thumb|200 px|thumb|Eclipsă de Soare, Franța,11 august 1999 thumb|250px|FIGURA 4. Animație a eclipsei din 1 august 2008. left|thumb|Soarele și Luna, aici fotografiate în aceeași zi (1 august 2015, zi cu Lună plină) cu același telescop, au un diametru aparent similar, ceea ce ne permite să beneficiem de eclipse totale sau inelare, urmărind poziția Lunii pe orbita sa eliptică. right|thumb|250px| Animație a eclipsei din 22 iulie 2009. right|thumb|250px| Animația eclipsei din 3 octombrie 2005. right|thumb|250px| Animația eclipsei din 29 martie 2006.
O eclipsă de Soare (sau mai precis o ocultație solară) se produce atunci când Luna trece între Pământ și Soare prin fața Soarelui. Văzut de pe Pământ, discul Lunii e de obicei mai mare decât cel al Soarelui și, dacă se interpune între privitor și Soare, îi blochează lumina, aruncând o umbră corespunzătoare pe Pământ. Când discul Lunii acoperă în întregime pe cel al Soarelui imaginea luminoasă obișnuită a Soarelui este blocată complet și, pentru o anumită zonă de observație și o anumită durată de ordinul câtorva minute, eclipsa de Soare este totală. Eclipsele totale de Soare permit executarea unor studii astronomice speciale.
Fiecare eclipsă de Soare are propria sa poziție și se poate vedea doar dintr-o zonă anume de pe glob.
O eclipsă de Soare apare atunci când Luna trece între Pământ și Soare, obturând astfel total sau parțial discul solar pentru un observator aflat pe Pământ. În cazul în care centrul conului de umbră al Lunii nu atinge Pământul, se spune că este o eclipsă necentrată.
Atenție! Pentru a observa cu ochiul liber o eclipsă de Soare, de orice tip ar fi ea, este nevoie de un filtru solar special. Fără acest filtru observarea eclipsei duce la accidente grave ale ochiului, care pot ajunge până la orbire. Filtrul cel mai accesibil este filtrul de sudură mai dens, însă, din cauza grosimii sticlei, pot apărea imagini duble. Filtrul ideal, numit filtru Mylar, este o peliculă aluminizată care oprește radiațiile periculoase. O altă variantă sigură este proiectarea imaginii solare pe un ecran.
Formal, și tranzitul (trecerea) planetei Venus prin fața Soarelui produce o eclipsă de Soare, dar de proporții mult mai mici. Situația este similară și în cazul tranzitului lui Mercur.
Tipuri de eclipsă Eclipsă totală Eclipsa totală are loc atunci când Soarele este obturat complet de Lună. Imaginea strălucitoare a Soarelui este înlocuită timp de câteva minute de silueta întunecată a Lunii. Totuși, coroana Soarelui, mult mai strălucitoare decât Luna, rămâne vizibilă. Eclipsele totale sunt vizibile doar pe o fâșie îngustă de pe suprafața Pământului (vezi punctul negru din imaginile alăturate). Eclipsă inelară Eclipsa inelară apare atunci când Soarele și Luna sunt aliniate exact cu Pământul, iar diametrul aparent al Lunii este mai mic decât cel al Soarelui. Din Soare se mai vede doar marginea, în formă de inel strălucitor ce înconjoară Luna întunecată. Eclipsele de Soare inelare sunt evenimente astronomice rare(vezi punctul rosu din imaginile alaturate). Eclipsă hibridă Eclipsa hibridă este o eclipsă intermediară între o eclipsă de Soare totală și una inelară. În unele puncte de pe Terra poate fi văzută ca fiind totală, iar în altele apare ca fiind inelară. Și acesta este un tip de eclipsă rar întâlnit. Eclipsă parțială Eclipsa parțială apare atunci când Soarele și Luna nu sunt aliniate exact și astfel Luna obturează Soarele doar parțial. Acest fenomen poate fi observat de obicei de pe o mare parte a Pământului, în special în exteriorul benzii de totalitate.
Explicații Distanța dintre Soare și Pământ este de 390 de ori mai mare decât aceea dintre Lună și Pământ. Diametrul Soarelui este de 400 de ori mai mare decât cel al Lunii. Întrucât aceste rapoarte sunt aproximativ aceleași, mărimile aparente de pe Pământ ale Soarelui și Lunii sunt aproximativ identice: ~0,5 grad (~30') de arc unghiular. Deoarece orbita Lunii în jurul Pământului este o elipsă, ca și orbita terestră în jurul Soarelui, mărimile aparente ale Soarelui și Lunii variază.
Magnitudinea unei eclipse este raportul dintre mărimea aparentă a Lunii prin cea a Soarelui în timpul eclipsei. O eclipsă, când Luna se află la distanța cea mai îndepărtată în raport cu Pământul (adică, se află la apogeu), poate fi doar inelară deoarece Luna apare atunci mai mică decât Soarele; magnitudinea unei eclipse inelare este inferioară lui 1.
În general se produc ceva mai multe eclipse inelare decât totale deoarece, în medie, Luna este situată prea departe de Pământ pentru a masca complet Soarele. O eclipsă hibridă se produce când magnitudinea eclipsei este foarte aproape de 1: eclipsa va deveni totală în anumite locuri de pe Pământ și inelară în altele.
Orbita Pământului în jurul Soarelui este eliptică, deci distanța care separă Pământul de Soare variază în cursul anului. Acest lucru influențează mărimea aparentă a Soarelui, dar nu atât de mult cât variația distanței Pământ-Lună. Când Pâmântul se află la cea mai îndepărtată distanță de Soare (afeliul) în iulie, acest fapt tinde să favorizeze eclipsele totale. Când Pământul atinge cea mai apropiată distanță de Soare (periheliul) în ianuarie, acest fapt tinde să favorizeze eclipsele inelare. → Aceste date sunt valabile pentru epoca noastră, axa mare a orbitei terestre a avut o precesie tot așa ca și anotimpurile. Combinarea acestor precesii fac ca periheliul și afeliul să avanseze în anotimpuri în ritmul de o zi în 70 de ani. Excentricitatea orbitei terestre variază și ea în cursul epocilor.
Terminologie Termenul eclipsă centrală este utilizat adesea ca expresie generică pentru desemnarea unei eclipse, fie ea totală, inelară, sau hibridă. Totuși, acest lucru nu este exact, în mod riguros: definiția unei eclipse centrale este o eclipsă în timpul căreia linia centrală a umbrei atinge suprafața Pământului. Este posibil totuși, dar foarte rar, ca o parte a umbrei să atingă suprafața terestră (creând astfel o eclipsă inelară sau o eclipsă totală), dar nu linia sa centrală. Acest tip de eclipsă este numit eclipsă necentrală (totală sau inelară). Întotdeauna, ea se produce pe marginea emisferei diurne, cu Soarele în apropierea orizontului: la răsăritul sau la apusul Soarelui.
Potrivit definiției date actualmente eclipsei, termenul „eclipsă de Soare” este un abuz de limbaj: fenomenul în care Luna trece prin fața Soarelui nu este o eclipsă, ci o ocultație. O eclipsă se produce când un obiect trece prin umbra produsă de un alt obiect. De exemplu, când Luna dispare la faza de Lună plină trecând prin umbra Pământului, evenimentul este denumit corect eclipsă de Lună. De aceea, termenul adecvat, dar rareori utilizat, care denumește „eclipsa de Soare” este eclipsă de Pământ (văzută din spațiu) sau ocultație solară (văzută de pe suprafața Pământului). Totuși din punct de vedere etimologic, eclipsa unui corp ceresc este într-adevăr dispariția sa temporară pentru un observator terestru: înainte de secolul al XX-lea, nu era posibil să se facă observații din afara Pământului. Acest fapt justifică folosirea făcută, în mod obișnuit, a termenului „eclipsă de Soare”, care își găsește, în acest mod, traducerea literală într-un mare număr de limbi. În română, termenul „ocultație” este un împrumut din Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu, Victoria Zăstroiu (2007), Noul dicționar universal al limbii române, unde a apărut în astronomie abia în secolul al XV-lea1488, este considerat ca sinonim al termenului eclipsă în dicționarele de uz general.
Predicții Contrar la ceea ce s-a afirmat adesea în urma unei erori a lui Edmond Halley, ceea ce chaldeii numeau saros nu are nimic de-a face cu eclipsele și nu permitea, în niciun caz, să se prezică o eclipsă de Soare vizibilă în lumea cunoscută din epocă. Faimoasa predicție de eclipsă de Soare făcută de Thales și relatată de Herodot (cf infra, Eclipse de Soare de-a lungul timpului), este probabil exagerată. Această eclipsă s-a produs, într-adevăr, la 28 mai 585 î.Hr. și era vizibilă în această parte a lumii. Însă o predicție a unei eclipse presupune unelte teoretice și matematice foarte avansate, care se estimează că nu au fost elaborate decât în secolul al II-lea î.Hr. de către Hiparh (190 î.Hr.-120 î.Hr.) mulțumită teoriei sale a epiciclurilor.
Și odată ce aceste unelte sunt elaborate, trebuie să se întocmească tabele foarte precise. Nu se știe cu certitudine când au văzut lumina zilei primele tabele care au permis calculele unor eclipse. Ele sunt anterioare lui Ptolemeu, care le-a perfecționat, dar nu au existat în Grecia înainte de Hiparh. Nu se știe dacă acesta din urmă a efectuat cu succes asemenea calcule, dar, în tot cazul, el a pus la punct metoda.Pentru mai multe detalii asupra condițiilor necesare pentru calculul unei eclipse, în astronomia geocentrică, Vd. articolul Hiparh.
Începând de la Ptolemeu (prin 140 d.Hr.), teoria se verifica după eclipsă, întrucât pentru a o prezice, ar fi trebuit efectuate calcule fastidioase, cel mai adesea în van, la fiecare Lună nouă. Prima predicție a unei eclipse de Soare stabilită în mod sigur, al cărei calcul se păstrează și astăzi, este acela al eclipsei de Soare din 16 iulie 1330 Eclipsa de Soare din 16 iulie 1330., realizat de Nichifor Gregoras în Imperiul Bizantin, după Tabelele facile ale lui Theon din Alexandria și după Almageste de Ptolemeu.Calcul de l’éclipse de Soleil du 16 juillet 1330 d'après les tables faciles de Théon d'Alexandrie. Texte établi et traduit par Robert Royez, 1971 — J. Mogenet, A. Tihon, R. Royez, A. Berg, Calcul de l’éclipse de soleil du 16 juillet 1330, Corpus des astronomes byzantins, Gleben, 1983. .
Producerea unei eclipse thumb|150px|right|Schema unei eclipse de Soare.
Diagrama din dreapta arată alinierea Soarelui, Pământului și Lunii în timpul unei eclipse de Soare (distanțele și mărimile respective nu sunt la scară). Regiunea gri închis sub Lună este umbra, în care Soarele este complet întunecat. Mica zonă în care umbra atinge suprafața terestră este locul în care o eclipsă totală poate fi observată. Regiunea cea mai mare gri deschis este penumbra, în care doar o eclipsă parțială poate fi observată.
Orbita Lunii în jurul Pământului este înclinată cu 5 grade în raport cu planul orbitei terestre în jurul Soarelui (ecliptica). De aceea, în momentul Lunii noi, Luna trece, în mod obișnuit, deasupra (în nord) sau dedesubtul (în sud) Soarelui. O eclipsă de Soare se poate produce doar când Luna nouă se găsește aproape de unul din punctele (denumite noduri) în care orbita Lunii intersectează ecliptica.
Cum s-a precizat mai sus, orbita lunară este și ea eliptică. Distanța Pământ-Lună poate varia cu 6% în raport cu valoarea sa medie. Acesta este motivul pentru care dimensiunea aparentă a Lunii variază în funcție de distanța de la Pământ, iar de aici apare diferența dintre o eclipsă totală și o eclipsă inelară. Distanța dintre Pământ și Soare variază și ea în cursul unui an (o rotație completă a Pământului în jurul Soarelui), dar această diferență nu influențează prea mult tipul de eclipsă. În medie, Luna apare ceva mai mică decât Soarele (pe bolta cerească, în acest caz ne referim la dimensiunea aparentă și nu la dimensiunea reală), astfel majoritatea (aproape 60%) din eclipsele centrale sunt inelare. Doar când Luna este ceva mai aproape de Pământ (aproape de perigeu), decât în medie, se produce o eclipsă totală.
left|framed|A Eclipsă totală în umbră. B Eclipsă inelară în anteumbră. C Eclipsă parțială în penumbră. Luna se rotește în jurul Pământului în aproximativ 27,32 de zile în raport cu un reper de referință fix. Este luna siderală. Totuși, în timpul unei luni siderale, Pământul a înaintat și el în mișcarea sa de revoluție; făcând o medie între timpul dintre două faze identice (de obicei, Lună nouă) și luna siderală obținem 29,53 de zile. Acest timp mediu, care este cunoscut ca lună sinodică, corespunde la ceea ce este denumit în mod obișnuit lună lunară.