Ioan Caragea, (cunoscut și sub numele său domnesc Ioan Gheorghe Caragea/ Ioan Vodă Caragea;Giurescu, vol. III, p. 239 în , romanizat: Ioanni Georgiou Karatzas, în chirilică: Їωан Геωргïє Караџѣ; în ; în , Caragia sau Caraggia; turcă: Yoan Corc Karaca; )Rangabé, p. 75-82 a fost un prinț fanariot grec al Țării Românești, care a domnit între august 1812 și septembrie 1818. A fost al doilea și ultimul membru al familiei Caragea care a urcat pe tronul Țării Românești, dar unul dintre cei care au deținut și funcția de Mare Dragoman al Imperiului Otoman. Caragea, a cărui viață este relativ obscură până la acel moment, a deținut două mandate de Dragoman (1807–1808, 7–27 august 1812). Înainte de 1800, s-a dedicat și unei cariere literare, participând la răspândirea literaturii Iluministe în întrega națiunie a romeilor și devenind cunoscut pentru traducerile sale din Carlo Goldoni. Descendenții săi au inclus-o pe Ralu Caragea (Rallou Karatza-Argyropoulos), care a devenit faimoasă în propriul drept ca pionier al teatrului modern grec.

Domnia lui Caragea a venit în vârful influenței fanariote în Principatele Dunărene, o perioadă marcată de corupție politică, intervenții externe și, tot mai mult, de afirmarea naționalismului românesc ca alternativă la hegemonia greacă. Candidatura sa în Țara Românească a fost susținută de Halet Efendi și de Imperiul Austriac, și a fost posibilă prin sume mari de bani pe care Caragea intenționa să le recupereze din taxe. A sosit la București exact când Țara Românească se recupera după o ocupație rusă și a fost implicat în pedepsirea celor pe care îi considera rusofili. Represaliile sale au dus la moartea lui Abdullah Ramiz Efendi și la expulzarea lui Manuc Bei. Acesta din urmă și-a petrecut anii rămași încercând să-l ruineze pe Caragea. Caragea a fost apoi implicat în obținerea de slujbe pentru camarila sa greacă și în traficarea funcțiilor înalte contra mitelor. Pentru a satisface cerințele fiscale ale otomanilor, dar și obiectivele sale financiare, a creat un sistem infam de jefuire care a nedumerit observatorii străini și a stârnit furia publicului din Țara Românească. Fiind nevoit să facă față unei izbucniri de banditism, Caragea a devenit cunoscut pentru aplicarea pedepsei capitale, precum și pentru tortură și amputare.

La scurt timp după instalarea sa, Țara Românească a fost lovită de un val al pandemiei ciumei orientale, cunoscută local drept „ciuma lui Caragea”. Eșuând în impunerea unei carantine totale, prințul s-a izolat cu succes împreună cu curtea sa, în timp ce populația generală a fost lăsată să se confrunte cu efectele. În perioada de recuperare, Caragea a adoptat poziții mai indulgente, conforme cu absolutismul luminat, iar respectul său pentru libertățile civile a fost consemnat în codul din 1818, Legiuirea lui Caragea („Legea lui Caragea”). A oferit un succes românilor permițându-i lui Gheorghe Lazăr să predea un curs de limba română la academia domnească reamenajată și a făcut eforturi pentru reintegrarea naționaliștilor nemulțumiți în administrația sa. Deși și-a continuat cheltuielile extravagante, Caragea a realizat că un audit contabil ar fi dus la înlăturarea și moartea sa. În ultimele luni ale domniei, a redus taxele și a anunțat reforme. A căutat, de asemenea, să împace Poarta Otomană intervenind pentru a limita a Doua Răscoală Sârbească și a fost creditat, posibil eronat, cu uciderea rebelului sârb Caragheorghe.Radu Lungu, „Domintori si Principi ai Tărilor Române”, Editura Paideia, Bucuresti, 2010

Aflând că a căzut în dizgrație la Poartă și că a fost trădat de ginerele său Mihail Suțu, Caragea și-a luat familia și averea și a părăsit Țara Românească în septembrie 1818. A trăit în Confederația Elvețiană și în Marele Ducat al Toscanei sprijinind Războiul de Independență al Greciei și a devenit cap nominal al guvernului revoluționar din Peloponez. La aproape șaptezeci de ani, a încercat, dar a eșuat, să se impună ca o figură influentă în Statul Elen. În cele din urmă s-a întors să trăiască ca cetățean obișnuit în Regatul Greciei nou-format, publicând ediții ale traducerilor sale din Goldoni și dedicându-se promovării vieții teatrale în general. A rămas, în general, vilificat în literatura și folclorul românesc, deși a primit recunoaștere pozitivă pentru indulgența sa față de haiducul Iancu Jianu. După moartea lui Ioan Caragea, familia Caragea s-a împărțit în ramuri otoman-română și grecească, conduse de fiii săi Konstantinos și Georgios.

Biografie

Istoricul familiei miniatura|274x274px|Stema familiei Caradja Ioan Gheorghe Caragea provenea din familia fanariotă Caradja (Karatzas), un neam grecesc influent din cartierul Fanar al Constantinopolului, bine integrat în administrația otomană. Familia a dat de-a lungul secolelor mai mulți demnitari de rang înalt, între care mari dragomani ai Porții și domnitori ai Principatelor Dunărene, ceea ce i-a conferit un statut privilegiat în rețelele politice ale epocii. Tatăl domnitorului, Georgios (Gheorghios) Karatzas, a fost Mare Dragoman al Porții Otomane, funcție esențială în gestionarea relațiilor diplomatice cu puterile europene. Legăturile matrimoniale cu alte familii fanariote importante – între care se numără și ramuri ale familiei Mavrocordat – precum și ascensiunea rudelor sale (unii ajunși Patriarh al Constantinopolului, alții mari dragomani sau dregători în Țările Române) au facilitat integrarea lui Ioan Gheorghe Caragea în elita fanariotă și, în cele din urmă, numirea sa ca domn al Țării Românești.

În ceea ce privește originile mai îndepărtate ale familiei, istoriografia oferă mai multe ipoteze, uneori contradictorii. Diverse relatări situează începuturile clanului în Republica Ragusa, în Beylicatul de Karaman sau în Despotatul Epirului.Caragea, p. 88–89; Rizo-Rangabé, p. I, 37 Numele Karatzas, de origine turcică,Caragea, p. 89–90 a fost interpretat de istorici precum Nicolae Iorga drept indiciu al unei posibile origini asiatice.Iorga (1913), p. 191 Constantin Jean Karadja, strănepotul domnitorului, considera că familia ar putea fi atestată încă din secolul al XI-lea, printr-un Argyros Karatzas, duce bizantin de Dirachium, pe care îl asocia cu grupuri pecenege elenizate.Caragea, p. 87–90 Alte interpretări, precum cea a lui C. G. Patrinelis, sugerează o origine karamanlidă.Patrinelis, p. 181 În schimb, autori ca Panagiotis ȘuțuRizo-Rangabé, p. 37. Vezi și Caragea & Șuțu, p. 237 sau Epaminonda Stamatiade susțin o filiație epirotă sau grecească,Caragea, p. 89–90 argumentând că familia și-ar fi consolidat rangul aristocratic în timpul serviciului la Hanatul Crimeii. Cert este că familia Karatzas/Caradja este bine atestată în comunitatea fanariotă încă din secolul al XVI-lea, iar la scurt timp după aceea membrii ei au jucat un rol activ în istoria principatelor române. În anii 1560, o căsătorie între o fiică a lui Constantin Karatzas și oficialul otoman Skarlatos „Iskerlet” Beylicci marchează ascensiunea politică a familiei. Peste un secol, descendentul Costache Caragea, postelnic în Moldova, devine strămoșul ramurilor Caragea stabilite ulterior în Țara Românească.Sorin Iftimi, Vechile blazoane vorbesc. Obiecte armoriate din colecții ieșene, pp. 138–142. Iași: Palatul Culturii, 2014. ISBN 978-606-8547-02-2; Rizo-Rangabé, pp. 37–39

Tinerețe și carieră thumb|Ioan Gheorghe CarageaViitorul Ioan Caragea era fiul marelui dragoman Gheorghios Karatzas (1697–1780) și avea un unchi, Nicolae, care l-a precedat atât ca mare dragoman (1777–1782), cât și ca domn al Țării Românești (1782). Un alt unchi, Ioanichie, a fost patriarh al Constantinopolului între 1761 și 1763.Rizo-Rangabé, p. 38–40. Vezi și Negrău, p. 130–131 Conform rapoartelor consulare prusace, Nicolae, destituit în cele din urmă de otomani pentru că „a neglijat întreținerea podurilor din Țara Românească”Iorga (1896), p. 171, era oarecum favorabil restaurării imperiului grec. Această atitudine s-a strecurat în traducerile sale după Choiseul-Gouffier, care au fost privite cu suspiciune de Poarta Otomană.Iorga (1896), p. 187 Născut la Istanbul în 1754, Ioan avea doi frați, Constantin și Skarlatos, și o soră, Eleni.Rizo-Rangabé, p. 39–41 Mama lor, Sultana, era o Mavrocordată; prin ea, Ioan era nepot al lui Ioan al II-lea Mavrocordat, domn al Moldovei în anii 1740, și unchi al lui Alexandru Mavrocordat.Negrău, p. 130–131Rizo-Rangabé, pp. 39, 73, 74. Vezi și Caragea & Șuțu, p. 237Iorga (1913), p. 193 Prin această ramură, era și descendent îndepărtat al vechii dinastii domnești moldovene, descendență care ducea până la Ștefan cel Mare.Caragea & Șuțu, p. 237

Se știe puțin despre Ioan însuși înainte de vârsta de 55 de ani, când a preluat funcția de mare dragoman. Un portret în ulei, realizat probabil în 1795 (la patru ani după moartea lui Nicolae), îl înfățișează purtând hainele unui înalt demnitar otoman, deși rămâne neclar dacă deținea efectiv vreo funcție la acel moment.Negrău, p. 131, 133 A intrat prima dată în contact cu figuri militare și politice ale monarhiei habsburgice în timpul războiului austro-otoman, când a servit ca traducător pentru negocierile de armistițiu de la Giurgiu (septembrie 1790); la începutul lui 1792, a vizitat Prusia și a îndeplinit funcții similare.Iorga (1896), p. 308, 336 Istoricul Arnold Winckler îl descrie pe Caragea ca secretar al dragomanului Constantin Ipsilanti, menționând că această poziție l-a adus în contact cu agentul diplomatic habsburgic Franz von Fleischhackl.Winckler, p. 5–6 În anii 1792–1793, Ipsilanti a publicat manualul de instrucție militară Usūl ü Fenn-i Harb, bazat pe Traité de la guerre en général al marchizului de Vauban. Turcologul Johann Strauss susține că Ioan Caragea ar fi putut fi coautor al lucrării.Johann Strauss, „Ce a fost (cu adevărat) tradus în Imperiul Otoman? Investigarea literaturii otomane traduse din secolul al XIX-lea”, în Marilyn_Booth (ed.), Migrating Texts. Circulating Translations around the Ottoman Mediterranean (Edinburgh Studies on the Ottoman Empire), pp. 60–61. Edinburgh: Edinburgh_University_Press, 2019. ISBN 978-1-4744-3899-5 Cercetările arhivistice din secolul XXI au descoperit contribuția lui Caragea ca traducător de poezie iluministă: până în 1800, realizase versiuni manuscrise ale pieselor Demofonte, Ipermestra și L'isola disabitata.Puchner, p. 261 S-a căsătorit cu Eleni Skanavi, fiica unui bancher,Bucur, p. 202Popa, p. 32 a cărei mătușă era soția lui Nicolae Mavrogheni (domn al Țării Românești între 1786 și 1789).Mihai Dim. Sturdza, "Frații Cozadini", in Magazin Istoric, Iulie 1999, p. 15–16 Cuplul a avut cinci copii. Cea mai cunoscută este principesa Ralu, născută în 1799 la Istanbul, care s-a căsătorit cu Gheorghios Arghiropoulos; o altă fiică, Roxandra, născută în 1783, a fost soția lui Mihail Suțu din 1812,N. L. Korsakova, V. V. Noskov, „Lista corpului diplomatic la Sankt Petersburg. 21 ianuarie 1837”, în Vremennik Pushkinskoy Komissii, Vol. 33, 2019, p. 53–54. iar cea mai mică, Smaragda, s-a căsătorit cu Spiridon Dimitrie Mavrogheni; cei doi fii ai lui Ioan și Eleni se numeau Gheorghios și Constantin (acesta din urmă născut „în jur de 1799”).Rizo-Rangabé, p. 40–41, 82–84, 132–133

Triumful politic al Caragea a coincis cu „Chestiunea Orientală”, când un Imperiu Otoman slăbit încerca să-și recupereze pierderile prin creșterea taxelor, în timp ce Principatele deveneau ținta competiției dintre Habsburgi și Imperiul Rus. În ambele contexte, fanarioții neautohtoni erau jucători importanți. În timpul domniei lui Nicolae, diplomații habsburgici susțineau că Țara Românească cădea sub influența rusă. Acționând față de otomani cu „obrăznicie extremă”, au obținut destituirea lui rapidă.Calmuschi, p. 91–97 Respingerea presiunilor externe devenea vizibilă și înainte ca Ioan să preia puterea: un val de revolte țărănești în 1804–1805 a fost urmat de o perioadă mai pașnică, care a durat până în 1811, când 800 de negustori bucureșteni au protestat împotriva noilor taxe.Pătrășcanu, p. 56, 60