia maselor cunoscută și sub denumirea populară de spirit de turmă (engleză: mob psychology - psihologia gloatei) este o ramură a psihologiei sociale. Psihologii sociali au dezvoltat mai multe teorii pentru explicarea modurilor în care psihologia unei mulțimi diferă și interacționează cu cea a indivizilor din cadrul ei.
Printre principalii teoreticieni în psihologia mulțimii se numără Gustave Le Bon, Gabriel Tarde, Sigmund Freud și Steve Reicher. Această ramură se referă la comportamentele și procesele de gândire ale fiecărui membru în parte, cât și ale mulțimii ca entitate. Comportamentul mulțimii este puternic influențat de deresponsabilizarea individului, de impresia acestuia de universalitate a comportamentului său, ambele crescând odată cu mărimea mulțimii,.
Origini Studiul psihologic al fenomenelor legate de mulțimi a fost documentat cu zeci de ani înainte de 1900, deoarece cultura europeană se caracteriza printr-o gândire fin de siècle (în franceză: sfârșit de veac). Această cultură urbană „modernă” percepea că se trăia într-o epocă nouă, diferită. Erau martorii unor noi invenții minunate și experimentau moduri noi de viață. Populația, trăind acum în orașe industrializate intens populate, precum Milano și Paris, a fost martora apariției becului, radioului, fotografiei, emisiunilor cu imagini mobile, a telegrafului, a bicicletei, a telefonului și a sistemului feroviar. Ei au experimentat un ritm de viață mai rapid și au văzut viața umană ca fiind segmentată, așa că au desemnat fiecare dintre aceste faze ale vieții cu un nou nume. Au creat noi concepte precum „Adolescentul”, „Grădinița”, „Vacanța”, „campingul în natură”, „segmentul de 5 minute” și „Călătoria de dragul plăcerii” ca o clasă de agrement pentru a descrie aceste noi moduri de viață.
La fel, conceptul abstract de „mulțime” a crescut ca un fenomen nou simultan la Paris și la Milano, cel mai mare oraș din Regatul Italiei. Reformatorii legislației, în special în Regatul Italiei, bazându-se pe teoria evoluționistă a lui Darwin, au susținut că sistemele sociale și juridice ale Europei au fost întemeiate pe noțiuni de rațiune naturală și moralitate creștină, ignorând legile biologice irevocabile ale naturii umane. Scopul lor a fost de a pune în armonie legile sociale cu legile biologice. În realizarea acestui obiectiv, ei au dezvoltat știința socială a antropologiei criminale, care are sarcina de a schimba accentul de pe studiul procedurilor legale, pe studierea criminalității.
„Antropologia criminală”, scrie Giuseppe Sergi, „studiază delincventul în locul său natural, adică în domeniul biologiei și patologiei”Zimmern, Hellen. "Criminal Anthropology in Italy".Popular Science Monthly. Volume 52. April 1898. p. 744.. Italianul Cesare Lombroso, profesor de medicină criminalistică și igienă la Torino, a avansat foarte mult agenda oamenilor de știință în 1878, când a publicat L’uomo delinquente, o carte extrem de influentă care a avut cinci ediții. Cartea, publicată în limba engleză în 1900, sub titlul „ Criminal Man”, a solidificat legăturile dintre teoriile evoluției sociale și frica de mulțimi, cu conceptul său de criminal „înnăscut”, văzut ca un sălbatic în mijlocul societății civilizate. Cartea a influențat atât experți juridici europeni și americani interesați de atribuirea responsabilității persoanelor care au un comportament dubios, în timp ce se manifestă în cadrul unei mulțimi în acțiune.
Prima dezbatere de psihologia mulțimilor a început la Roma la primul Congres Internațional de Antropologie Criminală din 16 noiembrie 1885. Întâlnirea a fost dominată de Cesare Lombroso și colegii săi italieni, care au pus accentul pe determinările biologice.
"Lombroso a detaliat, înainte de primul congres, teoriile sale despre anomaliile fizice ale infractorilor și clasificarea lui a infractorilor în „criminali înnăscuți", criminali de ocazie și „mattoizi" (de la italianul: matto - nebun). Cercetătorul italian Ferri și-a exprimat părerea despre crimă ca degenerare mai profundă decât nebunia căci, la majoritatea persoanelor demente, simțul moral primitiv supraviețuiește epavei inteligenței lor. Pe linii similare au fost remarcile cercetătorilor italieni Benedickt, Sergi și Marro ".
Un răspuns slab a fost oferit de francezi, care au propus o teorie a mediului social al psihologiei umane.
"M. Anguilli a atras atenția asupra importanței influenței mediului social asupra criminalității. Profesorul Alexandre Lacassagne a considerat că teoriile ataviste și degenerative, enunțate de școala italiană, sunt exagerări și interpretări false ale faptelor și că factorul important a fost mediul social"Reicher, Stephen. "The Psychology of Crowd Dynamics", Blackwell Handbook of Social Psychology: Group Processes. ed. Michael A. Hogg & R. Scott Tindale. Blackwell Publishers Inc. Malden, Mass. page 185..
La Paris, în perioada 10-17 august 1889, școala italiană a primit o respingere mai puternică a teoriilor lor biologice în timpul celui de-al doilea congres internațional de antropologie criminală. În cadrul procedurii s-a reflectat o divergență radicală între școlile italiană și franceză.
"Profesorul Lombroso a pus accent pe epilepsie în legătură cu teoria sa despre„ criminalul înnăscut ". Profesorul Léonce Pierre Manouvrier a caracterizat teoria lui Lombroso ca având baza în știința contestată a frenologiei. Manouvrier a susținut că anomaliile observate de Lombroso pot fi constatate atât la unii oamenii cinstiți, precum și la unii criminali, și nu există nicio diferență fizică între ei. Baronul Raffaele Garofalo, Drill, Alexandre Lacassagne și Benedikt s-au opus în întregime sau parțial teoriilor lui Lombroso. Pugliese a găsit cauza infracțiunii în eșecul criminalului de a se adapta la mediul său social, iar Benedikt, cu care Tarde a fost de acord, a declarat că defectele fizice nu sunt mărci ale criminalului""The International Congress of Criminal Anthropology: A Review". Author(s): Edward Lindsey, Source: Journal of the American Institute of Criminal Law and Criminology, Vol. 1, No. 4 (Nov., 1910), pp. 578–583. Northwestern University. Retrieved 24 May 2013.. În acest context, are loc o dezbatere între Scipio Sighele, un avocat italian și Gabriel Tarde, un magistrat francez cu privire la modul de determinare a responsabilității penale în mulțime și, prin urmare, cine trebuie arestat (Sighele, 1892; Tarde, 1890, 1892, 1901)Reicher, Stephen. "The Psychology of Crowd Dynamics", Blackwell Handbook of Social Psychology: Group Processes. ed. Michael A. Hogg & R. Scott Tindale. Blackwell Publishers Inc. Malden, Mass. page 185..
Literatura despre mulțimi și comportamentul mulțimii a apărut încă din 1841, cu publicarea cărții lui Charles Mackay Extraordinary Popular Delusions and the Madness of Crowds. Atitudinea față de mulțimi a fost adaptată odată cu publicarea cărții în șase volume a lui Hippolyte Taine, The Origins of Contemporary France (1875). Opera lui Taine a ajutat în mod determinant la schimbarea opiniilor contemporanilor săi cu privire la acțiunile întreprinse de mulțimi în timpul Revoluției de la 1789. Este foarte apreciat în Europa. Deși este dificil să corelezi lucrările sale cu comportamentul mulțimii, se poate spune că gândurile sale au stimulat studiul suplimentar al comportamentului mulțimii.
Cu toate acestea, abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, interesul științific în domeniu a luat avânt. Medicul și antropologul francez Gustave Le Bon a devenit cel mai influent teoretician al psihologiei mulțimii,,.Nye, R.A. (1975). The origins of crowd psychology. London: Sage. Barrows, Susanna (1981). "Distorting mirrors – Visions of the crowd". New Haven: Yale University Press. Van Ginneken, Jaap (1992). Crowds, psychology and politics 1871–1899. New York: Cambridge University Press..
Tipuri de mulțimi Există o cercetare limitată asupra tipurilor de mulțimi și de membri ai mulțimilor și nu există un consens în ceea ce privește clasificarea tipurilor de mulțimi. Doi cercetători recenți, Momboisse (1967)Momboisse, Raymond. Riots, Revolts, and Insurrection. Springfield, Ill. Charles Thomas. 1967. și Berlonghi (1995)Berlonghi, Alexander E. "Understanding and planning for different spectator crowds". Safety Science. Volume 18, Number 4, February 1995, pp. 239–247 s-au concentrat pe scopul existenței pentru a diferenția mulțimile. Momboisse a dezvoltat un sistem de patru tipuri: ocazional, convențional, expresiv și agresiv. Berlonghi a clasificat mulțimile în: spectatoare, demonstratoare sau evadatoare, pentru a se corela cu scopul adunării.
O altă abordare a clasificării mulțimilor este sistemul de intensitate emoțională al sociologului Herbert Blumer. El distinge patru tipuri de mulțimi: ocazional, convențional, expresiv și actoricesc. Sistemul său este de natură dinamică. Adică, o mulțime își schimbă nivelul de intensitate emoțională în timp și, prin urmare, poate fi clasată în oricare dintre cele patru tipuri.
În general, cercetătorii în psihologia mulțimii s-au concentrat pe aspectele negative ale mulțimilor, dar nu toate mulțimile sunt volatile sau negative prin natura lor. De exemplu, la începutul mișcării socialiste, mulțimile erau rugate să se îmbrace în hainele de duminică și să mărșăluiască în tăcere pe stradă. Un exemplu mai modern implică situațiile din timpul Mișcării pentru Drepturile Civile. Mulțimea poate reflecta și contesta ideologiile mediului lor sociocultural. De asemenea, pot servi funcții sociale integratoare, prin crearea de comunități temporare,.
Mulțimea poate fi activă (de tip gloată) sau pasivă (de tip audiență). Mulțimile active pot fi împărțite în continuare în grupuri agresive, evazive, achizitive sau expresive. Gloata agresivă este adesea violentă și orientată spre exterior. Exemple faimoase sunt revoltele de pe stadioanele de fotbal de fotbal și Revolta din Los Angeles din 1992. Insurgenții escapiști se caracterizează printr-un număr mare de oameni panicați care încearcă să iasă dintr-o situație periculoasă. Mulțimile achiziționante apar atunci când un număr mare de oameni luptă pentru resurse limitate. O gloată expresivă este orice alt grup mare de oameni care se adună în scop activ. Neascultarea civilă, concertele rock și relansările religioase intră în această categorie.
Perspective teoretice
Gustave Le Bon Le Bon a considerat că mulțimile există în trei stadii: imersiune (scufundare), contaminare și sugestie. În timpul imersiunii, indivizii din mulțime își pierd conștiința de sine și simțul răspunderii personale. Acest lucru este puternic indus de anonimatul oferit de mulțime. Contaminarea se referă la tendința indivizilor dintr-o mulțime de a urmări fără spirit critic ideile și emoțiile predominante ale mulțimii. În opinia lui Le Bon, acest efect se răspândește în rândul persoanelor „scufundate”, la fel ca o boală contagioasă.
Sugestia se referă la perioada în care ideile și emoțiile mulțimii își au originea în primul rând într-un inconștient rasial comun. Acest comportament provine dintr-un inconștient arhaic împărtășit și, prin urmare, este necivilizat prin natura sa. Este limitată de abilitățile morale și cognitive ale membrilor cel mai puțin capabili. Le Bon credea că mulțimile pot fi o forță puternică numai la distrugere. În plus, Le Bon și alții au indicat că membrii mulțimii au o conștientizare diminuată al culpabilității legale, din cauza dificultății întâmpinate de organele de ordine de a-i urmări pe membrii individuali ai unei gloate.