Leșu este o comună în județul Bistrița-Năsăud, Transilvania, România. Se află în partea de nord-est a județului și se compune din satele Leșu-sat și Lunca Leșului. Populația comunei era în 2002 de 3003 locuitori.

Cadrul general thumb|300px|Biserica cu hramul "Sf. Cosma și Damian" din Leșu, veche ctitorie greco-catolică ridicată în anul 1853 (foto 2024) Constituirea primului nucleu al satului se petrece în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, iar prima atestare documentară a localitătii datează din 1603.Acești primi leșeni erau ortodocsi si se aflau sub jurisdicția Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei, în fruntea căreia se găseau în epocă mitropoliții ce își aveau reședința c\nd la Geoagiu de Sus, la Lancrăm sau la Alba-Iulia. Districtul Bistrița se afla în 1615 sub jurisdicția directă a episcopului de Vad, la acea vreme, cu numele de Teofil. Peste două decenii episcopia de Vad avea să-și înceteaze activitatea. Pentru istoria românilor până în epoca modernă este de neconceput constituirea unei comunități de locuire fără constituirea concomitentă a unei comunități religioase.

Primele secole de viață bisericească

O primă mențiune despre numele primilor preoți cunoscuți în Leșu este făcută pe vremea parohului greco-catolic Anton Mălai, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, într-o însemnare publicată mai târziu de vicarul unit al Rodnei și protopop la Năsăudului, Pr. Ștefan Buzilă. Acesta afirmă că a primit-o la rândul lui în 1912 de la preotul Dănilă din Rodna, nepot al preotului Dănilă Mălai, paroh unit în Leșu (1805-1840), însemnarea fiind copiată de preotul rodnean de pe o carte veche, ce a primit-o de la fătul bisericii din sat, pe nume Ioan Pop. Din această însemnare aflăm că primul preot al leșenilor a fost popa Sava, adus din “Țara Leșească” (Polonia de azi), la zece ani după ce, în 1620 cinci familii venite tot din acea țară a leșilor (polonezi sau mai degrabă ruteni) au întemeiat satul. Cel care a făcut însemnarea specifică susține că preotul Sava a adus cu sine cărți rusești, și a slujit în limba rusească (rusină sau ruteană). Cărțile în cauză au stat mult timp în patrimoniul bisericii din Leșu.

Mai târziu, la mijlocul secoului XX, parohul greco-catolic al Leșului, Pr. Anton Coșbuc, își exprima anumite îndoieli față de veridicitatea acestor mărturisiri, atestate într-un fel le bătrânii satului, dar ale căror origini sunt puse pe seama scrierilor din timpul preotului Anton Mălai. Atribuirea unei origini leșești preotului Sava, este pusă de Părintele Anton Coșbuc pe seama ignoranței autorului respectivei însemnări, care nu ar fi cunoscut realitățile bisericești din vechime, când limba slavonă era limba oficială în biserica românilor precum era în cancelariile domnești, iar mai apoi și textele românești vor fi scrise cu caractere slavone. Cărțile, pe care cel ce a făcut însemnarea le considera “rusești”, erau de fapt “manuscrise slavo-române, ieșite din pana călugărilor moldoveni și cumpărate de judele Grigore Gălan din Leșu, pe la sfârșitul secolului al XVII-lea”.Prezența presupuselor cărți “rusești” în biserica de Leșu nu impunea deci prezența unui preot străin care să slujească după ele, faptul fiind obișnuit pentru comunitățile pravoslavnice de atunci, cum era cea a leșenilor Nu este pomenit aici popa Andreica, care apare într-un document din 1642. Popa Andreica este primul preot despre care putem afirma fără rezerve că a slujit în satul Leșu in prima biserica a satului. Faptul că la 1642 este menționat într-un document oficial popa Andreica, presupune existența unei biserici în Leșu. Preotul Andreica trebuia să slujească într-un lăcaș sfânt consacrat, iar la sfârșitul veacului, judele Grigore Gălan cumpăra cărți de cult pentru această biserică. Prima biserică din Leșu este așadar construită de localnicii de atun, în vechea vatră a satului, numit ”Fața din Jos” (teren aflat azi în proprietatea familiei Persecă, unde fost și primul cimitir al leșenilor, în care se mai păstrează azi câteva din vechile cruci). Dacă la 1640, Leșu avea vreo zece gospodării, cu o biserică ce trebuie să fi avut dimensiuni destul de reduse, pe la 1687 numărul lor va crește la 25, pentru ca în 1695 să fie înregistrate doar 11. În vremea în care mitropoliții Transilvaniei Sava Brancovici sau Varlaam se opuneau mai mult sau mai puțin calvinizării românilor pravoslavnici sau cereau scutiri pentru preoțimea valahă, credincioșii dintr-o umilă așezare din Valea Rodnei reușeau să construiască o comunitate pentru propășirea lor materială și spirituală. thumb|300px|Biserica din Leșu "Sf. Cosma și Damian" (foto 2005)

La un număr de ani după construirea vechii biserici (azi, dispărută) au avut loc lucrări de înnoire a lăcașului de cult, despre care face mențiune în însemnarea publicată de vicarul foraneu greco-catolic al Năsăudului, protopopul Ștefan Buzilă, că numitul Grigore Gălan fiind ctitor al noii biserici din Leșu. Grigore Gălan era jude în Leșu la 1691, conform dedicației în slavonă de pe Evanghelia pe care a cumpărat-o în anul respectiv pentru biserica din Leșu. Astfel, sunt amintiți aici judele Grigore Gălan cu soția sa Melentiana, împreună cu feciorii lor Mirna, Flore și Ioan, ultimul fiind cel care va ajunge preot în sat. La conscripția din 1711, în Leșu erau 36 de gospodării, iar localnicii aveau 30 de boi, 35 de vaci, 21 de cai și 396 de oi. Grigore Gălan avea singur 12 boi, 16 vaci, 15 cai, 200 de oi. Averea sa nu era depășită de nici un gospodar din celelalte sate de pe Valea Rodnei.

În Conscriptio Popporum Valachicorum in depertinentia Bistriciensi Anno 1714, documentul redactat de magistratul bistrițean la 11 aprilie 1714, este atestată prezența în Leșu a doi preoți. Numele lor nu sunt date, dar se precizează că unul dintre ei locuia în casa parohială și amândoi lucrau pământuri proprii, supuse dării. Leșenii reușiseră așadar să construiască la începutul secolului al XVIII-lea, sau poate chiar mai devreme, o casă parohială pentru preotul lor. Preoții leșeni ce au urmat de-a lungul secolului al XVIII-lea sunt aproape toți descendenți ai judelui Grigore Gălan. Fiul cel mai mic al bîtrânului jude, Ioan Gălan, este primul preot din neamul Gălăneștilor, cea mai importantă familie din sat în secolul al XVIII-lea. El este amintit în conscripția realizată de episcopul unit al Făgărașului, Ioan Inocențiu Micu-Klein în anul 1733, la ordinul comisiei instituite de împăratul Carol VI pentru cercetarea cauzei clerului și locuitorilor români. În Leșu sunt menționați astfel doi preoți, Ioan Gălan și George Mâț, cu averile lor personale și cu clejie bisericească (fânațe de cinci care de fân). Conscripția din 1733 oferă date prețioase despre statutul preoților, care au fost înscriși ca uniți sau neuniți.

thumb|left|300px| Biserica parohială "Sf. Cosma și Damian" - interior 2005

Secolul al XVIII-lea

Declarația de Unire cu Biserica Romei pe care o semnează mitropolitul Atanasie Anghle la 7 aprilie 1701, aduce întreaga Mitropolie a ortodoxă a românilor din Ardeal sub ascultarea canonică a vechii Bisericii Romane.

Ortodocșilor nu li s-a permis să aibă episcop in Ardeal până în anul 1761. Timp de 60 de ani românii transilvăneni care n-au acceptat unirea au fost obligați să-și hirotonească preoții cel mai adesea la episcopii de peste munți, din Moldova, Țara Românească sau Maramureș. În acest context neprielnic, preoții leșenilor au mers în Maramureș pentru a primi hirotonirea de la un episcop ortodox. Din conscripția preoților români din 1733 aflăm că Ioan Gălan și George Mâțu au fost hirotoniți de episcopul ortodox Dosoftei din Maramureș, cândva înainte de 1725. Ioan Gălan și George Mâț au fost hirotoniți preoți ortodocși cândva între 1718 (când Dosoftei ajunge episcop) și 1725. Cel de al doilea termen e determinat de o altă mențiune care se face în conscripția de la 1733.

În acest context neprielnic, preoții leșenilor au mers în Maramureș pentru a primi hirotonirea de la un episcop ortodox. Din conscripția preoților români din 1733 aflăm că Ioan Gălan și George Mâțu au fost hirotoniți de episcopul ortodox Dosoftei din Maramureș, cândva înainte de 1725. Ioan Gălan și George Mâț au fost hirotoniți preoți ortodocși cândva între 1718 (când Dosoftei ajunge episcop) și 1725. Cel de al doilea termen e determinat de o altă mențiune care se face în conscripția de la 1733.

În 1744 au loc tulburări în Transilvania în urma predicilor călugărului ortodox Visarion Sarai, care le cerea românilor să-I alunge pe preoții uniți. După întemnițarea lui Visarion, o amplă mișcare de întoarcerea la Ortodoxie l-a avut în frunte pe călugărul Sofronie de la Cioara. Răscola lui Sofronie de la Cioara și revenirea în masă la Ortodoxie a românilor ai căror preoți acceptaseră unirea, zădărnicea planurile autorităților habsburgice de catolicizare a românilor ardeleni. Pentru a rezolva situațiile create de conflictele legate de unirea cu Roma a fost instituită o comisie care să realizeze o anchetă asupra stării religioase a națiunii valahe și asupra tendințelor pe care le avea populația românească. Gestionarea acestei probleme a fost încredințată baronului austriac generalul Adolf von Buccow, cel care înnăbușă răscoala călugărului Sofronie și distruge mănăstirile românești din Ardeal.. Comisia care avea misiunea să cerceteze situația românilor din Districtul Bistriței în 1761 a consemnat în procesul verbal situația de la Leșu: “În prezența comisarilor și a preotului Artene Tohati ca reprezentant al protopopului sătenii declară, că biserica a fost clădită de strămoșii lor înainte cu 200 de ani. Despre unire au auzit numai înainte cu un an, și ei nu știu alta decât că își au preoții cu cari au crescut și pe care totdeauna i-au ținut de adevărați preoți aparținători bisericii vechi grecești. Binefăcători au dăruit eclesiei patru pământuri de 6 care de fân. Declară toți că vreau să rămână la vechea religiune grecească. Preoții Gălan, Savul, Hurdieș, Partene Gălan, Cozma și diacul Grigoraș se declară uniți”. Acest document arată lipsa de relevanță pentru leșeni a etichetei de “uniți” pe care au acceptat-o preoții. Locuitorii Leșului au auzit de unire abia în urmă cu un an (deci în 1760, la 35 de ani după ce preoții, dorind să aibă și ei “privileghiomuri”, au aderat formal la unire). Puși să declare cărei confesiuni aparțin, leșenii “declară toți că vor să rămână la vechea religiune grecească (ortodoxă)”. Prezența reprezentantului greco-catolic, în cazul de față Artene Tohati, era o practică obișnuită în activitatea comisiei, menită să intimideze preoțimea valahă care ar fi dorit să nu adereze la unire. Situația pe care comisia o consemnează înj Leșu e generală pentru satele românești din districtul Bistriței, care doresc să rămână la “legea” lor veche . Deși cifrele au fost modificate în avantajul uniților, iar la nivel local s-au făcut presiuni ca românii să se declare uniți, în întreaga Transilvanie sunt înregistrate 13.267 de familii de uniți și 127.712 familii de ortodocși. Satele bistrițene au fost înscrise abuziv în rândul celor unite. Generalul Bukow a reacționat violent la vestea că românii din ținutul Bistriței nu vor să primească unirea, îngrozindu-l pe episcopul romano-catolic Bajtay: “M-am cutremurat la propunera Excelenței Sale, Domnului baron de Bukow, care voia să detașeze un corp de 2000 soldați regulați contra districtului amintit, pentru a-i masacra pe toți, fără de a separa pe cei culpabili, de cei nevinovați”. În cele din urmă, în zona noastră nu s-a ajuns la asemenea excese și din cauza climatului tensionat determinat de revolta românilor din districtul bistrițean față de abuzurile sașilor bistrițeni, care începuse în 1755. thumb|left|300px|Sf Treime - Pictura in Biserica Sf. Cosma și Damian 2005