Guvernământul Transnistriei a fost un teritoriu administrat de România între râurile Nistru și Bugul de Sud, cucerit de Puterile Axei de la Uniunea Sovietică în timpul Operațiunii Barbarossa. O administrație civilă românească a guvernat acest teritoriu între 19 august 1941 și 29 ianuarie 1944. A urmat o scurtă administrație militară, perioadă în care trupele române s-au retras din regiune până la sfârșitul lunii martie 1944. Controlul german a devenit oficial la 1 aprilie 1944.
Delimitat la vest de râul Nistru (care îl separa de Basarabia), la est de râul Bugul de Sud (care îl separa de Reichskomisariatul Ucraina controlat de Germania), iar la sud de Marea Neagră, teritoriul cuprindea regiunea actuală numită Transnistria (care, în comparație cu cea din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este doar o fâșie îngustă de-a lungul malului Nistrului) și teritorii aflate mai la est (partea estică a actualei regiuni Odesa, sudul regiunii Vinița și o mică parte din regiunea Mîkolaiv), inclusiv portul Odesa de la Marea Neagră, care a devenit capitala administrativă a Transnistriei în timpul războiului.
În cel de-al Doilea Război Mondial, Regatul României, convins și sprijinit de Germania Nazistă, a preluat pentru prima dată controlul asupra Transnistriei. În august 1941, Adolf Hitler l-a convins pe Ion Antonescu să administreze acest teritoriu ca o compensație pentru Transilvania de Nord, ocupată de Ungaria condusă de Miklós Horthy în urma Dictatului de la Viena. Deși administrarea era românească, Regatul României nu a încorporat formal Transnistria în cadrul său administrativ; guvernul lui Antonescu, aliat cu naziștii, spera într-o anexare ulterioară, însă evoluțiile de pe Frontul de Est au împiedicat acest plan.
Cucerirea Transnistriei de către români În urma ocupației sovietice a Basarabiei și Bucovinei de Nord, o concentrație importantă de trupe sovietice s-a instalat la granița cu România. Germania Nazistă își dorea România ca aliat în războiul împotriva Uniunii Sovietice, de teamă că sovieticii ar reprezenta o amenințare pentru câmpurile petroliere românești. România și-a aliniat politica externă cu cea a Germaniei pentru a obține garanții împotriva URSS-ului. În ceea ce privește Operațiunea Barbarossa, Antonescu a acceptat ideile lui Hitler potrivit cărora conflictul era un „război rasial” între arieni, reprezentați de germanii nordici și românii latini din tabăra Axei și slavi și asiatici, comandați de evrei din partea sovietică.
România a contribuit la invazia Uniunii Sovietice cu două armate, cu un total de peste 300.000 de soldați. În schimbul acestui angajament, României i s-au promis Basarabia, Bucovina de Nord și teritoriul dintre Nistru și Bugul de Sud. La 19 august 1941, Germania și România au semnat un acord prin care Transnistria era plasată sub autoritatea celei din urmă. Suprafața totală a regiunii era de 39.733 km².
Proiectul personal al lui Antonescu
Crearea unei zone românești de ocupație separată a fost o inițiativă personală a lui Ion Antonescu. Conducerea germană era divizată în privința acordării unui astfel de privilegiu României. Chiar și Hitler, deși încuraja expansiunea românească spre est, intenționa inițial să atribuie teritorii răsăritene doar după încheierea războiului. Totuși, insistența încăpățânată a lui Antonescu a reușit, în cele din urmă, să-i convingă pe germani. Deși a refuzat să declare oficial anexarea Transnistriei, Antonescu i-a ordonat guvernatorului regiunii să administreze teritoriul „ca și cum România s-ar fi instalat acolo de două milioane de ani”.
Parte din strategia geopolitică a României era să folosească Transnistria ca monedă de schimb la finalul războiului pentru a obține diverse avantaje din partea Rusiei, Ucrainei, sau chiar a Germaniei și Ungariei. Obiectivele imediate ale României erau însă alimentate de profundul complex de inferioritate al lui Ion Antonescu. El percepea că țara sa iubită era privită de sus de către celelalte state europene. Din perspectiva sa, pentru ca România să-și sporească prestigiul, trebuia să guverneze și ea peste alte popoare într-un mod ordonat, eficient și „civilizat”, comparabil cu modul în care marile puteri europene administrau coloniile din Asia și Africa. După cum afirma chiar Antonescu: „Da. Tot prestigiul acestei țări este angajat în Transnistria. Trebuie să demonstrăm că suntem capabili să administrăm o țară mai mare.”
La 14 august 1941, Hitler i-a scris lui Antonescu cerându-i să preia administrarea teritoriului cuprins între Nistru și Nipru. Antonescu i-a răspuns trei zile mai târziu, afirmând că poate să-și asume responsabilitatea doar pentru zona dintre Nistru și Bug, din cauza lipsei de „resurse și personal instruit”. Totuși, liderul român s-a arătat dispus să furnizeze trupe de securitate pentru zona dintre Bug și Nipru. O convenție semnată la Tighina, la 30 august (Acordul de la Tighina), nu a definit clar granițele nordice ale Transnistriei. Antonescu a revendicat orașele nordice Mohîliv-Podilskîi, Jmerinca și Tulcin, cerere căreia Hitler i-a dat curs. Granițele finale au fost recunoscute la 4 septembrie, printr-un ordin german care stabilea linia de demarcație între Transnistria și zona din spatele Grupului de Armate Sud.
Asediul Odesei În prima săptămână a ofensivei, la mijlocul lunii august 1941, forțele române au ocupat întreaga regiune, cu excepția unei mici zone din jurul Odesei, fără a întâmpina rezistență. La acel moment, românii dispuneau de 60.000 de soldați pentru a cuceri orașul, apărat de 34.000 de militari sovietici. Totuși, organizarea deficitară și comanda superficială au dus la eșecul asaltului inițial, ceea ce a dus la declanșarea unui asediu. Profitând de această reușită defensivă, sovieticii au întărit apărarea orașului cu pușcași marini, nave de război și parașutiști. Mai multe încercări ale Armatei a 4-a române de a cuceri orașul au eșuat, iar asediul s-a prelungit. Ulterior, au fost aduse trupe germane pentru a sprijini ofensiva, iar în cele din urmă, în octombrie 1941, după două luni de lupte, armata română a preluat controlul asupra orașului. Pierderile au fost semnificative, România înregistrând 90.020 de victime.
După intrarea trupelor române în Odesa, sediile a două divizii au fost stabilite în clădirea locală a NKVD. Aceasta fusese însă minată de sovietici și a fost aruncată în aer, provocând moartea a peste 61 de soldați români, inclusiv 16 ofițeri și un general. Ca represalii, Ion Antonescu a ordonat arestarea și masacrarea civililor suspectați că ar fi colaborat cu Armata Roșie. Când a devenit clar că identificarea făptașilor era aproape imposibilă, Antonescu a ordonat împușcarea evreilor. Masacrul care a urmat s-a soldat cu uciderea a 100.000 de civili, majoritatea fără nicio legătură cu acțiunea militară. Alți evrei din Odesa au fost deportați în ghetouri și lagăre de concentrare din nordul regiunii.
O mișcare partizană sovietică a fost activă în catacombele Odesei din octombrie 1941 până în 1944, cu intensitate variabilă. Trupele române au încercat să elimine partizanii folosind arme chimice și prin blocarea cât mai multor ieșiri. Catacombele nu au fost niciodată complet curățate, însă impactul acestor mișcări de rezistență a fost redus.
Conflicte diplomatice cu germanii thumb|275px|Teritoriile administrate de România în 1942. Granițele Transnistriei erau, în mare parte, naturale și evidente: Marea Neagră la sud, râul Bug la est și râul Nistru la vest. Problema graniței de nord a provocat însă tensiuni între germani și români. Aceștia din urmă doreau extinderea graniței dincolo de orașul Jmerinca, un nod feroviar de importanță strategică. Germanii s-au opus inițial, dar în cele din urmă au cedat. Un alt punct de dispută a fost decizia lui Antonescu de a institui o administrație civilă în regiune, direct subordonată lui. Aceasta a exclus de facto controlul Wehrmachtului asupra administrației locale. Deși consternați, germanii nu au putut decât să accepte. Inițial, căile ferate din regiune au rămas sub control german. După luni de negocieri, acestea au fost preluate de statul român în martie 1942. Românii au acceptat inițial ca portul Odesa să rămână sub control german, din lipsă de ingineri români capabili să repare distrugerile provocate de sovietici. Potrivit lui Antonescu, Hitler i-a cerut permisiunea de a permite germanilor să folosească portul, ceea ce sugera o recunoaștere a suveranității României. La 10 iunie 1942, românii au preluat controlul portului Odesa de la germani. Din octombrie 1942 până la sfârșitul administrației românești în regiune, relațiile cu germanii nu au mai ridicat probleme majore.
Statutul față de România propriu-zisă Deși nu a anexat oficial regiunea, guvernul condus de Ion Antonescu a organizat teritoriul sub forma Guvernământului Transnistriei, condus de guvernatorul român Gheorghe Alexianu. Guvernul lui Antonescu, aliat cu regimul nazist, spera într-o eventuală anexare a regiunii, însă evoluțiile de pe Frontul de Est au făcut imposibil acest lucru.
Partidele de opoziție din România s-au opus operațiunilor militare românești dincolo de granițele Basarabiei și Bucovinei. Două figuri politice marcante ale epocii, Iuliu Maniu și Constantin Brătianu, au declarat că „poporul român nu va consimți niciodată la continuarea luptei dincolo de hotarele noastre naționale.”
Diviziuni administrative
Teritoriul a fost împărțit în 13 județe. Sub acestea se aflau subdiviziunile de municipiu, oraș și raion. Județ (Reședință)Orașe/MunicipiiRaioaneAnaniev (Ananiev)Ananiev Ananiev Cernova Petroverovca Sfânta Troițca Siraievo Valea HoțuluiBalta (Balta) Balta Berșad Balta Berșad Cicelnic Obadovca Olgopol Pesceana SavraniBerezovca (Berezovca) Berezovca Berezovca Landau Mostovoi VeselinovoDubăsari (Dubăsari) Dubăsari Grigoriopol Ciorna Dubăsari Grigoriopol Ocna ZaharievcaGolta (Golta)Golta Crivoe-Oziero Domaniovca Golta Liubașovca VradievcaJugastru (Iampol)Iampol Cernovăț Crijopol Iampol TomaspolMoghilău (Moghilău) Moghilău Șmerinca Balchi Copaigorod Crasnoe Iarișev Sargorod Șmerinca StanislavcicOceacov (Oceacov)Oceacov Crasna Oceacov VarvarovcaOdesa (Odesa)Odesa (municipiu) Antono-Codincevo Blagujevo Ianovca OdesaOvidiopol (Ovidiopol)Ovidiopol Balaevca Franzfeld Ovidiopol VigodaRâbnița (Râbnița) Bârzula Râbnița Bârzula Camenca Codâma Piesceanca RâbnițaTiraspol (Tiraspol)Tiraspol (municipiu) Grosulova Razdelnaia Selz Slobozia Tebricovo TiraspolTulcin (Tulcin)Tulcin Braslav Spicov Trostineț Tulcin
Demografie thumb|280px|Structura etnică a județelor din Transnistria la 1941.În decembrie 1941 autoritățile române au efectuat un recensământ general al populației, ale cărui rezultate nu au fost însă publicate. Există însă o evaluare globală care prezintă următoarea structură etnică.Anton Golopenția „Românii de la est de Bug”, vol. I, Editura Enciclopedică, București, 2006.
Autoritățile române au folosit Transnistria drept un „depozit etnic” pentru evreii și romii deportați din alte regiuni ale țării. Începând cu iunie 1942, autoritățile române au deportat peste 25.000 de romi din Basarabia și România propriu-zisă în Transnistria. În aceeași perioadă, peste 90.000 de evrei au fost deportați din Basarabia în Transnistria.Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român. Editura Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 407 Etnie Număr Procent(%) Mediulrural Mediulurban Ucraineni 1.775.273 76,3 79,9 57,4 Români 197.685 8,4 9,3 4,4 Ruși 150.842 6,5 2,4 27,9 Germani 126.464 5,4 5,9 2,7 Bulgari 27.638 1,2 1,1 1,4 Evrei 21.852 0,9 0,7 2,0 Polonezi 13.969 0,6 0,3 2,3 Lipoveni 968 - - 0,1 Tătari 900 - - 0,1 Alții 10.628 0,5 10,2 1,7 Total 2.326.2241 100 1.956.557 369.669 1 Cifra nu corespunde nici sumei rural-urban (2.326.226) și nici sumei pe etnii (2.326.229).
Populația urbană românească (Recensământul din decembrie 1941) NumeStatusPopulația totalăPopulația româneascăProcent populație