Acest articol dezvoltă secțiunea Opera a articolului principal Gheorghe Tattarescu. Renașterea României cunoscută și ca Deșteptarea României sau Patria noastră , este o pictură realizată de artistul român Gheorghe Tattarescu în anul 1850. Renașterea României este cea mai reprezentativă pictură pe care a realizat-o Gheorghe Tattarescu, ea fiind o simbioză între starea politică existentă în anii Revoluției Române de la 1848 și credința creștin-ortodoxă ca esență spirituală a poporului român.Ghika, Tattarescu și revoluția..., pag. 33 Tendința pe care a avut-o Gheorghe Tattarescu, de a picta lucrări cu tematică înălțătoare și de a-și definitiva o operă care să conțină un mesaj spiritual, a făcut ca prin realizarea tabloului de mari dimensiuni intitulat Renașterea României să se situeze în panoplia fondatorilor picturii militante din România, alături de Barbu Iscovescu, Ion Negulici și Constantin Rosenthal.
Tabloul original este astăzi la Muzeul Gheorghe Tattarescu. Lucrarea este o alegorie în genul compozițiilor academice de mari dimensiuni cu care se obișnuise Tattarescu la studiile sale la Roma. Simbolistica este destul de confuză și elementele ei religioase și laice acumulate cu o mărinimie pe care n-o scuză decât perfecta bună credință și naivitate, disparate și greu sintetizabile.
Pictura Renașterea României este o opera istorică teatrală, privind în ansamblul ei, ca și în detalii. Ea își are izvodul în buna credință a unui sentiment patriotic cald și sincer, care a dat un imbold pictorului pentru conceperea compoziției și a realizării picturale. Lucrarea este departe de a avea forța de sugestie și adâncimea portretului alegoric România revoluționară a lui Constantin Rosenthal, dar totuși, ea este o operă semnificativă pentru acel moment istoric și pentru stadiul de evoluție a conștiinței artistice a pictorilor contemporani cu revoluția de la 1848. __TOC__
Contextul artistico-istoric al epocii Cucerirea idealului în realizarea unei opere cu tematică istorică în artele plastice din Romînia, nu s-a putut realiza decât în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, chiar dacă elanul patriotic cu care erau animați artiștii din principatele românești era unul de luat în seamă.Frunzetti, Pictori..., pag.5 Acest lucru a fost posibil deoarece înlăuntrul școlii românești de pictură au apărut personalități creatoare ce au reușit să sintetizeze experiența înaintașilor pe care au dus-o mai departe. Ca atare, pentru a face un salt calitativ în arta plastică, un rol important l-a avut pictura care s-a realizat în etapa pregătitoare definită de Revoluția Română din 1848.
Prin operele pe care artiștii de la 1848 le-au făcut, ei au scos arta din saloanele îmbâcsite ale negustorilor bogați și ale boierimii și au pus-o în slujba unori idealuri naționale pentru libertate și progres. Ei au urmat exemplul pictorului francez Jacques-Louis David, care a regizat cortegiile festive din timpul Revoluției franceze de la 1789, și au proiectat monumente ale revoluționarilor, au ridicat arcuri de triumf, au conceput imagini simbolice ale revoluției, au decorat sălile de adunări publice și au creat monumente statuare ca imaginea Libertății a lui Constantin Rosenthal construită în Piața Vorniciei din București.Frunzetti, Pictori..., pag.6
Participarea celor mai importanți artiști la pregătirea revoluției, la evenimentele care au dus la abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu din data de 14 iunie 1848, precum și la instalarea Guvernului Provizoriu, a dat un implus semnificativ artei românești. Artiștii au reușit să dea operelor noi valențe de conținut, să lărgească semnificația pe care o afișau și mai ales să dea un caracter propagandistic viu, militant și patriotic, cu mult mai important decât tot ce s-a creat până atunci în România, pentru că, așa cum a menționat Alecu Russo în Cântarea României, „... mai mult au trăit Moldova, decît în cele cinci sute de ani istorice de la descălecarea lui Dragoș la 1359, pînă în zilele părinților noștri, în 16 ani, de la 1835 pînă la 1851” și „... Un tablou sau o statue, — nota în una din scrisorile sale revoluționarul Alexandru C. Golescu — este petrificarea unui mare gînd național: poporul îl prinde, pentru că el are formă sensibilă, care se transrnite din generație în generație”.
Pentru prima oară de până atunci, a apărut tipul de artist-cetățean care a înțeles funcția educativă și socială a artei și rolul pe care ea îl joacă în promovarea ideilor progresiste și de libertate. Cum în Țara Românească, mișcarea revoluționară de la 1848 a fost mai timpuriu și mai temeinic pregătită decât în Principatul Moldovei, beneficiind deja de o tradiție revoluționară prin Revoluția de la 1821 a lui Tudor Vladimirescu, majoritatea oamenilor de cultură importanți s-au raliat facțiunii revoluționare. Niciun artist plastic din această epocă nu s-a eschivat în a participa direct și activ sau doar prin opera lor, la evenimentele care au răsturnat vechiul regim feudal pentru a instaura unul burghezo-democratic.
Pictorii revoluționari români de la 1848 Printre artiștii generației pașoptiste se regăsesc, alături de poeți și scriitori, și artiștii plastici Ion Negulici, Barbu Iscovescu și Constantin Rosenthal. Ei fost trei pictori care au participat activ la desfășurarea Revoluției Române din 1848. Aceștia au creat opere care au transmis urmașilor marile idei revoluționare, revoluționând în același timp și concepția estetică din România.Frunzetti, Pictori..., pag. 73 Ei au fost cei dintâi care au înțeles și au aplicat, în ceea ce au creat, conceptul de artă militantă, puternic îmbogățit de un patos uman, ce era nu numai capabil să oglindească realitatea, ci și să o transforme. Chiar dacă opera lor a rămas doar o mare promisiune și chiar dacă aspirația lor artistică a excedat posibilitățile de exprimare plastică, ei au marcat istoria picturii în acel moment de cumpănă al societății românești. Exemplul pe care l-au lăsat moștenire posterității a făcut ca alți artiști să-și ia seva din ideile lor, totul ducând spre crearea unei școli de educație patriotică. Ca urmare, stindardul a fost preluat de Constantin Lecca, Gheorghe Tattarescu, Mihail Lapaty și Theodor Aman în Țara Românească, de Gheorghe Năstăseanu și Gheorghe Panaiteanu-Bardasare în Moldova și Mișu Popp în Ardeal, împreună cu Nicolae Popescu în Banat.Frunzetti, Pictori..., pag. 74 Toți aceștia au căutat să propage, prin creația lor artistică, idealul unității naționale la care au visat pașoptiștii. Ceea ce este cel mai prețios în opera pe care au făcut-o, este ca ea a răspuns unui program cetățenesc de unitate și libertate a poporul român și nu în ultimul rând la o coagulare a conștiinței de națiune.
Alături de cei trei mari corifei pașoptiști, ceilalți pictori reprezentativi ai epocii au sprijinit propagarea mișcării culturale căreia i-au dat viață. Unul dintre ei a fost Gheorghe Tattarescu care a avut legături foarte strânse cu Revoluția Română din 1848, așa cum reiese din corespondența bogată pe care a întreținut-o cu revoluționarii și mai ales cu Nicolae Bălcescu. Fiind la studii la Roma începând din anul 1845, el a informat cu regularitate pe apropiații lui Bălcescu cu mersul lucrurilor în revoluția din Italia și a primit constant informații cu progresele mișcării din principatele românești. El a luat contact pe viu cu ideile exprimate în presă de revoluționarii și anticlericalii italieni.
Nu pot fi uitați nici Vasile Mateescu, autorul unei scrieri autobiografice, sau Petre Mateescu, care era considerat pictorul oficial al revoluționarilor români, cel care a făcut în anul 1848 portretul generalului Gheorghe Magheru.Frunzetti, Pictori..., pag. 76 Panoplia pictorilor pașoptiști poate fi încheiată cu Costache Petrescu, cel care a realizat acuarela cu grupul de manifestanți pentru constituție care se îndreaptă spre palatul lui Bibescu Vodă.
Din categoria participanților la revoluție au făcut parte și primii arhitecți români Alexandru Orăscu și Iacob Melic. Ei au participat la acțiunile pe care le-a făcut Guvernul Provizoriu, având felurite misiuni de răspundere. Iacob Melic a îndeplinit și funcția de arhitect al Bucureștiului. După înăbușirea revoluției, Melic a fost arestat și trimis în exil.Frunzetti, Pictori..., pag. 77
Opera Renașterea României Crearea tabloului pas cu pas
Gheorghe Tattarescu s-a întors la Roma, de la Florența, cu diligența prin Siena în data de 7 ianuarie 1849.Ghika, Un pictor..., pag. 67 Acolo a găsit o scrisoare pe care a primit-o de la Ion Arcescu semnată de acesta în 20 august 1848. Din această recipisă reiese prietenia apropiată dintre acesta și artistul român. În acel început de an, Tattarescu a închiriat un atelier în Via Mario di Fiori nr.8 unde a început să facă numeroase schițe pentru tabloul pe care voia să-l dedice revoluției române.Ghika, Un pictor..., pag. 68 Prima formă a lucrării aflată în stadiu de proiect o împărtășește lui Constantin Al. Kretzulescu ca fiind „... o alegorie imaginată într-o femeie care doarme somnul de secole, un înger o scoală și îi arată semnele religiei, științei și frumoaselor arte. Apoi pentru a arăta mai bine țara noastră, am pus Il Danubio pe de o parte și cealaltă pe un bătrân cioban care se minunează văzând progresul”. Această formă executată în cărbune era diferită față de compoziția pe care a realizat-o în final. Schița aceasta s-a păstrat și s-a constituit, istoric vorbind, într-un document care reflectă parcursul artistului spre pictura finală intitulată Renașterea României sau Deșteptarea României. Laitmotivul acestei prime creații a fost progresul tării. Pictorul nu s-a mulțumit doar cu acest stadiu al lucrării și l-a completat pe parcurs cu alte două componente: una socială și una națională. Ca atare, el a mărit dimensiunea lucrării de circa două ori, iar forma definitivă a fost de trei ori mai mare decât prima schiță în cărbune pe care a trimis-o Episcopiei Buzăului.
Ca urmare a rugăminții către Kretzulescu de a-i face rost de un calendar așa cum era Almanahul Satului pentru a studia stema, arma țării și culorile de pe drapel, Kretzulescu i-a satisfăcut dorința în 12 mai 1849 și i-a spus că .„.. mă unesc prea mult la părerea Dv. pentru 3 coloruri combinate, pentru că la un steag îmi trebuiesc a le-nfățișa”. Interesant pentru proiectul de drapel al României pe care dorea să-l redea, este că Tattarescu a combinat culorile drapelului Moldovei de dinaintea revoluției din 1848, albastru și roșu, cu culorile drapelului Țării Românești care avea albastru și galben.Ghika, Un pictor..., pag. 70 Rezultatul a fost albastru, galben, roșu, adică aceleași culori pe care revoluționarii le-au declarat prin Decretul nr. 1 din 14 iunie 1848 prin Guvernul Provizoriu al Țării Românești: „... Steagul va avea trei colore: albastru, galben și roșu. Deviza romînă care va fi scrisă atît pe steaguri, cît și pe monumentele și decretele publice, se va compune de aceste două cuvinte: Dreptate, Frăție. Dreptatea, această stea strălucitoare care luminează omenirea și o povățuiește în calea binelui, voiește ca oamenii să fie mai întâi slobozi și deopotrivă, și Frăția, acest sentiment străbun românesc, leagă inimile pentru obștescul folos”. Deoarece revoluția a fost înfrântă și decretele Guvernului Provizoriu au fost anulate, steagul Țării Românești a rămas cel inițial. Soluția găsită de artist a fost figurarea unei eșarfe roșii pe care a legat-o de drapelul Munteniei.Ghika, Un pictor..., pag. 71