Eliberarea Belgradului, numită și Ofensiva Belgradului, (în , în , în ) a fost o operațiune militară efectuată între 14 septembrie și 24 noiembrie 1944,, p. 1116 care a avut ca efect eliberarea Belgradului de sub ocupația Wehrmacht-ului german printr-o manevră comună a partizanilor iugoslavi și a Armatei Roșii sovietice. Ambele forțe ale Aliaților au desfășurat operațiuni separate, dar coordonate, prin care au reușit să-i alunge pe germani din zona Belgradului.
Grupul de Armate E al Wehrmacht-ului (corpurile Schneckenburger și Stern), care includea și trupele sârbe din coloana a cincea, cetnicii și Garda Națională Sârbă, a fost atacat dinspre vest de Corpul 1 Armată al partizanilor iugoslavi și dinspre nord de Frontul 3 Ucrainean (care includea, de asemenea, Armata 2 Bulgară)Epley, William W; Rush, Robert S. Multinational Operations, Alliances, and International Military Cooperation Past and Future. Government Printing Office. ISBN 978-0-16-079422-3, p. 82 și de elemente din Frontul 2 Ucrainean. Obiectivul ofensivei Aliaților a fost distrugerea forțelor militare ale Grupului de Armate E din regiunea Suva Planina și ale celor ale Grupului de Armate F, de la est de râul Velika Morava, și, în final, eliberarea Belgradului.
Un obiectiv secundar al ofensivei a fost tăierea liniei de retragere a Grupului german de armată E din Grecia, Albania și regiunile sudice ale Iugoslaviei prin Belgrad către Ungaria, inclusiv pe calea ferată Salonic-Belgrad. Operațiunea a avut ca efect eliberarea unei mari părți a Serbiei și începerea retragerii definitive a germanilor din Balcani.
Context belic
stanga|miniatura|243x243px|Tito (așezat) și Ivan Ribar, în timpul Bătăliei de pe Sutjeska din iunie 1943. Rezistența partizanilor în apropierea râului Sutjeska a marcat un punct de cotitură pe Frontul Iugoslav.
După invadarea Iugoslaviei de către Puterile Axei în aprilie 1941, au fost înființate noi diviziuni teritoriale. Orașul Belgrad a rămas capitala Serbiei ocupate, stat marionetă condus de un guvern pronazist: Guvernul Salvării Naționale al generalului Milan Nedić.
Curând au apărut în Iugoslavia mai multe mișcări de rezistență în fața ocupației, iar partizanii și cetnicii și-au asumat conducerea luptei împotriva Armatei Germane pe care au desfășurat-o inițial prin ambuscade și apoi prin provocarea unui război de gherilă. La sfârșitul anului 1942 cetnicii (monarhiștii care beneficiau de sprijinul regelui Petru al II-lea) au pierdut susținerea aliaților din cauza intereselor neclare și a apropierii de naziști.
În 1943 Frontul Iugoslav devenise deja un focar major al rezistenței antigermane, iar Armata de Partizani, aflată sub comanda lui Iosip Broz Tito, obținuse succese importante în bătăliile de la Neretva și Sutjeska. În toamna anului 1943 partizanii aveau o armată de aproximativ 300.000 de voluntari, organizată în 27 de divizii, și controlau mai mult de jumătate din teritoriul fostului Regat al Iugoslaviei.
Unul dintre acordurile semnate de Stalin, Roosevelt și Churchill (conducătorii marilor puteri aliate) la Conferința de la Teheran de la sfârșitul anului 1943 prevedea cooperarea aliaților cu partizanii „în cea mai mare măsură posibilă în aprovizionarea cu materiale de război și în operațiunile de comando”.
Planificare
La începutul lunii septembrie 1944 două grupuri ale Armatei Germane erau dislocate în Balcani (Iugoslavia, Grecia și Albania): Grupul de armată E (zona de operații din sud) și Grupul de armată F (zona de operații din nord). Ca urmare a înfrângerii armatelor germane în A Doua Ofensivă Iași-Chișinău (după ce România și Bulgaria au trecut în tabăra opusă) și a avansării trupelor Armatei Roșii în Balcani, Grupul de armată E a primit ordin să se retragă spre Ungaria.
În urma Loviturii de stat din Bulgaria din 9 septembrie 1944, regimul monarhic fascist al Regatului Bulgariei a fost răsturnat de la putere și înlocuit cu un guvern al Frontului Patriotic condus de Kimon Gheorghiev. Odată ce noul guvern a ajuns la putere, Bulgaria a semnat armistițiul cu Aliații și a declarat război Germaniei Naziste. Acest fapt s-a dovedit a fi foarte important pentru evoluția frontului.
La sfârșitul lunii septembrie, Frontul 3 Ucrainean al Armatei Roșii, sub comanda mareșalului Fiodor Tolbuhin, s-a concentrat la granița Bulgariei cu Iugoslavia ocupată. Armata 57 Sovietică era staționată în zona Vidin a Bulgariei, în timp ce Armata 2 Bulgară (comandată de generalul Kiril Stancev și aflată sub comanda operațională a Frontului 3 Ucrainean)Această armată includea Brigada Blindată Bulgară, echipată și antrenată anterior de Wehrmacht. a fost trimisă către sud, spre linia de cale ferată de la Niš și intersecția frontierelor Bulgariei, Iugoslaviei și Greciei. Aceste mișcări de trupe au facilitat deplasarea Armatei 1 Partizani Iugoslavi pe teritoriul iugoslav pentru a sprijini operațiunile militare ale corpurilor 13 și 14, colaborând la eliberarea orașului Niš și sprijinind apoi înaintarea către Belgrad a Armatei 57 Sovietice. Armata 46 Sovietică din cadrul Frontului 2 Ucrainean a fost desfășurată în zona râului Teregova din România, pentru a întrerupe legătura feroviară între Belgrad și Ungaria la nord de orașul Vârșeț.
Operațiunile militare anterioare au fost realizate prin coordonarea între sovietici și comandantul șef al partizanilor iugoslavi, mareșalul Tito. Comandantul militar iugoslav a ajuns în România, care trecuse de partea Aliaților, pe 21 septembrie, iar de acolo a zburat la Moscova, unde s-a întâlnit cu Stalin. Întâlnirea a fost un succes, iar cei doi lideri ai Aliaților au ajuns la un acord cu privire la participarea trupelor bulgare la operațiunile militare care urmau să se desfășoare pe teritoriul iugoslav. În timpul acestei întâlniri, Tito le-a acordat sovieticilor permisiunea de a se stabili în nord-vestul țării pentru a-și continua acțiunile militare împotriva Germaniei Naziste, cu obligația de a pleca de acolo după încheierea operațiunilor.
Desfășurare miniatura|367x367px|Harta operațiunilor ofensive (septembrie-noiembrie 1944). Principalul obiectiv al mișcărilor sovietice (roșu) a fost să asigure eliberarea orașului Belgrad și înaintarea ulterioară către Budapesta, în timp ce forțele bulgare (verde) au căutat să taie căile de retragere ale germanilor din Grecia și să faciliteze înaintarea partizanilor dinspre sud. Partizanii (albastru), cu manevre din diferite părți ale țării, au finalizat operațiunea, inițiind eliberarea restului teritoriului iugoslav. Înaintea începerii operațiunilor terestre, Armata Aeriană Sovietică 17 din cadrul Frontului 3 Ucrainean a primit ordin să împiedice retragerea trupelor germane din Grecia și din regiunile sudice ale Iugoslaviei. În acest scop, ea a efectuat în perioada 15-21 septembrie mai multe atacuri aeriene împotriva podurilor feroviare și a altor obiective importante din Niš, Skopje și Kruševo.Mitcham, p. 199
Operațiunile au început pe flancul sudic al Frontului, cu ofensiva Armatei 2 Bulgare în zona Leskovac-Niš, care s-a confruntat aproape imediat cu Divizia SS Vânători de Munte „Prinz Eugen”, obligând-o să se retragă. Două zile mai târziu, Armata 1 Partizani a învins o forță combinată formată din cetnici sârbi și membri ai Gărzilor Naționale Sârbe și a ocupat localitatea Vlasotince. Folosind brigada sa blindată ca vârf de lance, armata bulgară a ocupat la 8 octombrie pozițiile germane de la Bela Palanka, întâlnindu-se cu partizanii la Vlasotince două zile mai târziu. La 12 octombrie, Brigada Blindată Bulgară a reușit, cu sprijinul Brigăzii 15 a Diviziei 47 Partizani, să ocupe orașul Leskovac și a trimis un batalion de recunoaștere să traverseze Morava și să execute o misiune de explorare spre Niș. Obiectivul acestei operațiuni nu a fost atât să urmărească rămășițele Diviziei „Prinz Eugen” care se retrăgea în direcția nord-vest, ci să înceapă eliberarea provinciei Kosovo, prin care urma să se taie calea de retragere către nord a Grupului de Armate E, care era staționat în Grecia. Pe 17 octombrie principalele unități ale Armatei Bulgare au ajuns la Kuršumlija și și-au continuat deplasarea către Kuršumlijska Banja. Pe 5 noiembrie, după ce a reușit să ocupe pasul Prepolac cu pierderi grele, Brigada Blindată Bulgară a capturat orașul Podujevo, dar nu a putut ajunge la Priština decât în ziua de 21 noiembrie., pp. 215-256
Armata 57 Sovietică și-a început atacul pe 28 septembrie în regiunea Vidin din Bulgaria, îndreptându-se în direcția Belgradului.Mitcham, p. 203 Divizia 64 Infanterie a avansat pe la sud de Vidin pentru a traversa râul Velika Morava la Paraćin, în timp ce Divizia 68 a înaintat în același scop către Mladenovac, alăturându-se Corpului 14 Partizani. Studiile istorice referitoare la această operațiune evidențiază faptul că generalul sovietic Vladimir Jdanov a fost surprins de forța militară a contingentului iugoslav, nefiind bine informat cu privire la mărimea acestuia. Această unire a unităților militare s-a dovedit benefică pentru interesele aliaților, prin combinarea forței artileriei sovietice cu forța trupelor de infanterie a partizanilor iugoslavi, care cunoșteau teritoriul pe care urmau să înainteze.
Divizia 75 a înaintat spre Turnu Severin (România), acoperind flancul nordic al armatei care înainta spre Požarevac. Armata 57 Sovietică a fost susținută de Flotila Militară a Dunării, care a operat de-a lungul Dunării pe flancul nordic al frontului, asigurând transportul fluvial de trupe și echipament militar. Corpul 14 Partizani (cu sprijinul Armatei 17 Aeriene a Uniunii Sovietice) a străpuns, în urma unor lupte intense, apărarea inamică în munții din estul Serbiei. La 8 octombrie iugoslavii au înaintat spre Velika Morava, capturând două capete de pod la Velika Plana și Smederevska Palanka,Ziemke, p. 375 unde a pătruns pe 4 octombrie Corpul 4 Mecanizat al Armatei Roșii, care fusese transferat din sud-estul Bulgariei pentru a participa dinspre sud la ofensiva către Belgrad.Ziemke, p. 376 Între timp, ofensiva a fost continuată de partizanii din Divizia 1 Proletari și Divizia 12 Slavonia, care a capturat capetele de pod peste râul Sava, la vest de Belgrad.
În flancul nordic al ofensivei, Frontul 2 Ucrainean a acoperit Armata 57 Sovietică în încercarea ei de a încercui pozițiile defensive ale germanilor de la nord de Belgrad, tăindu-le liniile de aprovizionare pe calea ferată și de-a lungul Tisei. Sprijinit de Armata 5 Aeriană, Corpul 10 Infanterie a traversat râurile Timiș și Tisa, la nord de Pančevo, pentru a controla calea ferată Belgrad-Novi Sad. Mai la nord, Corpul 31 Infanterie al Armatei Roșii a înaintat spre Petrovgrad, iar Corpul 37 a traversat Tisa pentru a controla tronsonul feroviar dintre Novi Sad și Subotica, pregătind Ofensiva către Budapesta., p. 13.
Asaltul asupra Belgradului La sfârșitul lunii septembrie, Armata 2 Panzer staționată în zonă, neputând iniția un contraatac, și-a retras unitățile spre vest, îndreptându-se spre Croația. Pe 27 septembrie 1944 mareșalul von Weichs a ordonat participarea tuturor locuitorilor la construcția fortificațiilor. Cu toate acestea, aflat în pericolul de a fi încercuit, el a mutat postul de comandă în partea de nord-vest a orașului și ulterior la Vukovar, în Croația ocupată.
Pe 4 octombrie, atunci când Armata Roșie și partizanii au ajuns în apropierea Belgradului, Guvernul Salvării Naționale a fost dizolvat, iar pe 6 octombrie generalul Nedić a fugit la Kitzbühel, în Austria ocupată, unde a primit protecție. Apărarea orașului a fost abandonată forțelor de ocupație germane. În cursul Proceselor de la Nürnberg s-a dovedit că militarii germani au primit ordinul să înceapă distrugerea sistematică a orașului și masacrarea unui număr cât mai mare de locuitori, dar înaintarea rapidă a partizanilor și sovieticilor a împiedicat punerea în aplicare a planului.