300px|thumb|Manciuria Mare, Manciuria Rusească (Exterioară) în dreapta sus, cu roșu deschis. Peninsula Liaodong este limba de pământ care se întinde în Marea Galbenă

Războiul ruso-japonez (1904–1905) a fost un conflict generat de ambițiile imperialiste ale Imperiului Rus și ale Imperiului Japonez în privința Manciuriei și Coreei. Principalele teatre de război au fost Port Arthur și Peninsula Liaodong, împreună cu calea ferată care lega Port Arthur de Harbin. Rușii căutau de multă vreme un port ale cărui ape să nu înghețe în timpul iernii atât pentru marina militară rusă, cât și pentru cea comercială. Port Arthur, baza navală din provincia Liaodong a fost închiriată Rusiei de dinastia Qing din China din anul 1897, care era un port operațional pe tot parcursul anului. De la sfârșitul primului război sino-japonez din 1895, Japonia s-a temut că Rusia îi va încurca planurile sale de a crea o sferă de influență în Coreea și Manciuria. Rusia a demonstrat că are o politică expansionistă la est de Munții Urali în Siberia și Orientul Îndepărtat, încă de la domnia lui Ivan cel Groaznic în secolul al XVI-lea. Văzând Rusia ca pe un rival, Japonia s-a oferit să recunoască dominația rusă în Manciuria în schimbul recunoașterii sferei de influență japoneză asupra Coreei. Rusia a refuzat și a cerut stabilirea unei zone tampon neutre între Rusia și Japonia în Coreea, la nord de paralela 39. Guvernul japonez a perceput acest lucru ca o amenințare la adresa planurilor sale de extindere în Asia continentală și a ales să intre în război împotriva Rusiei Țariste. După ce negocierile au fost întrerupte în 1904, Marina Imperială Japoneză început ostilitățile printr-un atac surpriză pe 9 februarie 1904, atacând Flota Rusă din Pacific la Port Arthur, China.

Deși Rusia a suferit o serie de înfrângeri, împăratul Nicolae al II-lea al Rusiei era convins că Rusia ar putea câștiga, dacă va lupta mai departe; el a ales să rămână angajat în război și să aștepte rezultatele anumitor bătălii navale cheie. După ce speranța victoriei a fost spulberată, el a continuat războiul pentru a păstra demnitatea Rusiei prin evitarea unei „păci umilitoare”. Rusia a ignorat dorința Japoniei exprimată devreme de a accepta un armistițiu și a respins ideea de a aduce disputa la Curtea de Arbitraj de la Haga. Războiul s-a încheiat în cele din urmă cu Tratatul de la Portsmouth (5 septembrie 1905), mediat de președintele american Theodore Roosevelt. Victoria completă a armatei japoneze a surprins observatorii internaționali și acest lucru a transformat echilibrul de putere atât în ​​Asia de Est, cât și în Europa de Est, ducând la ridicarea Japoniei ca mare putere și la scăderea prestigiului și influenței Rusiei în Europa de Est. Pierderea vieților militari ruși fără victorie și înfrângerea umilitoare pentru Imperiul Rus au contribuit la creșterea tulburărilor interne care au culminat cu Revoluția Rusă din 1905 și a accelerat dezintegrarea autocrației ruse. Războiul a marcat și prima victorie a unei țări asiatice împotriva unei puteri occidentale în timpurile moderne.

Cauzele războiului Modernizarea Japoniei 200px|miniatura|dreapta|Împăratul Meiji După restaurarea Meiji din 1868, guvernul Meiji s-a străduit să asimileze ideile, avansul tehnologic și metodele de purtare a războaielor de către Europa occidentală. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, Japonia se transformase într-un stat industrial modern. Japonezii doreau să fie recunoscuți ca egali cu puterile occidentale. Restaurarea Meiji a fost menită să facă din Japonia un stat modernizat, nu unul occidentalizat, iar Japonia era o putere imperialistă, îndreptată spre expansionismul de peste mări. În anii 1869–73, problema cuceririi Coreei împărțise amarnic elita japoneză: o facțiune dorea să cucerească Coreea imediat, alta dorea să aștepte până când Japonia va fi modernizată în continuare, înainte de a începe un război pentru cucerirea Coreei; în mod semnificativ, nimeni din elita japoneză nu a acceptat vreodată ideea că coreenii ar avea dreptul să fie independenți, doar problema momentului împărțea cele două facțiuni. În același mod în care europenii au folosit „înapoierea” națiunilor africane și asiatice ca motiv pentru care să le cucerească, pentru elita japoneză „înapoierea” Chinei și Coreei era dovada inferiorității acelor națiuni, astfel dându-le japonezilor „dreptul” de a le cuceri.. Ca parte a procesului de modernizare din Japonia, ideile darwinismului social despre „supraviețuirea celui mai puternic” au fost comune în Japonia începând cu anii 1880 și mulți japonezi obișnuiți au fost supărați de taxele grele impuse de guvern pentru a moderniza Japonia, cerând ceva tangibil ca de exemplu colonii peste mări, ca recompensă pentru sacrificiile lor. Mai mult, sistemul educațional al Japoniei din epoca Meiji a fost menit să-i antreneze pe școlari să devină soldați atunci când cresc și, ca atare, școlile japoneze și-au îndoctrinat elevii în Bushidō („calea războinicului”), codul feroce al samurailor. După ce a îndoctrinat tinerele generații în Bushidō, elita Meiji s-a trezit în fața unui popor care cerea război și considera diplomația ca pe o slăbiciune.

Presiune din partea poporului Japonologul britanic Richard Story scria, că cea mai greșită concepție despre Japonia în Occident a fost că poporul japonez era instrumentul „docil” ale elitei, pe când, de fapt, o mare parte din presiunea pentru războaiele Japoniei din 1894 până în 1941 a venit din partea oamenilor obișnuiți, care cereau o politică externă „dură” și aveau tendința de a se angaja în revolte și asasinate atunci când politica externă era percepută a fi timid. Deși oligarhia Meiji a refuzat să permită democrația, a căutat să își însușească unele dintre cerințele mișcării „drepturile poporului”, permițând o Dietă aleasă în 1890 (cu puteri limitate și drepturi la fel de limitate) și ducând o politică externă agresivă față de Coreea. În 1884, Japonia încurajase o lovitură de stat în Coreea de către o facțiune reformistă pro-japoneză, ceea ce a determinat guvernul conservator să ceară ajutor Chinei, acest lucru ducând la o ciocnire între soldații chinezi și japonezi la Seul.. La acea vreme, Tokyo nu se simțea pregătit să riște un război cu China, iar criza a fost încheiată prin Convenția de la Tientsin, care a lăsat Coreea mai mult în sfera de influență chineză, deși le-a dat japonezilor dreptul de a interveni în Coreea.. De-a lungul anilor 1880 și începutul anilor 1890, guvernul de la Tokyo a fost criticat în mod regulat pentru că nu a fost suficient de agresiv în Coreea, făcându-l pe istoricul japonez Masao Maruyama să scrie: Așa cum Japonia a fost supusă presiunii din partea Marilor Puteri, tot așa și ea va exercita presiune asupra țărilor mai slabe ca ea - un caz clar al psihologiei transferului. În această privință, este semnificativ faptul că, încă din perioada Meiji, cererile pentru o politică externă dură au venit de la oamenii de rând, adică de la cei care se află la capătul asupririi acasă..

Războiul Sino-Japonez 300px|miniatura|stanga|Generali chinezi în Pyongyang predându-se japonezilor (octombrie 1894) Articol principalː Primul Război Sino-Japonez Japonezii considerau Coreea „de drept” în sfera de interes nipon, tradiții și vechi legături geostrategice legând cele două regiuni. În secolul al XIII-lea, Japonia a fost atacată de războinicii dinastiei Yuan din Mongolia, care traversaseră Peninsula Coreeană. Coreea era subordonată în mod tradițional Chinei. La început, guvernul japonez a dorit să despartă Coreea de China, să transforme peninsula într-o țară independentă. Această schimbare nu era posibilă, de vreme ce China nu dădea niciun semn că ar fi dispusă să renunțe la suzeranitatea asupra Coreei.

Între China și Japonia au izbucnit mai multe conflicte, care s-au transformat în cele din urmă în războiul sino-japonez (1894-1895). Victoria Japoniei în acest război a dus la semnarea tratatului de la Shimonoseki (17 aprilie 1895), prin care China renunța la suzeranitatea asupra Coreei și ceda Taiwanul și Lüshunkou (cunoscut și ca Port Arthur) Japoniei. Totuși, alte trei mari puteri (Imperiul Rus, Imperiul German și A treia Republică Franceză, prin tripla intervenție din 23 aprilie 1895, au făcut presiuni asupra Japoniei să renunțe la Port Arthur. Rusia a negociat mai apoi, în 1898, un contract de închiriere pe 25 de ani a bazei navale chinezești Port Arthur și a trimis soldați să o ocupe. La rândul lor, japonezii nu și-au abandonat încercările de a forța Coreea să intre în sfera de influență japoneză și încercau să preia controlul asupra Coreei, a cărei integritate era protejată de Rusia printr-un pact.

Curtea coreeană era divizată într- o facțiune reformistă care era pro-japoneză și o facțiune mai conservatoare care era pro-chineză.. La 8 octombrie 1895, regina Min a Coreei, liderul fracțiunii anti-japoneze și pro-chineze de la curtea coreeană a fost ucisă de agenți japonezi în sălile palatului Gyeongbokgung, un act care a avut consecințe grave, deoarece a transformat opinia publică coreeană împotriva Japoniei.. La începutul anului 1896, regele Gojong al Coreei a fugit în legația rusă din Seul, crezând că viața lui era în pericol din cauza agenților japonezi, iar influența rusă în Coreea a început să predomine. După fuga regelui, o revoltă populară a răsturnat guvernul pro-japonez și mai mulți miniștri de cabinet au fost linșați pe străzi.

Expansiunea Rusiei spre Est 400px|miniatura|dreapta| Zona controlată de ruși în perioada 1858-1900

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, mai multe țări occidentale intraseră în competiție pentru influență, comerț sau ocuparea de teritorii în Asia Răsăriteană, în vreme ce Japonia se străduia să se transforme într-o superputere. Statutul de mare putere în acea perioadă depindea, în parte, de accesul la colonii, care asigurau materii prime și piețe de desfacere. Asigurarea controlului asupra coloniilor depindea, la rândul lui, de puterea flotelor militare și comerciale, de porturi cu ape adânci și cu mai multe dane, care să găzduiască cuirasate tot mai mari și să asigure aprovizionarea printr-un lanț de depozite de cărbune, combustibilul necesar motoarelor cu aburi ale vaselor de război. Rusia țaristă, ca putere imperială majoră, avea ambiții în Orient. Până în anii 1890 și-a extins teritoriul în Asia Centrală până în Afganistan, absorbind statele locale în acest proces. Imperiul Rus se întindea din Polonia în vest până în peninsula Kamchatka în est. Prin construirea căii ferate transsiberiene către portul Vladivostok, Rusia a sperat să-și consolideze în continuare influența și prezența în regiune. În Incidentul de la Tsushima din 1861, Rusia atacase direct teritoriul japonez.Negotiating with Imperialism, Michael R. Auslin, p. 77

În decembrie 1897, o flotă rusă a apărut în largul Port Arthur. După trei luni, în 1898, China și Rusia au negociat o convenție prin care China a închiriat (Rusiei) Port Arthur, Talienwan și apele înconjurătoare. Cele două părți au convenit în continuare că convenția ar putea fi prelungită de comun acord. Rușii se așteptau în mod clar la o asemenea extindere, pentru că nu au pierdut timp în ocuparea teritoriului și în fortificarea Port Arthur, singurul lor port cu apă caldă de pe coasta Pacificului și de mare valoare strategică. Un an mai târziu, pentru a-și consolida poziția, rușii au început să construiască o nouă cale ferată de la Harbin prin Mukden până la Port Arthur, Calea Ferată din Manciuria de Sud. Dezvoltarea căii ferate a devenit un factor care a contribuit la Răscoala Boxerilor, când boxerii au incendiat gările.

În 1897, Rusia a ocupat Peninsula Liaodong, a construit fortăreața Port Arthur și a stabilit baza flotei ruse din Pacificului în port. Achiziția Rusiei a Port Arthur a fost în primul rând o mișcare anti-britanică pentru a contracara ocupația britanică a Weihai, dar în Japonia, aceasta a fost percepută ca o mișcare anti-japoneză.