Republica Populară Română (prescurtat: R.P.R.) a fost numele oficial purtat de statul român de la abdicarea forțată a Regelui Mihai I al României, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, până la adoptarea constituției din 1965 care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21 august 1965.
Din anul 1954Hotărîre pentru aprobarea noilor norme ortografice ale limbii romîne, București, 16 septembrie 1953, in: Mic Dicționar Ortografic, pp. 3-4., grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă, conform normelor ortografice din acea perioadă. În anul 1963 s-a revenit la scrierea cu „â” a numelui țăriiÎn anul 1964, s-a revenit la scrierea cu "â" a tuturor cuvintelor din familia cuvântului român: român, româncă, româncuță, românește, românime, românism, românizare, România ș. a.: Republica Populară Română.
Imnul de stat al Republicii Populare Române a fost Zdrobite cătușe, din 1948 până în 1953, schimbat apoi de Te slăvim, Românie! (care a rămas imn de stat și după proclamarea Republicii Socialiste România, până în anul 1977). Ambele au muzica scrisă de Matei Socor.
Acapararea puterii de către comuniști left|thumb|Agrementul oficios de la Moscova (9 octombrie 1944). Prin lovitura de stat de la 23 august 1944 regele Mihai I, având sprijinul principalelor partide politiceVlad Georgescu, Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre, Ediția a III-a, Humanitas, București, 1992, pp. 237-238., l-a răsturnat de la putere pe Ion Antonescu, a scos țara din rândul Puterilor Axei și a adus-o în tabăra Aliaților. Cu toate acestea a rămas prezentă amintirea participării active a Armatei Române la invazia germană din URSS. Deși forțele românești au luptat alături de cele ale Armatei Roșii, în Transilvania de Nord, în Ungaria, Cehoslovacia, Germania și Austria, sovieticii tratau încă România ca pe un teritoriu cucerit, pretextând că autoritățile române ar fi fost incapabile să asigure ordinea în nou eliberatele teritorii și să țină sub control conflictele interetnice dintre români și maghiari.
Conferința de la Yalta a recunoscut oficial agrementul oficios de la Moscova (9 octombrie 1944) prin care Uniunii Sovietice i se acordau interese speciale în România („influență 90%”, fără a se lua în considerare slăbiciunea și impopularitatea Partidului Comunist Român) în schimbul renunțării la interesele sale în Grecia („influență 10%”, fără a se lua în considerare popularitatea Partidului Comunist Grec și a partizanilor săi). În 1946-47, în timpul tratativelor de pace de la Paris, delegația română nu a reușit, în ciuda participării active a Armatei Române la lupta împotriva Germaniei naziste alături de URSS, să obțină statutul de cobeligerant. România, ca țară învinsă, a fost așadar obligată să accepte prezența trupelor sovietice pe teritoriul național și plata unei uriașe despăgubiri de război. Singurul rezultat pozitiv al acelor negocieri a fost retrocedarea Transilvaniei de Nord către România.
Comuniștii nu au jucat decât un rol decorativ în guvernul regal român din ultima perioadă a războiului, cabinet prezidat de generalul Nicolae Rădescu, dar situația avea să se schimbe în 6 martie 1945, când dr. Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, (un aliat al comuniștilor) a devenit prim-ministru. Deși, pentru a obține recunoașterea Aliaților occidentali, formula guvernamentală a fost lărgită prin admiterea unor miniștri dintre membrii partidelor istorice, comuniștii dețineau controlul asupra ministerelor cheie. Ajungerea în fruntea guvernului a lui Groza a fost un rezultat al șantajului sovietic legat de cedarea controlului către autoritățile române asupra Transilvaniei. În contrapartidă guvernul Groza a adoptat unele măsuri în favoarea minorității maghiare, între care înființarea Universității Bolyai din Cluj, la 1 iunie 1945.
Regele Mihai nu era mulțumit de direcția în care se îndrepta guvernarea, dar încercările de a-l forța pe Petru Groza să demisioneze, prin refuzul de a promulga orice decret (așa-numita „Grevă regală”), au eșuat. Petru Groza, în schimb, a ales să aplice decretele-lege fără a mai avea semnătura regelui Mihai. Pe 8 noiembrie 1945Sărbătoarea onomastică a Regelui Mihai I, Sf. Arhangheli Mihail și Gavril, o demonstrație anticomunistă și promonarhică în fața Palatului Regal din București a fost zădărnicită de forțele de ordine, care au operat numeroase arestări, au rănit și chiar au ucis un număr necunoscut de protestatari.
În ciuda opoziției regelui, guvernul lui Groza a legiferat reforma agrară și acordarea dreptului la vot femeilor. După alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultatele oficiale au creditat comuniștii cu 80% din voturile exprimate, în timp ce partidele de opoziție reclamau fraude electorale grave. După victoria din alegeri, comuniștii s-au concentrat pe eliminarea din viața politică a partidelor de centru, în primul rând a Partidului Național Țărănesc. PNȚ-ul a fost acuzat de spionaj, după ce liderii partidului s-au întâlnit în secret cu reprezentanți ai guvernului SUA. Șefii țărăniști au fost acuzați și judecați într-un proces spectacol și au fost condamnați la ani grei de temniță. Partidele de stânga au fost forțate să se unească cu Partidul Comunist din România, formând Partidul Muncitoresc Romîn, precursorul PCR.
În perioada 1946–1947 mai multe sute de susținători ai guvernului pro-Axă au fost judecați de Tribunalele Poporului pentru rolul jucat în implicarea țării în războiul antisovietic au fost judecați și executați pentru vina de a fi fost criminali de război. Ion Antonescu a fost executat pe 1 iunie 1946. În 1948, majoritatea politicienilor non-comuniști fuseseră ori întemnițați, ori exilați sau executați.
Planul din martie 1945 Dorința comuniștilor sovietici de integrare mai rapidă a României în sfera de influență a URSS s-a concretizat prin așa-numitul plan din martie 1945, care avea drept scop distrugerea tuturor fundamentelor statului și înlocuirea lor cu altele de model sovietic. Acesta cuprindea un plan de comunizare a României pentru trei ani și două planuri de dezvoltare a instituțiilor comuniste, fiecare pe o perioadă de câte 5 ani.Planul de comunizare a României: cele zece porunci din martie 1945
Printre cele mai importante directive ale acestui plan se enumeră așa-numitele cele zece porunci către Ana Pauker: Desăvârșirea reformei agrare; Înlocuirea armatei cu diviziile Avram Iancu și Tudor Vladimirescu; Desființarea tuturor băncilor; Desființarea gospodăriilor țărănești și integrarea lor în sistemul colectivizat; Abdicarea regelui; Lichidarea firmelor de import-export care făceau afaceri cu țările capitaliste; Suprimarea partidelor istorice; Înființarea unei miliții populare de tip NKVD; Îndreptarea populației rurale spre industrie; Interzicerea intrării în țară a cetățenilor străini, cu excepția celor din zona de influență a URSS.
Proclamarea Republicii Populare Române thumb|right|200px|Actul de abdicare a regelui Mihai I În 1947, România rămăsese singura monarhie din Blocul răsăritean. La 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost obligat să semneze actul de abdicare, prin șantaj și amenințare cu forța. Comuniștii au proclamat în aceeași zi instaurarea Republicii Populare Române. Acest act politic neconstituțional nu era expresia unei voințe populare, liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic și anume cel al comuniștilor, care urmăreau de fapt aducerea țării la starea de obediență față de Uniunea Sovietică și transformarea acesteia într-un stat totalitar.
Pe 13 aprilie 1948 a fost promulgată noua constituție republicană. Noua constituție scotea în afara legii și pedepsea orice asociere care avea un „caracter fascist ori antidemocratic”. Constituția garanta libertatea presei, a cuvântului, de asociere, dar numai pentru „cei ce muncesc”.
Primii ani ai statului comunist Primii ani de guvernare comunistă au fost marcați de numeroase schimbări de curs politic și de valuri succesive de arestări, datorită luptelor dintre diferitele facțiuni aflate în lupta pentru putere. În acest timp, economia țării era secătuită de societățile mixte SovRom, care se bucurau de dreptul de a exporta mărfuri în URSS la prețurile impuse de la Moscova. În toate ministerele erau plasați consilieri sovietici, care aveau puterea de decizie. În această perioadă a început infiltrarea de informatori ai serviciilor de securitate la toate nivelurile și în toate straturile sociale.
În același timp are loc și înregimentarea țării la blocul militar sovietic. Astfel, la 4 februarie 1948 se semnează așa-numitul Tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și Republica Populară Română. Printre obiectivele declarate ale acestuia s-ar situa:MonitorulJuridic.ro apărarea comună împotriva „Germaniei sau oricărei alte puteri care ar putea fi asociată cu Germania, fie direct, fie în orice alt mod”; apărarea împotriva „instigatorii unui nou război din lagărul imperialist se străduiesc să creeze blocuri politice și militare îndreptate împotriva statelor democrate”.
Iată cum a fost prezentată în presa română a vremii acest moment istoric: Tratatul de Alianță Româno-Sovietic în: RENAȘTEREA - Organul Episcopiei ortodoxe române a Vadului, Feleacului și Clujului, Anul XXVI Cluj 11 Februarie 1948 Nr. 7—8 Pentru a se întări și mai legăturile noastre cu marea vecină dela răsărit, Dl Prim Ministru Dr. Petru Groza a plecat la Moscova pentru a pecetui un pact nou de prietenie, ajutorare și sprijin între noi și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Republica Populară Română a fost înfățișată la această mare sărbătoare a păcii de Domnii: Gh. Gheorghiu-Dej, Lotar Rădăceanu, D-na Ana Pauker, Vasile Luca, Vlădescu-Râcoasa. Din partea U. R. S. S.-ului a fost de față însuși Generalisimul I. V. Stalin, D. V. N. Molotov, A. I. Vâșinschi, S. I. Kavtaradze și alții. Pactul cel nou așează atât viața noastră economică cât și cea politică pe făgașul prieteniei între două neamuri care vor pacea și năzuesc din toate puterile ca să o țină. După semnarea pactului, delegația Republicei Populare Române în frunte cu Dl Dr. Petru Groza s’a înapoiat în Țară, unde i s'a făcut o foarte călduroasă primire de către întreaga populație.
În 1948, s-a trecut la primele măsuri de colectivizare a agriculturii, care a devenit în scurtă vreme un proces marcat de violențe și abuzuri, de timp ce țăranii înstăriți (declarați chiaburi) nu erau dornici să-și predea în mod voluntar averea. Rezistența țăranilor a fost înfrântă prin bătăi, arestări și condamnări arbitrare sau prin deportare.
La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Eduard Mezincescu, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române, semnează un proces-verbal secret de predare - primire, împreună cu reprezentantul sovietic, N.P. Sutov, în urma căruia „Republica Populară Română cedează Insula Șerpilor statului vecin de la Răsărit”, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.
Pe 11 iunie 1948 s-a trecut la naționalizarea tuturor întreprinderilor private mai importante din România.
La 17 iulie 1948, statul comunist român a denunțat Concordatul cu Vaticanul. Comuniștii români, după exemplul lui Stalin Implicarea lui Stalin în distrugerea Bisericilor Greco-Catolice, au lichidat Biserica Română Unită cu Roma, Greco-CatolicăDecretul „Prezidiului Suprem al Republicii Populare Române” nr. 358 din 1 decembrie 1948., proclamând unirea ei cu Biserica Ortodoxă Română.
În rândul conducerii de partid din acea perioadă își manifestau existența trei facțiuni importante, toate de factură stalinistă, diferențiate mai mult prin istoriile personale și prin prietenii personale decât prin diferențe doctrinare: Facțiunea „moscovită”, (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și alții), care petrecuseră o bună parte a perioadei interbelice și cea a războiului la Moscova;