Testele relativității generale servesc la stabilirea dovezilor observaționale pentru teoria relativității generale. Primele trei teste, propuse de Einstein în 1915, au vizat precesia „anomală” a periheliului lui Mercur, curbarea luminii în câmpurile gravitaționale și deplasarea spre roșu gravitațională. Precesia lui Mercur era deja cunoscută; experimente care arată o ușoară curbare a luminii în conformitate cu predicțiile relativității generale au fost efectuate în 1919, cu măsurători din ce în ce mai precise în testele ulterioare; iar oamenii de știință au susținut că au măsurat deplasarea spre roșu gravitațională în 1925, deși măsurătorile suficient de sensibile pentru a confirma efectiv teoria nu au fost făcute până în 1954. Un program cu mai multă acuratețe început din 1959 a testat relativitatea generală în limita câmpului gravitațional slab, limitând sever posibilele abateri de la teorie.

În anii '70, oamenii de știință au început să facă teste suplimentare, începând cu măsurarea de către Irwin Shapiro a întârzierii relativiste a timpului de deplasare a semnalului radar în apropierea soarelui. Începând cu 1974, Hulse, Taylor și alții au studiat comportamentul pulsarilor binari care se confruntă cu câmpuri gravitaționale mult mai puternice decât cele găsite în Sistemul Solar. Atât în limita câmpului slab (ca în Sistemul solar), cât și în câmpurile mai puternice prezente în sistemele de pulsari binare, predicțiile relativității generale au fost extrem de bine testate.

În februarie 2016, echipa Advanced LIGO a anunțat că au detectat în mod direct unde gravitaționale dintr-o fuziune a găurilor negre. Această descoperire, împreună cu detecții suplimentare anunțate în iunie 2016 și iunie 2017,Conover, Emily, LIGO snags another set of gravitational waves, Science News, June 1, 2017. Retrieved 8 June 2017. au testat relativitatea generală în limita unui câmp foarte puternic, respectând până în prezent nici o abatere de la teorie.

Teste clasice Albert Einstein a propus trei teste ale relativității generale, numite ulterior „teste clasice” ale relativității generale. precesia periheliului orbitei lui Mercur devierea luminii de către Soare deplasarea spre roșu gravitațională a luminii

În scrisoarea către The Times din 28 noiembrie 1919, el a descris teoria relativității și a mulțumit colegilor săi englezi pentru înțelegerea și testarea activității sale. El a menționat, de asemenea, trei teste clasice cu comentarii:

„Atracția principală a teoriei constă în completitudinea ei logică. Dacă una dintre concluziile trase din ea se dovedește greșită, trebuie abandonată; modificarea ei fără a distruge întreaga structură pare să fie imposibilă.”

Precesia periheliului lui Mercur

În conformitate cu fizica newtoniană, un sistem cu două corpuri format dintr-un singur obiect orbitând o masă sferică ar urma o elipsă. Punctul cel mai apropiat, numit periheliu (sau, deoarece corpul central din Sistemul Solar este Soarele, perihelion), este fix. O serie de efecte în Sistemul Solar determină periheliile planetelor să aibă precesie (să se rotească) în jurul Soarelui. Cauza principală este prezența altor planete care perturbă orbita celuilalt. Un alt efect (mult mai puțin semnificativ) este aplatizarea solară.

Mercur se abate de la precesiunea prevăzută de aceste efecte newtoniene. Această rată anormală de precesie a periheliului orbitei lui Mercur a fost recunoscută pentru prima dată în 1859 ca o problemă în mecanica cerească, de către Urbain Le Verrier. Reanaliza sa a observațiilor disponibile a tranzitului lui Mercur pe discul Soarelui, din 1697 până în 1848, a arătat că rata reală a precesiunii era în dezacord cu cea prevăzută de teoria lui Newton cu 38″ (arc secunde) pe secol tropic (mai târziu re-estimată la 43″ de Simon Newcomb în 1882).U. Le Verrier (1859), (in French), "Lettre de M. Le Verrier à M. Faye sur la théorie de Mercure et sur le mouvement du périhélie de cette planète", Comptes rendus hebdomadaires des séances de l'Académie des sciences (Paris), vol. 49 (1859), pp.379–383. Au fost propuse un număr ad hoc de soluții în cele din urmă nereușite, care aveau tendința de a introduce mai multe probleme.

În relativitatea generală, această precesie rămasă sau schimbarea orientării elipsei orbitale în planul ei orbital se explică prin gravitația mediată de curbura spațiu-timp. Einstein a arătat că relativitatea generală este în acord cu cantitatea observată de deplasare a periheliului. Acesta a fost un factor puternic care a motivat adoptarea relativității generale.

Deși măsurătorile anterioare ale orbitelor planetare au fost făcute folosind telescoape convenționale, măsurători mai exacte sunt acum făcute cu radarul. Precesiunea totală observată a lui Mercur este de 574,10″ ± 0,65 pe secol în raport cu ICRF inerțial. Această precesie poate fi atribuită următoarelor cauze:

+Surse de precesie a periheliului pentru Mercur Valoare (arcsec/secol iulian) Cauză 532,3035 Atracția gravitațională a altor corpuri solare 0,0286 Aplatizarea Soarelui 42,9799 Efecte gravitoelectrice (asemănătoare cu Schwarzschild), efect al Relativității generale −0.0020 precesia Lense–Thirring 575,31 Total prevăzut 574,10±0.65 Observat

Corecția cu 42,98″ este de 3/2 multiplu al predicției clasică cu parametri PPN (formalismul post-newtonian parametrizat) .http://www.tat.physik.uni-tuebingen.de/~kokkotas/Teaching/Experimental_Gravity_files/Hajime_PPN.pdf - Perihelion shift of Mercury, page 11 Astfel, efectul poate fi explicat pe deplin prin relativitate generală. Calcule mai recente bazate pe măsurători mai precise nu au schimbat semnificativ situația.

În relativitatea generală, deplasarea periheliului σ, exprimată în radieni per revoluție, este dată aproximativ de: Extract of page 141

unde L este axa semi-majoră, T este perioada sinodică, c este viteza luminii și e este excentricitatea orbitală.

Celelalte planete se confruntă și ele cu schimbări de periheliu, dar, deoarece sunt mai îndepărtate de Soare și au perioade mai lungi, schimbările lor sunt mai mici și nu au putut fi observate cu exactitate decât la mult timp după Mercur. De exemplu, deplasarea periheliului pe orbita Pământului datorită relativității generale este de 3,84″ pe secol, iar la Venus este de 8,62″. Ambele valori au fost acum măsurate, cu rezultate în acord cu teoria. Schimbarea periapsisului a fost, de asemenea, măsurată acum pentru sistemele binare pulsare, PSR 1913+16 ridicându-se la 4,2º pe an. Aceste observații sunt în concordanță cu relativitatea generală.

De asemenea, este posibil să se măsoare deplasarea periapsisului în sistemele de stele binare care nu conțin stele ultra-dense, dar este mai dificil să modeleze efectele clasice cu exactitate – de exemplu, alinierea spinului stelelor la planul lor orbital trebuie să fie cunoscut și este greu de măsurat direct. Câteva sisteme, cum ar fi DI Herculis,Naeye, Robert, "Stellar Mystery Solved, Einstein Safe", Sky and Telescope, September 16, 2009. See also MIT Press Release, September 17, 2009. Accessed 8 June 2017. au fost măsurate drept cazuri de testare pentru relativitatea generală.

Devierea luminii de către Soare

Henry Cavendish în 1784 (într-un manuscris nepublicat) și Johann Georg von Soldner în 1801 (publicat în 1804) au subliniat că gravitația newtoniană prezice că lumina stelară se va curba în jurul unui obiect masiv.N.I. Ionescu- Pallas, Relativitate generala și cosmologie, cap.39, Curbarea razelor de lumină la trecerea pe lîngă un astru masiv, p.159- 162, București, Editura științifică și enciclopedică, 1980. Valoarea calculată în baza teoriei Newtoniene a gravitației alcătuia 0,87". Aceeași valoare ca a lui Soldner a fost calculată de Einstein în 1911 doar pe baza principiului echivalenței. Totuși, Einstein a remarcat în 1915 în procesul de finalizare a relativității generale, că rezultatul său din 1911 (și deci rezultatul lui Soldner din 1801) este doar jumătate din valoarea corectă. Einstein a devenit primul care a calculat valoarea corectă pentru curbarea luminii: 1,75 arcsecunde pentru lumina care atinge Soarele.Albert Einstein, Erklarung cer Perihelionbewegung cer Merkur sus cer allgemeinen Relativitatstheorie, Sitzungber. preuss. Acad.Wiss., 1915, vol.47, n.2, p.831. (ArXiv version here: arxiv.org/abs/1403.7377.)Ned Wright: Deflection and Delay of Light

Prima observație a devierii luminii a fost realizată prin notarea schimbării poziției stelelor pe măsură ce treceau pe lângă Soare pe sfera cerească. Observațiile au fost efectuate de Arthur Eddington și colaboratorii săi în timpul eclipsei solare totale din 29 mai 1919, când au putut fi observate stelele din apropierea Soarelui (la acea vreme, din constelația Taurul). Observațiile au fost făcute simultan în orașele Sobral, Ceará, Brazilia și în São Tomé și Príncipe, pe coasta de vest a Africii. Rezultatul a fost considerat o știre spectaculoasă și a făcut prima pagină a majorității ziarelor importante. Acesta a făcut ca Einstein și teoria sa despre relativitatea generală să fie celebre în întreaga lume. Când a fost întrebat de asistentul său care ar fi fost reacția lui dacă nu ar fi fost confirmată relativitatea generală de către Eddington și Dyson în 1919, Einstein a făcut faimoasa afirmație: „Atunci mi-ar fi părut rău pentru bunul Dumnezeu. Teoria este oricum corectă”.Rosenthal-Schneider, Ilse: Reality and Scientific Truth. Detroit: Wayne State University Press, 1980. p 74. See also Calaprice, Alice: The New Quotable Einstein. Princeton: Princeton University Press, 2005. p 227.

Cu toate acestea, precizia inițială a fost slabă. Unii,Harry Collins and Trevor Pinch, The Golem, au afirmat că rezultatele au fost afectate de eroarea sistematică și, posibil de bias de confirmare, deși reanaliza modernă a setului de date sugerează că analiza lui Eddington a fost corectă.D. Kennefick, "Testing relativity from the 1919 eclipse- a question of bias", Physics Today, March 2009, pp. 37–42. Măsurarea a fost repetată de o echipă a Observatorului Lick la eclipsa din 1922, cu rezultate care au fost în acord cu rezultatele din 1919 și a fost repetată de mai multe ori, în special în 1953 de către astronomii Observatorului Yerkesvan Biesbroeck, G.: The relativity shift at the 1952 February 25 eclipse of the Sun., Astronomical Journal, vol. 58, page 87, 1953. și în 1973 de o echipă de la Universitatea din Texas.Texas Mauritanian Eclipse Team: Gravitational deflection of-light: solar eclipse of 30 June 1973 I. Description of procedures and final results., Astronomical Journal, vol. 81, page 452, 1976. În aceste măsurători a rămas o incertitudine considerabilă timp de aproape cincizeci de ani, până când au început observațiile la frecvențele radio. În timp ce Soarele este prea aproape pentru ca un inel Einstein să se întindă în afara coronei sale, un astfel de inel format prin devierea luminii de la galaxii îndepărtate a fost observat pentru o stea din apropiere.

Deplasarea spre roșu gravitațională a luminii