Juan Manuel Fangio (), poreclit El Maestro („Maestrul” sau „Profesorul”), a fost un pilot argentinian de curse. El a dominat primul deceniu al curselor de Formula 1, câștigând de cinci ori Campionatul Mondial la Piloți.
Din copilărie, și-a abandonat studiile pentru a se ocupa de mecanica auto. În 1938, a debutat în Turismo Carretera, concurând cu un Ford V8. În 1940, a concurat cu Chevrolet, câștigând Campionatul Internațional Grand Prix și și-a dedicat timpul către Turismo Carretera, devenind campionul Argentinei, titlu pe care l-a apărat cu succes un an mai târziu. Fangio a concurat apoi în Europa între 1947 și 1949, unde a obținut succese suplimentare.
A debutat în Campionatul Mondial al Piloților de Formula 1 chiar din prima cursă a acestui sport în , Marele Premiu al Marii Britanii. A câștigat de cinci ori Campionatul Mondial la Piloți – un record care a durat 46 de ani până când a fost doborât de Michael Schumacher – cu patru echipe diferite (Alfa Romeo, Ferrari, Mercedes-Benz și Maserati). El deține cel mai mare procent de victorii în Formula 1, 47,06%, câștigând 24 din 51 de curse de Formula 1 la care a luat startul. Fangio este singurul pilot argentinian care a câștigat Marele Premiu al Argentinei, reușind acest lucru de patru ori în carieră, mai mult decât orice alt pilot.
După retragere, Fangio a prezidat ca președinte de onoare al Mercedes-Benz Argentina din 1987, la un an de la inaugurarea muzeului său, până la moartea sa în 1995. În 2011, la centenarul nașterii sale, Fangio a fost amintit în întreaga lume și diverse activități s-au desfășurat în cinstea lui.
Copilăria left|thumbnail|Fangio în 1920. Bunicul lui Fangio, Giuseppe Fangio, a emigrat la Buenos Aires din Italia în 1887. Giuseppe a reușit să-și cumpere propria fermă lângă Balcarce, un orășel de lângă Mar del Plata din sudul provinciei Buenos Aires, Argentina, în trei ani făcând mangal din ramuri de copac. Giuseppe și-a adus familia, împreună cu fiul său de 7 ani Loreto, mai târziu tatăl pilotului de curse, în Argentina din micul oraș din centrul Italiei Castiglione Messer Marino din provincia Chieti din regiunea Abruzzo. Mama lui, Herminia Déramo, era din Tornareccio, ușor spre nord. Părinții lui Fangio s-au căsătorit la 24 octombrie 1903 și au locuit la ferme, unde Herminia era menajeră, iar Loreto a lucrat în domeniul construcțiilor, devenind ucenic pietrar.
Fangio s-a născut în Balcarce la 24 iunie 1911, la ora 12:10. Certificatul său de naștere a fost din greșeală datat 23 iunie în Registrul de la Balcarce. A fost al patrulea dintre cei șase copii. În copilărie, el a devenit cunoscut sub numele de El Chueco (strâmbul), datorită priceperii sale de a-și îndoi piciorul stâng în jurul mingii pentru a trage la poartă în jocurile de fotbal. Fangio și-a început studiile la Școala Nr. 4 din Balcarce, înainte de a se transfera la Școala Nr. 1. Când Fangio avea 13 ani, a abandonat școala și a lucrat în atelierul mecanic auto Miguel Angel Casas ca asistent mecanic. A început să dezvolte pneumonie care s-a dovedit aproape fatală, după un meci de fotbal în care alergarea grea îi provocase o durere ascuțită în piept. A fost imobilizat la pat două luni, fiind îngrijit de mama sa.
După ce și-a revenit, Fangio a servit serviciul militar obligatoriu la vârsta de 21 de ani. În 1932 a fost înrolat la școala de cadeți Campo de Mayo de lângă Buenos Aires. Abilitățile sale de conducere au atras atenția ofițerului său comandant, care l-a numit pe Fangio drept șofer oficial. Fangio a fost eliberat înainte de a împlini 22 de ani, după ce și-a susținut examenul fizic final. S-a întors la Balcarce unde și-a propus să-și continue cariera de fotbalist. Împreună cu prietenul său José Duffard a primit oferte de a juca la un club din Mar del Plata. Coechipierii lor de la Balcarce le-au sugerat celor doi să lucreze la hobby-ul lui Fangio de a-și construi propria mașină, iar părinții lui i-au oferit spațiu pentru a face acest lucru într-o magazie rudimentară la casa familiei.
Începuturile în sporturile cu motor După ce și-a încheiat serviciul militar, Fangio și-a deschis propriul garaj și a concurat la evenimente locale. Și-a început cariera de curse în Argentina în 1936, conducând un Ford Model A din 1929 pe care îl reconstruise. La categoria Turism Highway, Fangio a participat la prima sa cursă între 18 și 30 octombrie 1938 în calitate de copilot al lui Luis Finocchietti. În ciuda faptului că nu a câștigat Marele Premiu Rutier al Argentinei, Fangio a condus cea mai mare parte a drumului și a terminat pe locul 5. În noiembrie acelui an, a intrat în „400 km de Tres Arroyos”, dar cursa a fost suspendată din cauza unui accident fatal.
În timpul curselor în Argentina, a condus mașini Chevrolet și a fost Campion Național al Argentinei în 1940 și 1941. O cursă anume, Gran Premio del Norte din 1940, avea o lungime de aproape 10.000 km, una pe care Fangio a descris-o ca fiind un „calvar teribil”. Această cursă în stil raliu a început la Buenos Aires pe 27 septembrie și a trecut prin Anzi și Bolivia până la Lima, Peru, și după înapoi la Buenos Aires, durând 15 zile, terminându-se pe 12 octombrie, cu etape organizate în fiecare zi. Această cursă îngrozitor de dură s-a desfășurat în cele mai dificile și variate condiții imaginabile - piloții au fost nevoiți să traverseze deșerturi fierbinți și uscate, jungle pline de insecte cu umiditate ridicată și treceri de munte înghețate și înzăpezite, uneori în întuneric total, totul pe un amestec de pământ și drumuri asfaltate. La începutul cursei, Fangio a lovit o stâncă mare și a avariat arborele de transmisie al mașinii, care a fost înlocuit în orașul alăturat. Mai târziu, la o oprire peste noapte în Bolivia, unul dintre orășeni s-a izbit de mașina lui Fangio și a îndoit o osie - el și copilotul său au petrecut toată noaptea reparând-o. În urma acestei reparații, paleta ventilatorului s-a desprins și a perforat radiatorul, ceea ce a însemnat o altă reparație înainte de a fi înlocuit ulterior. Au condus 240 de km prin deșert arzător fără apă. Vremea în munți era atât de rece încât Fangio a condus cu brațele copilotului în jurul lui ore în șir. Aceste rute muntoase din Bolivia și Peru implicau uneori urcarea la altitudini de 4.300 de metri deasupra nivelului mării - o reducere cu 40 la sută a densității aerului, făcând respirația incredibil de dificilă și motorul cu putere redusă. Când Fangio a ieșit în sfârșit din munți și s-a întors la Buenos Aires, după ce a trecut prin toate aceste provocări externe, Fangio a câștigat această cursă, care a fost prima sa victorie mare.
În 1941, l-a învins pe Oscar Gálvez în Marele Premiu Getúlio Vargas din Brazilia, care a fost o cursă de șase zile și 3.731 de kilometri care începea și se termina la Rio de Janeiro, traversând diverse orașe din întreaga Brazilie, cum ar fi São Paulo și Belo Horizonte. Pentru a doua oară, Fangio a fost încoronat campion al TC Argentinei. În 1942, a ocupat locul zece la South Grand Prix. În aprilie a câștigat cursa „Mar y Sierras”, iar apoi a fost nevoit să suspende activitatea din cauza celui de-al Doilea Război Mondial. În 1946, Fangio a revenit la curse, cu două întreceri în Morón și Tandil conducând un Ford Model T. În februarie 1947, Fangio a concurat la National Mechanics (MN) pe circuitul Retiro, iar pe 1 martie, a început cursa pentru Premiul orașului Rosario. Ulterior, Fangio a triumfat în cursa „Double Back Window”.
În octombrie 1948, Fangio a suferit însă o tragedie personală într-o altă cursă aspră, de data aceasta de la Buenos Aires către Caracas, Venezuela - un eveniment de 20 de zile care acoperă o distanță de 9.580 de kilometri prin Argentina, Bolivia, Peru, Ecuador, Columbia și în final Venezuela. Fangio, împreună cu copilotul său Daniel Urrutia, s-au luptat din greu cu frații Juan și Oscar Galvez și cu Domingo Marimon. În a 10-a zi, pe etapa de la Lima către Tumbes din nordul Peru, pe drumurile de coastă de-a lungul Oceanului Pacific, Fangio conducea noaptea într-o ceață densă generată de ocean, într-un întuneric aproape total, când s-a apropiat de o curbă la stânga având 140 de km/h lângă satul Huanchaco, nu departe de micul oraș Trujillo. Datorită ceții dese, s-a apropiat prea repede de curbă, a pierdut controlul mașinii și s-a izbit de un terasament, iar Urrutia a fost aruncat din mașină prin parbriz. Oscar Galvez s-a oprit pentru a-l ajuta pe Fangio, care avea răni la gât, și l-a găsit curând pe Urrutia, rănit grav. Un alt concurent, Luciano Marcilla, s-a oprit și i-a dus pe Fangio și Urrutia la cel mai apropiat spital din orașul Chocope, aflat la 50 km distanță. Fangio a supraviețuit, dar Urrutia, în vârstă de 35 de ani, a decedat, suferind multiple fracturi fatale ale craniului. Domingo Marimon a câștigat cursa, dar per total evenimentul a fost un dezastru care a fost afectat de moartea a 3 spectatori și 3 piloți (inclusiv Urrutia). Fangio a crezut că nu va mai concura niciodată și a intrat într-o stare de depresie după moartea prietenului său, dar a ieșit curând din starea de tristețe, iar succesele sale în Argentina au atras atenția Clubului Auto Argentinian și al guvernului argentinian condus de Juan Perón, așa că au cumpărat un Maserati și l-au trimis în Europa în decembrie 1948 pentru a-și continua cariera.
Cariera în Formula 1 Succese în cursele de Mare Premiu (1948-1949) Prima cursă de Grand Prix (Mare Premiu) a lui Fangio a fost Marele Premiu al Franței din 1948 de la Reims, unde a concurat cu o mașină Simca Gordini, dar s-a retras din cursă. După șocul provocat de decesul copilotului său Urrutia, a hotărât să continue cursele și s-a întors în Europa anul următor pentru a concurat la Sanremo; după ce a trecut la un Maserati 4CLT/48 sponsorizat de Clubul Auto al Argentinei, a dominat evenimentul, câștigând ambele serii pentru a lua victoria totală cu aproape un minut în fața Prințului Bira. Fangio a mai participat în șase curse de Mare Premiu în 1949, câștigând patru dintre ele împotriva opoziției de nivel superior.
Startul în Campionatul Mondial cu Alfa Romeo (1950-1951) right|thumbnail|Fangio în Gran Premio di Modena din . Pentru primul Campionat Mondial al Piloților din , Fangio a fost preluat de echipa Alfa Romeo alături de Giuseppe Farina și Luigi Fagioli. Având în vedere lipsa mașinilor de curse competitive care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, Alfetta de dinainte de război s-a dovedit dominantă. Fangio a câștigat fiecare dintre cele trei curse pe care le-a terminat la Monaco, Spa și Reims-Gueux, dar cele trei victorii ale lui Farina în cursele din care Fangio s-a retras, și un loc 4 i-a permis lui Farina să ia titlul. Cea mai notabilă victorie a lui Fangio din acel an a fost la Monaco, unde a ocolit o grămadă de mașini și a câștigat cu ușurință cursa. În cursele non-campionat din anii 1950, Fangio a obținut alte patru victorii la San Remo, Pau și înfricoșătoarea Coppa Acerbo de pe circuitul de drum public Pescara de 25 de km. De asemenea, a câștigat câteva curse pentru Clubul Auto Argentinian, conducând un Maserati 4CLT și un Ferrari 166. left|thumbnail|Fangio (stânga) alături de Tazio Nuvolari (dreapta) în 1951. Fangio a mai câștigat trei curse de campionat pentru Alfa în în Marele Premiu al Elveției, Franței și Spaniei, iar cu noile mașini Ferrari de 4,5 litri luând puncte de la coechipieri săi Farina și alții, Fangio a câștigat titlul la cursa finală din Spania, terminând cu șase puncte înaintea lui Ascari pe circuitul stradal Pedralbes. Fangio a terminat, de asemenea, pe locul 2 la Marele Premiu al Marii Britanii de la Silverstone, după ce mașina sa Alfa, extrem de ineficientă din punct de vedere al consumului de combustibil, a trebuit să facă două opriri lungi la boxe, și a terminat pe locul 2 la Marele Premiu al Germaniei de la Nürburgring după ce a pierdut treptele 1 și 2 ale cutiei de viteze în timpul unei lupte intense cu Alberto Ascari.