Istoria Poloniei își are rădăcinile în sosirea slavilor, care au dat semnalul începutului colonizării permanente și dezvoltării istorice pe teritoriul actual al Poloniei. În timpul dinastiei Piaștilor a fost adoptat creștinismul în 966 și s-a creat o monarhie tipică pentru Evul Mediu european. Perioada dinastiei Jagiellone a adus strângerea legăturilor cu Marele Ducat al Lituaniei, dezvoltare culturală și extindere teritorială, culminând cu formarea Uniunii Polono-Lituaniene în 1569.

În faza sa inițială, Uniunea constituia o continuare a prosperității jagiellone, cu o remarcabilă dezvoltare a unei democrații nobiliare sofisticate. De la jumătatea secolului al XVII-lea, marele stat a intrat într-o perioadă de declin produsă de războaiele devastatoare și de către deteriorarea sistemului de guvernare. S-au introdus semnificative reforme interne la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dar procesului de reformă nu i s-a permis să avanseze, iar Imperiul Rus, Regatul Prusiei și Austria Habsburgică, printr-o serie de invazii și împărțiri în 1795 au pus capăt existenței Uniunii.

De atunci și până în 1918 nu a mai existat un stat polonez independent. Polonezii s-au angajat intermitent în acțiuni de rezistență armată până în 1864. După eșecul ultimei revolte, poporul și-a conservat identitatea națională prin educație și printr-un program denumit „munca organică”, al cărui scop era acela de a moderniza economia și societatea. Ocazia independenței s-a ivit abia după Primul Război Mondial, când puterile imperiale implicate în împărțirea Poloniei au fost toate învinse în război ori s-au prăbușit în urma revoluției.

S-a înființat a Doua Republică Poloneză care a existat între 1918 și 1939. Ea a fost distrusă de Germania Nazistă și de Uniunea Sovietică după o invazie concertată la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Milioane de cetățeni polonezi au murit în cursul ocupației naziste. Guvernul polonez în exil a continuat să funcționeze și, prin intermediul numeroaselor formațiuni militare poloneze de pe Frontul de Vest și cel de Est, polonezii au contribuit la victoria Aliaților. Forțele Germaniei Naziste au fost obligate să se retragă din Polonia pe măsură ce Armata Roșie înainta, ceea ce a dus la apariția Republicii Populare Polone.

Poziția geografică a Poloniei a fost deplasată către vest, iar Polonia a reapărut ca stat-satelit al Uniunii Sovietice. Caracterul multietnic și multicultural s-a pierdut și țara a intrat sub un regim totalitar comunist. Până la sfârșitul anilor 1980, Solidaritatea, o mișcare reformistă autohtonă, a căpătat un rol crucial în tranziția pașnică de la dictatura comunistă la o democrație parlamentară capitalistă. Acest proces a avut ca rezultat apariția statului polonez modern.

Preistorie și protoistorie 250px|thumb|left|Reconstituire a unei fortificații de lemn aparținând culturii Lusațiene din Epoca Bronzului, Biskupin. 250px|thumb|Europa Centrală și de Est în Epoca Fierului (cu civilizațiile slave Lusațiană, Milograd și Chernoles, cca 750 î.Hr.) 250px|thumb|Culturile slave Przeworsk (verde; situată pe teritoriul actual al Poloniei) și Zarubintsy (roșu; parțial situată și pe teritoriul actual al Poloniei) ale Epocii Fierului, datând din perioada cuprinsă între secolul al III-lea î.Hr. și secolul al V-lea d.Hr. Oamenii au locuit în teritoriul perturbat de glaciațiuni al Europei Central-Nordice de vreme îndelungată. În preistorie și în protoistorie, de-a lungul unei perioade de cel puțin 800.000 de ani, zona Poloniei actuale a trecut prin Epoca Pietrei, Epoca Bronzului și Epoca Fierului, ca și regiunile înconjurătoare. Populațiile stabile agrariene au trăit aici în ultimii 7500 de ani, de la prima lor sosire la începutul neoliticului. După perioada La Tène și influența romană, popoarele slave au ajuns pe acest teritoriu acum mai mult de 1500 de ani (conform teoriei alohtone). Ei s-au organizat mai întâi în unități tribale, după care s-au combinat formând structuri politice mai mari.

Dinastia Piaștilor

190px|thumb|right|Polonia s-a extins în timpul primilor săi doi domnitori. Zona mai închisă reprezintă Polonia la sfârșitul domniei lui Mieszko I (992); zona mai deschisă este teritoriul adăugat (și pierdut în nord-vest) în timpul domniei lui Boleslav I (d. 1025).

În timpul domniei dinastiei Piaștilor (secolele al X-lea – al XIV-lea), s-a format poporul polonez și statul medieval polonez. Statul polonez atestat istoric începe cu domnia lui Mieszko I în a doua jumătate a secolului al X-lea. Mieszko a ales să fie botezat în ritul creștin occidental în 966. Mieszko a dus la bun sfârșit unificarea teritoriilor tribale ale slavilor occidentali, fundamentale existenței noii țări. După apariția sa, Polonia a fost condusă de o serie de domnitori care au convertit populația la creștinism și au înființat un puternic regat integrat culturii europene.

thumb|left|175 px|Vladislav I cel Scurt Fiul lui Mieszko, Boleslav cel Viteaz, a înființat teritoriul ecleziastic polonez, a urmărit cuceriri teritoriale și a fost oficial încoronat în 1025, devenind primul rege al Poloniei. A urmat apoi prăbușirea monarhiei și restaurarea ei în timpul lui Cazimir I. Fiul lui Cazimir, Boleslav al II-lea cel Generos s-a implicat într-un conflict cu autoritatea ecleziastică și a fost exilat. După ce Boleslav al III-lea a împărțit țara între fiii săi, fragmentarea internă a erodat structura monarhică a Piaștilor în secolele al XII-lea și al XIII-lea. Conrad I, Duce al Mazoviei și Mare Duce al Poloniei, i-a invitat pe Cavalerii Teutoni să-l ajute în lupta cu păgânii prusaci baltici, ceea ce a dus la secole de războaie ale Poloniei cu teutonii și apoi cu statul prusac german. Regatul a fost reunificat și restaurat sub domnia lui Vladislav I cel Scurt, apoi a fost întărit și extins de fiul acestuia, Cazimir al III-lea cel Mare. Provinciile occidentale Silezia și Pomerania au fost pierdute după fragmentare, iar Polonia a început să se extindă spre est. Consolidarea din secolul al XIV-lea a pus, după domniile a doi membri ai dinastiei Angevine, bazele noului regat al Poloniei care avea să urmeze.

Dinastia Jagiellonă

thumb|275px|Castelul Wawel, curtea renascentistă

Începând cu marele duce lituanian Jogaila (Władysław al II-lea Jagiełło), s-a instituit dinastia Jagiellonă (1386–1572) ce a dus la formarea Uniunii Polono-Lituaniene. Această unire a adus în sfera de influență poloneză teritoriile fostei Rusii Kievene aflate sub control lituanian și s-a dovedit a fi benefică atât pentru polonezi, cât și pentru lituanieni, care au coexistat și au cooperat într-una dintre cele mai mari entități politice din Europa în următoarele patru secole. În regiunea Mării Baltice, lupta Poloniei cu Cavalerii Teutoni a continuat și a inclus bătălia de la Grunwald (denumită de germani „bătălia de la Tannenberg” și de lituanieni „bătălia de la Žalgiris”, 1410) iar în 1466 s-a parafat pacea de la Thorn sub conducerea regelui Cazimir al IV-lea Jagiellon; tratatul a pus bazele înființării viitorului Ducat al Prusiei. În sud, Polonia s-a confruntat cu Imperiul Otoman și cu tătarii crimeeni, iar în est, a ajutat Lituania în lupta cu Cnezatul Moscovei. Polonia se dezvolta ca stat feudal, cu o economie predominant agrară și cu o nobilime latifundiară din ce în ce mai dominantă. Legea Nihil novi adoptată de Sejm (parlamentul) polonez în 1505 a transferat puterea legislativă de la monarh în mâinile Sejmului. Acest eveniment a marcat începutul perioadei denumite „Libertatea de Aur”, în care statul a fost guvernat de nobilimea polonă „liberă și egală”. Reforma protestantă a făcut profunde incursiuni în creștinismul polonez, ceea ce a avut ca rezultat o toleranță religioasă unică la acea vreme în politica europeană. Curentele Renașterii europene au evocat în Polonia Jagiellonă târzie (în timpul regilor Sigismund I cel Bătrân și Sigismund al II-lea Augustus) o imensă înflorire culturală și științifică, al cărui principal reprezentant este astronomul Nicolaus Copernic. Expansiunea teritorială a Poloniei și Lituaniei a mers înspre nord până în îndepărtata regiune Livonia.Jerzy Wyrozumski – Historia Polski do roku 1505 [Istoria Poloniei până la 1505], p. 178-250Józef Andrzej Gierowski – Historia Polski 1505–1764 [Istoria Poloniei 1505–1764], Państwowe Wydawnictwo Naukowe (Editura Științifică Poloneză PWN), Varșovia 1986, ISBN 83-01-03732-6, p. 1-105

Uniunea Polono-Lituaniană

Înființarea (1569–1648) 300 px|thumb|right|Uniunea Polono-Lituaniană la momentul de maximă expansiune teritorială, după armistițiul de la Deulino (Dywilino) din 1619

Unirea de la Lublin din 1569 a dus la formarea Uniunii Polono-Lituaniene, un stat federal mai strâns unificat. Uniunea era condusă mai ales de nobilime, printr-un sistem format din parlamentul central și adunări locale, în frunte cu monarhul ales. Dominația nobilimii, care constituia o proporție mai mare a populației față de alte țări europene, a dus la constituirea unei democrații timpurii („o sofisticată democrație nobiliară”), în contrast cu monarhiile absolutiste larg răspândite la acea vreme în restul Europei. Începutul Uniunii a coincis cu o perioadă de putere sporită a Poloniei, o epocă de progres al civilizației și prosperității. Uniunea Polono-Lituaniană devenise o putere influentă în Europa și o entitate culturală vitală, răspândind cultura occidentală către est. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea și în prima jumătate a secolului al XVII-lea, Uniunea Polono-Lituaniană a fost un stat uriaș în Europa Centrală și de Est, a cărui suprafață se întindea pe aproape un milion de kilometri pătrați. Biserica Romano-Catolică s-a lansat într-o contraofensivă ideologică și Contrareforma a adus în sânul ei numeroși convertiți din cercurile protestante. Unirea de la Brest a divizat creștinii răsăriteni de pe teritoriul Uniunii. Forța militară deosebit de mare din timpul domniei lui Ștefan Báthory a suferit de pe urma conflictelor dinastice din timpul regilor dinastiei Vasa, Sigismund al III-lea și Władysław IV. Uniunea a dus războaie cu Rusia, Suedia și cu Imperiul Otoman și s-a confruntat cu o serie de răscoale căzăcești. Aliată cu monarhia Habsburgică austriacă, nu a participat direct la Războiul de Treizeci de Ani.Józef Andrzej Gierowski – Historia Polski 1505–1764 [Istoria Poloniei 1505–1764], p. 105-173

Declinul (1648–1764) thumb|right|200 px|Regele Ioan al III-lea Sobieski împreună cu fiul său Jakub, pe care a încercat să-l lase succesor la tron. Sobieski a condus Uniunea în ultimele ei victorii.