thumb|290px|Harta fizică a Europei
Din punct de vedere geografic, Europa este parte a celui mai mare bloc de uscat al Terrei, Eurasia. Continentul începe la Munții Ural din Rusia, care definesc granița estică a Europei cu Asia. Granița sud-estică cu Asia nu este definită în totalitate. Munții Ural sau Râul Emba pot servi ca granițe posibile. Granița continuă cu Marea Caspică și apoi cu creasta Munților Caucaz sau, alternativ, cu Râul Kura din Caucaz, și apoi către Marea Neagră; Bosforul, Marea Marmara și strâmtoarea Dardanele completează granița asiatică. Oricum, unii geografi cred că granița sudică a Azerbaijanului și Armeniei cu Iranul și granița estică și sudică a Turciei cu Siria, Irak și Iran este granița dintre Europa și Asia din motive politice și culturale. În sud, Marea Mediterană separă Europa de Africa. Granița vestică este Oceanul Atlantic dar Islanda, care este situată mult mai departe decât cele mai apropiate locuri din Africa, este de obicei inclusă în Europa.
Din punct de vedere al geografiei fizice, Europa reprezintă o peninsulă, partea nord-vestică a Eurasiei sau a Afro-Eurasiei: Asia ocupă partea estică a acestei mase continentale și toate împart un platou continental comun.
Delimitări thumb|300 px|Europa văzută din satelit Nord - 71°10′21″N 25°47′04″E - Capul Nord (Norvegia) Sud - 36°00′55″N 5°36′20″W - Punta de Tarifa (Spania) Est - 60° 0′ 0″ N, 60° 0′ 0″ E - nord-estul Munților Ural (Rusia) Vest - 38°46′51″N 9°29′54″W - Cabo da Roca (Portugalia) Granița de est a Europei este reprezentată convențional de Munții Ural, în Rusia. Primul geograf al secolului I d.Hr., Strabon, credea că, de fapt, Râul Tanaïs reprezintă această graniță,Strabon, Geography 11.1 așa cum precizau și primele surse iudaice. Frontiera de sud-est cu Asia nu este definită clar. Cel mai adesea, Uralul sau, alternativ, Râul Emba sunt luate ca posibile delimitări. Granița continuă către Marea Caspică, Munții Caucaz sau, alternativ, Râul Kura din Caucaz, și ajunge la Marea Neagră; apoi, Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele și Marea Egee completează granița cu Asia. Marea Mediterană din sud separă Europa de Africa, în timp ce vecinul din vest este Oceanul Atlantic; Islanda, deși mai aproape de Groenlanda (America de Nord) decât de Europa, face, totuși, parte din cadrul acestui continent.
Datorită diferențelor culturale și socio-politice, există multe variante de delimitări ale Europei; în unele surse, anumite teritorii nu sunt incluse în Europa, în timp ce alte surse le includ. De exemplu, geografii din Rusia și alte state post-sovietice includ, în general, Munții Ural în Europa, dar Caucazul îl atribuie Asiei. De asemenea, unele hărți includ în Europa Georgia, Armenia și Azerbaidjanul, în timp ce altele le exclud. La fel în ciuda faptului că insulele Cipru și Malta sunt mai apropiate de Asia și Africa, adesea sunt redate ca aparținând continentului european, mai ales de când au devenit membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene. Același lucru se petrece cu Insulele Canare ale Spaniei și cu teritoriile engleze și franceze situate în sau dincolo de Oceanul Atlantic sau în Oceanul Indian.
Caracteristicile continentului european 300px|thumb|right|Harta fizică a Europei contur sinuos, lungimea țărmurilor de aproximativ 80 000 km relief complex și diversificat, altitudinea medie 340 m, altitudinea maximă 5642 m (Munții Caucaz) predominanța climatului temperat, prielnic locuirii umane diversitatea și complexitatea rețelei hidrografice ca tipologie, lungime, nivel, debit, importanță diversitatea biopedogeografică latitudinală și altitudinală resurse de subsol variate, neuniform răspândite grad ridicat de populare, densitatea populației-71 loc./km² ponderea ridicată a populației urbane (peste 77%) existența civilizațiilor străvechi (greacă, romană, bizantină) și predominanța religiei creștine prezenta celor 2 blocuri regionale: militar (NATO) și economic (UE)
Relieful major - trepte, tipuri și unități majore de relief
thumb|300 px|Elbrus 3D version Relieful Europei este foarte variat pe zone relativ mici. În regiunile sudice predomină caracterul muntos, în timp ce mergând spre nord, terenul coboară dinspre Alpi, Pirinei și Carpați, prin teritoriile deluroase, și continuă către câmpiile joase din nord și est. Aceste șesuri prelungite sunt cunoscute sub numele de Marea Câmpie Europeană, iar în mijlociul lor se întinde Câmpia Nord-Europeană. De asemenea, un arc format din zone mai înalte se desfășoară de-a lungul țărmului nord-vestic, care începe în vestul insulelor britanice și al Irlandei și continuă până la țărmul articulat și plin de fiorduri al Norvegiei.
Această descriere este simplificată. Zone cum ar fi, de pildă, Peninsula Iberică și Peninsula Italică au propriile caracteristici, așa cum și însăși Europa centrală dispune de multe platouri, văi și bazine care complică și mai mult tendința generală.
Suprafața Europei este de aproximativ 10,5 milioane de km2, fiind al șaselea continent ca întindere. Cea mai mare răspândire o au câmpiile cu înălțimi între 0 și 200 de metri, care reprezintă circa 57%, urmate de dealuri și podișuri — 37% — și munți — 6% din suprafața totală. Altitudinea medie este de 320 de metri, aceasta fiind cea mai mică, relieful încadrându-se între -28 de metri, în Marea Caspică, și 4807 metri, în Munții Alpi, vârful Mont Blanc.
Per ansamblu, altitudinile mai mici de 500 metri (câmpii, podișuri, dealuri) se întind din estul Munților Alpii Scandinaviei până în vestul Munților Urali și din nordul Munților Pirinei și al Mării Negre până la țărmul Oceanului Arctic.
Unități morfostructurale thumb|300 px|Orogeneza alpina Din punct de vedere tectonic, continentul aparține Plăcii Euroasiatice; 60% din suprafața Europei este foarte veche (unitățile de platformă și munții paleozoici). Europa străveche: primul nucleu continental al Europei este reprezentat printr-o unitate de platformă precambriană alcătuită din Scutul Scandinav, în nord, și Placa Est-Europeană (Placa Rusă), care se suprapune peste cea mai mare parte a Europei Estice. Europa caledoniană: Orogeneza caledoniană, care a avut loc în prima jumătate a erei paleozoice, a dus la formarea Munților Alpii Scandinaviei, a munților din arhipelagul Spitzbergen, a munților Scoției (Munții Grampieni) și Țării Galilor (Muntii Cambrieni). Europa hercinică: în Paleozoicul Superior, orogeneza hercinică a dus la formarea unui lanț de munți care începea de la Oceanul Atlantic și se termina la Marea Neagră. În prezent se păstrează în fundamentul unor câmpii din Vestul Europei, dar mai ales într-o serie de masive joase: Podișul Castiliei, Masivul Armorican, Masivul Central Francez, Munții Vosgi, Munții Pădurea Neagră, Masivul Șistos Renan, Masivul Harz (Mittelgebirge), Masivul Boemiei, Podisul Lysa Gora și Podișul Dobrogei de Nord. Aceeași orogeneză a dus la formarea Munților Urali. Europa alpină: orogeneza alpină, care a avut loc în erele mezozoică și neozoică, a dus la cutarea stratelor din fostul Ocean Tethis în urma coliziunii dintre continentul nordic Laurasia și cel sudic, Gondwana. A luat naștere lanțul alpin alcătuit din : Cordiliera Betică, Munții Pirinei, Munții Alpi, Munții Apenini, Alpii Dinarici, Munții Carpați, Munții Balcani(Stara Planina) și Munții Caucaz. S-a format și cel mai lung lanț de munți vulcanici din Europa, Harghita-Oaș-Vihorlat din erupțiile vulcanice neogene, precum și vulcanii mediteraneeni: Etna în Sicilia, Vezuviu în Italia, Stromboli în Insulele Lipari. În prezent, areale cu vulcani activi se găsesc în Islanda și Italia.
Tipuri genetice de relief
thumb|left|Câmpie din Danemarca thumb|Circul glaciar de Soaso thumb|left|Fiordul Geirangerfjord thumb|Piemont din Pirinei thumb|Podișul Karst thumb|left|Etna thumb|Poldere olandeze thumb|left|Plajă grecească thumb| Munții Rila Tipurile genetice majore de relief ale Europei sunt determinate de morfostructurile majore: Câmpiile: cele mai întinse se suprapun peste primul nucleu continental (Câmpia est-Europeană se suprapune peste placa est-europeană) Sistemele montane caledonice, hercinice și alpine s-au format în orogenezele omonime, apărând astăzi fie sub forma unor lanțuri muntoase, fie sub forma unor masive muntoase și podișuri. Ariile depresionare apar sub forma unor câmpii de acumulare (fluviale, fluvio-lacustre, fluvio-glaciare) sau depresiuni interioare. Unitățile de podiș se suprapun peste substraturi diferite după cum urmează: Podișul Ardeni, Podișul Boemiei, Podișul Podolic, Podișul Dobrogei pe structuri hercinice; Podișul Smaland, Podișul Norland și Podișul Finlandei se suprapun pe structuri caledonice.
Acțiunea agenților externi asupra acestor tipuri de relief a determinat apariția reliefului derivat: Relieful glaciar a apărut fie ca rezultat al acțiunii ghețarilor de calotă, fie ca rezultat al acțiunii ghețarilor montani.
Relieful glaciar de calotă. În pleistocen, Europa Nordică a fost acoperită de o platoșă de gheață care se extindea spre sud peste Marea Baltică și peste Câmpia Europei de Nord și Câmpia Est-Europeană până la latitudinea orașelor Kiev și Moscova. În urma topirii ghețarului de calotă a rămas un relief glaciar specific, cu aliniamente de morene, sandre, blocuri eratice și depresiuni care adăpostesc lacuri. Acest tip de relief glaciar se extinde peste sud-estul Peninsulei Scandinave, Finlanda, Câmpia Nord Europeană și jumătatea nordică a Câmpiei Est-Europene.
Relieful glaciar montan cuprinde mai multe tipuri: relief glaciar pirinean alcătuit dominant din circuri glaciare, creste alpine, relieful glaciar alpin și caucazian alcătuit din circuri, văi glaciare, morene, creste alpine, dar și relief glaciar actual. În Munții Carpați se conservă relieful glaciar cuaternar.
Relieful litoral: cu fiorduri: Peninsula Scandinavia, Arhipelagul Britanic cu riass: nordul Spaniei, nord-vestul Frantei cu estuare la gurile de vărsare ale fluviilor: Sena, Tamisa, Severn, Elba, Peciora, Dvina de Nord cu delte: Delta Volgăi, Delta Dunării, Delta Padului cu limane: la Marea Baltică și la Marea Neagră de tip dalmatic: pe litoralul Croației, la Marea Adriatică țărm antropic: polderele olandeze
Relieful carstic s-a format carstificându-se (calcare, sare, ghips) și este diversificat în raport de condițiile locale. Curpinde relief carstic de suprafață: lapiezuri, doline, uvale, polii, ponoare, poduri naturale, toate incluse în termenul exorcarst, și carstul din adâncime, endocarstul, alcătuit din peșteri. Cele mai reprezentative zone carstice din Europa sunt Podișul Karst (Slovenia) și Munții Alpi din Austria.
Relieful de loess/sedimentar: microdepresiuni formate prin tasare numite crovuri. Se găsește în Câmpia Germano-Polonă, Câmpia Europei de Est.
Relieful vulcanic din Europa cuprinde trei tipuri principale : platouri vulcanice în Islanda, vulcani activi și semiactivi cu relief vulcanic alcătuit din conuri și cratere, în Italia, și un lanț vulcanic neogen stins în Carpați cu relieful vulcanic modelat de agenții externi unde apar conuri vulcanice, neck-uri și cratere sau fragmente de cratere.
Relieful piemontan este cel mai bine reprezentat în nordul Munțiilor Pirinei, în regiunea Piemont din nordul Italiei și în Piemontul Getic, în sudul Carpaților Meridionali.
Suprafețele de eroziune apar în masivele vechi sub forma unor peneplene, cât și în munții de tip alpin, sub forma de nivele de creste sau platouri largi și fragmentate formate în trei-patru etape de evoluție numite suprafețe de nivelare.
Terasele și luncile se desfășoară în lungul văilor din Europa Centrală și de Sud și cuprind 3-8 trepte de terasă. Toate râurile mari și fluviile din Europa prezintă lunci largi și uneori culoare de vale.
Relieful eolian este format din câmpuri de dune și apare mai frecvent în sud-vestul Franței și în Câmpia Mării Caspice și Danemarca.