Câinele andaluz (în ) este un scurtmetraj suprarealist mut franco-spaniol din 1929, realizat de regizorul spaniol Luis Buñuel și artistul Salvador Dalí. A fost primul film al lui Buñuel și a fost lansat inițial în 1929, cu o prezentare limitată la Studio des Ursulines din Paris, dar a devenit popular și a rulat opt luni.
Un Chien Andalou nu are un scenariu în sensul convențional al cuvântului. Cronologia filmului este dezlegată, sărind inițial „odată la o dată” la „opt ani mai târziu”, fără ca evenimentele și personajele să se schimbe. Folosește logica viselor în fluxul narativ care poate fi descris în termenii asocierii freudiene libere, cunoscute atunci, prezentând o serie de scene înrudite cu tenuri.
Rezumat
Filmul debutează cu un bărbat care ascute un brici și îi verifică tăișul atingându-l cu degetul mare. Acesta privește luna, în timp ce un nor subțire începe să o traverseze. În scena următoare, o tânără femeie privește înainte, iar bărbatul îi apropie briciul de ochi. Imaginea norului care bisectează luna este montată în paralel cu un prim-plan în care briciul pare să îi secționeze globul ocular.
Intertitlul „Opt ani mai târziu” introduce următoarea secvență. Un tânăr îmbrăcat într-un veșmânt asemănător unei haine de călugăriță merge cu bicicleta pe o stradă urbană, purtând în jurul gâtului o cutie cu dungi. Femeia din scena anterioară îi aude apropierea, lasă din mână cartea pe care o citea și se îndreaptă spre fereastră. Observându-l căzut pe marginea trotuarului, cu bicicleta răsturnată lângă el, aceasta coboară în stradă și încearcă să îi acorde primul ajutor.
Ulterior, femeia așază pe un pat bucăți din îmbrăcămintea tânărului. În același timp, bărbatul apare lângă ușă, iar dintr-o gaură aflată în palma sa încep să iasă furnici. Pe strada din fața apartamentului, o tânără cu înfățișare androgină observă și atinge cu un baston o mână retezată aflată pe carosabil, în timp ce în jurul acesteia se adună o mulțime de curioși.
Un polițist ridică mâna tăiată, o introduce în cutia pe care tânărul o purtase anterior și i-o înmânează femeii androgine. Rămasă în mijlocul străzii cu cutia în brațe, aceasta este lovită mortal de un automobil. Din apartament, bărbatul privește accidentul și pare să manifeste o plăcere sadică față de cele petrecute. Întorcându-se către femeia aflată în cameră, o privește cu ostilitate și o atinge pe sâni.
Inițial, femeia încearcă să i se opună bărbatului, însă ulterior încetează să mai reziste, pe măsură ce el și-o imaginează dezbrăcată. La scurt timp, îl împinge și încearcă să scape fugind în cealaltă parte a încăperii. În timp ce femeia caută să se apere cu o rachetă de tenis, bărbatul înaintează spre ea trăgând după sine două frânghii de care sunt legate două piane cu coadă. Pe piane se află cadavrele a doi măgari, două tăblițe de piatră reprezentând cele zece porunci, doi dovleci și doi preoți, toate acestea fiind târâte odată cu el.
Femeia reușește să părăsească încăperea, însă este urmărită de bărbat. Ea îi prinde mâna infestată cu furnici în ușă, apoi îl regăsește în camera alăturată, unde acesta este îmbrăcat din nou în veșmântul asemănător unei haine de călugăriță.
Intertitlul „Pe la ora trei dimineața” introduce o nouă secvență, în care bărbatul este trezit de soneria ușii, reprezentată simbolic prin imaginea unui shaker pentru cocktailuri. Femeia merge să deschidă ușa, însă nu mai revine în cameră. În apartament intră un al doilea tânăr, care îl confruntă pe primul prin gesturi vehemente. Acesta îl obligă să renunțe la veșmântul de călugăriță și să stea cu fața la perete.
Urmează intertitlul „Acum șaisprezece ani”. Cel de-al doilea bărbat examinează materialele de pictură și cărțile aflate pe o masă din apropiere, după care îl silește pe primul să țină în mâini două dintre volume, în timp ce continuă să privească spre perete. În mod neașteptat, cărțile se transformă în revolvere, iar primul bărbat îl împușcă pe cel de-al doilea. În scena următoare, cel de-al doilea bărbat apare întins pe o pajiște, unde moare în timp ce încearcă să atingă spatele unei siluete feminine nude, care dispare brusc. La scurt timp, un grup de bărbați îi ridică trupul și îl transportă din acel loc.
Femeia revine în apartament, unde observă o molie cu cap de mort. Primul bărbat o privește cu dispreț, iar ea îi șterge gura de pe față cu mâna; în urma acestui gest, părul de la axila ei apare în locul unde se afla gura bărbatului. Dezgustată, femeia îl privește pentru o clipă, își scoate limba și părăsește apartamentul.
În momentul în care iese din clădire, decorul urban se transformă într-o plajă de la malul mării. Acolo întâlnește un al treilea bărbat, alături de care pornește la plimbare, ținându-se de braț. Acesta îi arată ora la ceas, iar cei doi ajung în apropierea unor stânci, unde descoperă veșmântul de călugăriță al primului bărbat și cutia văzută anterior. Ei își continuă drumul împreună, manifestându-și afecțiunea reciprocă.
Filmul se încheie cu intertitlul „Primăvara”. În ultima imagine, cei doi apar îngropați în nisip până la coate, rămași complet nemișcați.
Distribuție Simone Mareuil Pierre Batcheff Luis Buñuel Salvador Dalí Robert Hommet Marval Fano Messan Jaime Miravilles
Producție
Scenariu Scenariul filmului are la bază două vise relatate de creatorii săi, Luis Buñuel și Salvador Dalí. Ideea a luat naștere în perioada în care Buñuel lucra în Franța ca asistent de regie al lui Jean Epstein. În timpul unei întâlniri la un restaurant, Buñuel i-a povestit lui Dalí un vis în care un nor tăia luna „ca o lamă de ras care taie un ochi”. Dalí i-a răspuns că visase o mână acoperită de furnici. Pornind de la aceste imagini onirice, Buñuel a exclamat: „Iată filmul, hai să mergem să-l facem.” Cei doi au hotărât să dezvolte un scenariu construit în jurul ideii de emoții reprimate. Scenariul a fost redactat în decursul câtorva zile.
Potrivit lui Buñuel, procesul de elaborare a scenariului s-a bazat pe o regulă simplă: erau respinse toate ideile care necesitau explicații raționale, psihologice sau culturale, fiind preferate imaginile și asocierile cu caracter irațional. Într-o declarație ulterioară, regizorul a afirmat că acceptau doar elementele care îi impresionau, indiferent de semnificația lor, iar colaborarea dintre cei doi s-a desfășurat fără conflicte. Atunci când unul dintre ei respingea o propunere, obiecția era acceptată imediat, iar atunci când o idee era apreciată de amândoi, aceasta era inclusă fără ezitare în scenariu.
În mod deliberat, Buñuel și Dalí au adoptat o abordare opusă celei promovate de Jean Epstein și colaboratorii săi, care susțineau că niciun element al unei opere nu trebuie lăsat la voia întâmplării, fiecare decizie estetică având o justificare rațională și un rol bine definit în ansamblul creației. În schimb, Buñuel a afirmat că singura regulă pe care el și Dalí au urmat-o în redactarea scenariului a fost: „Nicio idee sau imagine care s-ar putea preta la o explicație rațională de orice fel nu va fi acceptată.” Totodată, Buñuel a respins interpretările simbolice ale filmului, declarând: „Nimic, în film, nu simbolizează nimic. Singura metodă de investigare a simbolurilor ar fi, poate, psihanaliza.”
În autobiografia sa, publicată în 1939, Buñuel a afirmat că filmul îmbină estetica suprarealismului cu unele dintre teoriile lui Sigmund Freud. Potrivit regizorului, opera se înscria în principiul fundamental al mișcării suprarealiste, care definea suprarealismul drept un „automatism psihic” inconștient, capabil să redea funcționarea autentică a minții dincolo de controlul exercitat de rațiune, moralitate sau estetică.
Filmare Filmul a fost finanțat de mama lui Luis Buñuel și a fost realizat la Le Havre și în Studiourile Billancourt din Paris, pe parcursul a zece zile, în luna martie 1928. Este un film mut, alb-negru, realizat pe peliculă de 35 mm, cu o durată de aproximativ 17 minute, deși unele surse indică o durată de 24 de minute, și o lungime a peliculei de 430 de metri.
Timp de mai mulți ani, au existat relatări contradictorii cu privire la proveniența globului ocular utilizat în celebra scenă în care un ochi este secționat. Diverse surse au susținut că acesta provenea de la o capră,Ebert, Roger, "Un chien andalou" [review], Chicago Sun-Times, 16 April 2000, p. 22. o oaieThomson, David (2008), "Have You Seen...?" A Personal introduction to 1,000 Films; New York: Knopf, p. 162. sau un măgar.Havis, Allan (2008), Cult Films: Taboo and Transgression, University Press of America, Inc., pg 11. Buñuel a clarificat ulterior că era, de fapt, ochiul unui vițel.Turrent, T. and J. de la Colina (1993), Conversations avec Luis Buñuel, Paris, p. 32. Pentru a face capul animalului să semene cât mai mult cu un chip uman, regizorul a folosit o lumină puternică și a decolorat pielea vițelului.
În scena în care tânăra citește înainte de apariția biciclistului, aceasta își aruncă deoparte cartea atunci când îl observă căzut pe stradă. Gestul dezvăluie o reproducere a unui tablou de Johannes Vermeer, artist pe care Salvador Dalí îl admira în mod deosebit și la a cărui operă a făcut frecvent referire în creațiile sale.
Potrivit scenariului original al lui Buñuel, imaginea finală a filmului trebuia să înfățișeze cadavrele bărbatului și femeii „consumate de roiuri de muște”. Din cauza constrângerilor bugetare, această idee nu a fost realizată, iar filmul se încheie cu o imagine statică a celor doi protagoniști îngropați în nisip până la coate.
Filmul include mai multe referințe tematice la opera lui Federico García Lorca și a altor scriitori contemporani. Imaginea măgarilor în putrefacție este interpretată ca o trimitere la romanul Platero y yo al lui Juan Ramón Jiménez, autor și lucrare față de care atât Buñuel, cât și Dalí și-au exprimat în repetate rânduri antipatia. – Excerpt from letter written by Buñuel and Dalí to Jiménez, 1928.
Cineastul și antropologul francez Jean Rouch a relatat că, după încheierea filmărilor, Buñuel și Dalí au rămas fără fonduri, ceea ce l-a determinat pe Buñuel să monteze filmul chiar în propria bucătărie, fără sprijinul unui echipament tehnic specializat.
Recepție Premiera filmului a avut loc la Studio des Ursulines. Printre personalitățile prezente s-au numărat Pablo Picasso, Le Corbusier, Jean Cocteau, Christian Bérard și Georges Auric, alături de membrii grupului suprarealist condus de André Breton.
Primirea favorabilă a filmului de către public l-a surprins pe Buñuel, care s-a declarat ușurat că proiecția nu a fost însoțită de reacții violente. În schimb, Dalí ar fi fost dezamăgit, considerând că reacția spectatorilor a făcut ca premiera să fie „mai puțin interesantă”. Buñuel a afirmat ulterior că, înainte de începerea proiecției, își umpluse buzunarele cu pietre, hotărât să le arunce în public în cazul în care filmul ar fi fost primit dezastruos.
Buñuel a declarat că intenția sa a fost de a șoca și provoca burghezia intelectuală a epocii. Ulterior, regizorul a afirmat că filmul său reprezenta „o reacție violentă împotriva a ceea ce la acea vreme se numea «cinema de avangardă»”, pe care îl considera orientat exclusiv către sensibilitatea artistică și rațiunea spectatorului. Contrar propriilor așteptări, filmul a avut un succes considerabil în rândul elitei culturale franceze. Reacția favorabilă a publicului l-a nemulțumit pe Buñuel, care a comentat ulterior: „Ce pot face cu oamenii care adoră tot ce este nou, chiar și atunci când merge împotriva convingerilor lor profunde, sau cu presa nesinceră, coruptă și cu turma inutilă care a văzut frumusețe sau poezie în ceva ce nu era practic nimic mai mult decât un apel disperat și pasionat la crimă?”Buñuel, Luis (12 December 1929). "Preface to the script for Un Chien Andalou". La Révolution Surréaliste (12).