În decursul Războaielor Galice, Iulius Cezar a invadat Britania de două ori: în anii 55 și 54 î.Hr.Iulius Cezar, Commentarii de Bello Gallico 4.20–35, 5.1, 8–23; Dio Cassius, Istoria romană 39.50–53, 40.1–3; Florus, Epitome de T. Livio Bellorum omnium annorum DCC Libri duo 1.45 Prima oară, Cezar a luat cu el doar două legiuni, iar succesul său a fost limitat.Acesta a reușit cu greu să acosteze în zona Kentului, iar după ceva vreme a fost forțat să se întoarcă pe continent, fiind în pericol de a rămâne izolat pe insulă în timpul iernii. A doua invazie a constat într-un efectiv de 628 de corăbii, cinci legiuni și 2.000 de călăreți. Această forță invadatoare a fost atât de impresionantă, încât britanii nu au îndrăznit să conteste debarcarea romanilor din Kent, așteptând ca aceștia să avanseze în interiorul insulei înainte de a-i înfrunta.Haywood, 2014, p. 64. În cele din urmă, Cezar a reușit să avanseze până în Middlesex și a traversat Tamisa, forțând căpetenia britanică, pe Cassivellaunus, să plătească tribut Romei. Cezar și-a instalat și un rege clientelar în Britania, pe Mandubracius din tribul trinovanților.

Britania înaintea lui Cezar

În antichitate, Britania era cunoscută drept o sursă importantă de cositor. Coastele insulei au fost explorate de către geograful grec Pytheas în secolul al IV-lea î.Hr., dar există posibilitatea ca ele să fi fost cercetate și anterior, în secolul al V-lea î.Hr., de către navigatorul cartaginez Himilco. Cu toate acestea, pentru mulți romani, insula situată la capătul lumii cunoscute rămânea un tărâm ostil și misterios. Având în vedere că se afla dincolo de oceanul pe care îl cunoșteau romanii, au existat și unii scriitori care au afirmat că Britania nici nu există,Plutarh, Viața lui Cezar 23.2 iar călătoria lui Phyteas o vedeau drept o farsă. Strabon, Geografia 2:4.1, scrisă la puțin timp după vremea lui Cezar; Polybius, Istorii 34.5 – prin încercarea sa de a-l discredita pe Pytheas, Polybius probabil că dorea să pună într-o lumină mai bună propria expediție în Atlantic – vezi Barry Cunliffe, The Extraordinary Voyage of Pytheas the Greek În timpul domniei lui Cezar, Britania era locuită de o cultură aparținând epocii fierului, iar populația era cuprinsă între 1 și 4 milioane de locuitori. Cercetările arheologice au arătat că activitățile economice erau împărțite în funcție de zonele de locuire, viața economică de la câmpie fiind diferită fațî de cea din zonele de deal și de munte. În zona câmpiilor din sud-est, pământurile fertile au făcut posibilă practicarea agriculurii intensive, comunicarea și comerțul realizându-se pe rute specifice, precum Icknield Way, Pilgrims' Way și Jurassic Way. Comunicarea era realizată și prin intermediul râurilor și fluviilor navigabile, cel mai important fiind Tamisa. În regiunile înalte, aflate în nordul nordul liniei Gloucester - Lincoln, pământul arabil era disponibil doar în porțiuni restrânse, așa că oamenii practicau mai mult păstoritul și cultivatul la scară restrânsă, în grădini mici de pe lângă gospodărie. În aceste zone, comunicarea și comerțul erau mult mai dificile. În general, așezările britanilor erau construite pe terenuri înalte și obișnuiau să fie fortificate. O diferență s-a observat în sud-estul insulei, unde s-au descoperit așezări de câmpie sub formă de oppidum, construite în zone riverane, ceea ce ne sugerează o creștere în importanță a comerțului. Relațiile comerciale dintre Britania și continent s-au dezvoltat semnificativ după cucerirea romană a Galiei Transalpine în 124 î.Hr., iar vinul roman era importat prin intermediul Peninsulei Armorice, mare parte din el ajungând apoi în zona Capului Hengistbury din Dorset.Frere, 1987, pp. 6-9.

Mărturiile lui Cezar referitoare la Britania ne arată că tribul belgilor din nord-estul Galiei a desfășurat anterior atacuri în zonele de coastă, iar cu nu mai mult de o generație în urmă, un rege din tribul suessionilor, Diviciacus, controla teritorii atât în Galia, cât și în Britania.Commentarii de Bello Gallico 2.4, 5.12 Monedele britanice din această perioadă ne arată relațiile complexe existente între Galia și Britania. Cele mai vechi monede galo-belgice descoperite, datând din jurul anului 100 î.Hr., sau poate chiar 150 î.Hr., au fost bătute în Galia, dar cele mai multe au fost găsite în Kent. Mai târziu, monede asemănătoare au început să fie bătute și în Britania, acestea fiind găsite pe întreaga întindere a coastei sudice, până spre vest, în regiunea Dorset. Se pare că puterea belgilor era concentrată în partea de sud-est a coastei, deși influența lor s-a făcut simțită și în vest, sau chiar și în interiorul insulei, cel mai probabil prin intermediul unor căpetenii care au subjugat populațiile autohtone.Frere, 1987, pp. 9-15.

Prima invazie (55 î.Hr.)

Planificare și recunoaștere

Cezar afirma că în decursul campaniei sale din Galia, britanii îi susțineau pe galii cu care era el în conflict, mulți gali primind refugiu în așezările belgice din Britania,Commentarii de Bello Gallico 2.4, 5.12 – încă există numeroase dispute în legătură cu folosirea termenului de belgice pentru a descrie aceste așezăminte din Epoca Fierului. iar veneții din Armorica cerând ajutor aliaților britanici în luptele lor contra lui Cezar din anul 56 î.Hr.Commentarii de Bello Gallico 3.8–9 De la Strabon aflăm că rebeliunea veneților din anul 56 î.Hr. a avut scopul de a-l împiedica pe Cezar să călătorească spre Britania, această călătorie putând periclita activitățile economice din zonă, ceea ce veneții nu își puteau permite, ei fiind cei care controlau comerțul cu Britania.Strabon, Geografia — Cartea IV Capitolul 4, Loeb Classical Library, via LacusCurtius. Din această mărturie a lui Strabon ne dăm seama că Cezar se gândea de ceva vreme la o eventuală invazie a Britaniei.

Spre sfârșitul verii anului 55 î.Hr., deși se termina vremea potrivită pentru o campanie militară, Cezar a decis să pornească o expediție în Britania. În vederea pregătirii expediției, Cezar a convocat comercianții care cunoșteau insula, dar aceștia nu au putut sau nu au vrut să-i ofere nicio informație utilă despre britani sau despre tehnicile lor de luptă și porturile pe care le-ar fi putut folosi pentru a lansa invazie. Probabil, refuzul acestora a fost cauzat de faptul că negustorii nu doreau să piardă controlul pe care îl aveau asupra comerțului din Canalul Mânecii. Nereușind să culeagă informații de la acești negustori, Cezar decide să trimită o corabie de război care să cerceteze coasta, comanda navei primind-o tribului militar Gaius Volusenus. Acesta probabil că a explorat coasta Kentului, adică regiunea care astăzi este cuprinsă între orașele Hythe și Sandwich, dar nu a reușit să acosteze, cercetând doar „în măsura în care putea s-o facă un om care nu îndrăznea să debarce și să se expună unei întâlniri cu barbarii”.Commentarii de Bello Gallico 4.22. Jeanina Vilan Unguru. Tribunul s-a întors după cinci zile și i-a transmis lui Cezar informațiile pe care a reușit să le culeagă.

Aflând de la negustori de invazia iminentă, multe căpetenii britanice au trimis ambasadori prin care îl anunțau pe Cezar că îl acceptă drept suzeran. Dorind să supună cât mai multe triburi fără a fi nevoit a le confrunta direct, generalul roman i-a trimis înapoi pe ambasadori, însoțiți de aliatul său, Commius, regele belgilor atrebați, sperând că influenta delegație va convinge cât mai multe căpetenii să accepte supremația romană.

Pentru invazie, Cezar a adunat 80 de corăbii de transport, suficiente pentru a deplasa două legiuni (Legiunea a VII-a Claudia și Legiunea a X-a Equestris), dar și un număr necunoscut de nave de război sub comanda unui chestor. Generalul roman și-a strâns flota într-un port anonim din teritoriile morinilor, dar mai mult ca sigur este vorba de Portus Itius din regiunea Boulogne. Alte 18 nave de transport, menite să fie folosite de cavalerie, au fost adunate în alt port, probabil că Ambleteuse.Frere, 1987, p. 19. Aceste nave e posibil să fi fost bireme sau trireme, sau chiar nave construite după modelul celor folosite de veneți, pe care Cezar le-a observat în campaniile sale. Este posibil și ca acestea să fi fost corăbii pe care Cezar le-a rechiziționat de la veneți sau alte triburi galice. Într-o vădită grabă, după ce a lăsat o garnizoană care să aibă grijă de port, în data 23 august, „la a treia strajă” - mai bine de miezul nopții, "Doubt over date for Brit invasion", BBC, 1 iulie 2008. Accesat în 2 iulie 2008.Blaschke, 2008. Cezar și cele două legiuni au pornit spre Britania. Cavaleria a primit ordin să se îndrepte către corăbiile menite să o transporte, iar apoi să i se alăture lui Cezar în cel mai scurt timp posibil. Având în vedere modul în care a decurs campania, aceste decizii inițiale (legiunile nu erau echipate cu provizii și echipamente de asediu)Commentarii de Bello Gallico 4.30 sunt considerate greșeli din partea lui Cezar sau dovezi că expediția aceasta nu avea ca scop cucerirea insulei.

Debarcarea

Inițial, Cezar a încercat să acosteze în zona Doverului, la Dubris, unde tribunul Volusenus credea că a găsit un punct bun de debarcare. Însă, când s-a apropiat de țărm și a observat numărul imens de britani care s-au adunat pe dealurile și stâncile din apropiere, Cezar s-a simțit descurajat. Pozițiile în care se aflau le-ar fi permis britanilor să lanseze o ploaie de sulițe asupra corăbiilor romane, ceea ce ar fi îngreunat foarte mult debarcarea.Commentarii de Bello Gallico 4.23 După ce romanii au rămas ancorați în larg „până în ceasul al nouălea” (în jurul orei 15), așteptând să le sosească navele cu provizii din alt port, Cezar, convocând un consiliu de război, le-a ordonat subordonaților să acționeze din proprie inițiativă, iar flotei i-a ordonat să navigheze către nord-est, de-a lungul coastei, o distanță de aproximativ 11 kilometri, până au găsit o plajă potrivită pentru debarcare. Cercetări arheologice recente, realizate de Universitatea din Leicester, au indicat un posibil loc de debarcare al romanilor, în zona golfului Pegwell din Insula Thanet (Kent). Aici s-au găsit artefacte și terasamente masive care datează din perioada respectivă, deși aceasta nu ar fi fost prima zonă favorabilă pe care armata invadatoare ar fi observat-o după ce a trecut de Dover. Dacă Cezar ar fi avut cu el o flotă la fel de numeroasă pe cât se crede, atunci este posibil să-și fi ancorat corăbiile în mai multe porturi, răspândite între Walmer și golful Pegwell. "Julius Caesar and the Roman Invasion".. Universitatea din Leicester. Accesat în 30 noiembrie 2017. În Walmer există un monument care să comemoreze o posibilă ancorare romană. "Walmer's Past - Julius Caesar and the Roman Invasion", Preluat de traducător de pe siteul orașului Walmer. Accesat în 20 noiembrie 2020.

Acostarea a fost îngreunată de cavaleria și carele de luptă britanice care i-au hărțuit constant pe romani. Această problemă a fost accentuată și de faptul că navele romanilor aveau un deplasament prea mare, așa că nu au putut ancora foarte aproape de țărm. Așadar, soldații au fost forțați să sară în apă, în timp ce britanii îi atacau din toate părțile. Inițial, legionarii au fost reticenți, nedorind să se găsească la mila valurilor și sulițelor inamice, dar după spusele lui Cezar, aceștia au fost îmbărbătați de aquiliferul (purtătorul vulturului legionar) Legiunii a X-a, care a sărit primul și a cuvântat următoarele:

„Săriți din corăbii, camarazi, dacă nu vreți să lăsați steagul în mâinile dușmanilor; eu, în orice caz, îmi voi face datoria față de republică și față de comandant.Commentarii de Bello Gallico 4.25. Jeanina Vilan Unguru.