Fracțiunea Liberă și Independentă

Fracțiunea Liberă și Independentă (uneori Fracțiunea Liberală și Independentă, informal Fracționiștii)„Condeie", în România Liberă, 6 (18) decembrie, 1886, p. 2Academicus, "Fapte și idei. Schopenhauer-iana", în România, 8 august 1938, p. 2Liviu Rotman, "Un proiect de lege din 1871 privind protecția monumentelor", în Revista Muzeelor și Monumentelor, Vol. 1, 1975, p. 61Scurtu, p. 154; Totu, pp. 123–124 a fost un partid naționalist și național-liberal din Regatul României, cu centrul regional în Moldova de Vest. Inițial informală și definită de adversarii săi, fracțiunea era alcătuită în principal din elevi și adepți ai filosofului Simion Bărnuțiu. În cea mai mare parte a existenței sale, liderul recunoscut a fost academicianul și polemistul Nicolae Ionescu.

Consolidată în timpul alegerii lui Carol I ca domn, fracțiunea s-a opus domniei acestuia, susținând fie o monarhie electivă cu un prinț autohton, fie un sistem republican. Printre liderii secundari s-au numărat Dimitrie Tacu, Alecu D. Holban și Nicu Ceaur-Aslan, implicați în grade diferite în separatismul moldovenesc din 1866. Nativismul grupării a atins uneori forme de xenofobie violentă, promovând antisemitism economic și antigermanism. Partidul susținea totodată democratizarea, inclusiv reforma agrară radicală și modificarea votului cenzitar, iar orientarea sa regională a dus la sprijin pentru federalism și ulterior pentru comunalism.

Aceste poziții au generat tensiuni între fracționiști și majoritatea celorlalte grupări de pe aripa liberală de stânga, făcând din fracțiune un partener dificil în alianțele guvernamentale „roșii” din anii 1860 și 1870. Din motive pragmatice, Ionescu și adepții săi l-au apărat pe Carol în fața mișcării conspirative cunoscute sub numele de „Republica de la Ploiești”, fără a-i respinge însă complet programul. La scurt timp, în Moldova a apărut o mișcare conservatoare și monarhistă în jurul societății Junimea, cu care fracționiștii au avut o rivalitate intensă. Partidul Liberal Moderat, condus de rivalul lui Ionescu, Mihail Kogălniceanu, a redus și el sprijinul electoral al fracțiunii după 1877. Controverse îndelungate au însoțit participarea fracționiștilor la administrația locală din Iași și județul Covurlui. În acest context, ei au participat la constituirea Partidului Național Liberal, dar s-au retras ulterior din acesta.

Cariera lui Ionescu a atins apogeul în 1876, când a fost ministru de externe în guvernul „roșu” condus de Ion Brătianu, moment în care a început să se distanțeze de fracționiști. A fost înlăturat pentru opoziția sa față de Războiul de Independență, ceea ce a generat și conflicte între Partidul Național Liberal și fracțiune în privința emancipării evreilor. În 1879, fracțiunea a fost la limită împiedicată să formeze guvernul național alături de conservatorii „albi”, după care a intrat într-un declin constant. La începutul anilor 1880, după o scurtă alianță cu nou-înființatul Partid Conservator, cea mai mare parte a fracțiunii s-a integrat în PNL, devenit principalul grup „roșu” din Regatul României. O disidență fracționistă a continuat să existe în cadrul Comitetelor de Opoziție controlate de conservatori, dar a pierdut și membri în favoarea liberalilor; ultima grupare fracționistă, formată în jurul lui Holban, a devenit o organizație conservatoare în anii 1890. Unele dintre ideile partidului, în special antisemitismul, au fost reluate în anii 1910 de A. C. Cuza și naționaliștii democrați.

Începuturi Originile mișcării lui Bărnuțiu pot fi urmărite până în „ultimii ani”Marton, p. 26. Vezi și Hasdeu & Eliade, p. 301 ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Gruparea era concentrată la Iași, unde Bărnuțiu și Ionescu activau ca profesori. După moartea lui Bărnuțiu, în 1864, fracțiunea i-a avut drept „șefi” pe Alexandru Gheorghiu, Alecu D. Holban, Theodor Lateș, Dimitrie Tacu, Iorgu Tacu, precum și pe Constantin Corjescu și fratele acestuia, Dimitrie. După cum observa fostul lor coleg George Panu, aceștia erau „elevi și discipoli ai lui Bărnuțiu”, care „îi hipnotizase, le inoculase ideile sale fanatice; vorbeau ca el, se îmbrăcau ca el, mergeau ca el și, în mod evident, gândeau ca el.”Panu, pp. 12–13 Definindu-se drept „națională și liberală”,Maiorescu, p. 97 bărnuțianismul era puternic nativist și primordialist, susținând ideea că vechiul drept românesc era în întregime drept roman.Gafița, p. 98; Marton, p. 144; Panu, pp. 13–14; Xenopol, pp. 504–506 Pe această bază, concepea România ca o reconstrucție modernă a Republicii Romane, întemeiată pe protecționism, sentiment antigerman și antisemitism economic,Gafița, pp. 97–98; Puiu (2010), pp. 219, 221, 224, 228; Xenopol, pp. 504–506 mergând până la propunerea expulzării tuturor străinilor de pe teritoriul românesc.Maiorescu, pp. 77–78, 98; Scurtu, p. 154 O altă particularitate era proiectul fracționiștilor de reformă agrară totală, prin redistribuirea întregului pământ disponibil către cetățeni români.Maiorescu, pp. 78–79, 98; Marton, p. 144; Puiu (2010), p. 221, 228–229; Scurtu, p. 154; Xenopol, p. 505 Această agendă nu era însă împărtășită în întregime de unii fracționiști, precum Nicu Ceaur-Aslan, al cărui ziar din Bacău, Santinela de Bacău, susținea păstrarea boierimii și a marilor proprietăți.Liviu Chiscop, "Primul periodic băcăuan. Santinela de Bacău", în Ateneu, Vol. 30, nr. 6, iunie 1993, p. 5

Asemenea majorității grupărilor existente înainte de constituirea Regatului României în anii 1880, fracțiunea, descrisă ca „vag liberală”Ornea, p. 253 sau „cea mai originar liberală”,Puiu (2010), p. 219 avea un caracter difuz, fiind definită prin adeziune voluntară mai degrabă decât prin apartenență formală și funcționând în principal ca partid parlamentar.Marton, pp. 30–31, 241; Scurtu, p. 154; Știrbăț, "Marea formațiune...", pp. 128–130, 142 Primul său punct de coagulare a fost ziarul Tribuna Română, publicat în 1866 ca exponent autodeclarat al unor „convingeri cu adevărat liberale și independente”.Puiu (2010), p. 220 Deși avea o existență mai veche, partidul a fost formalizat abia în jurul lunii ianuarie 1867, după un discurs al liderului său recunoscut, Nicolae Ionescu; pretenția acestuia de a vorbi în numele unei „fracțiuni libere și independente” a fost preluată inițial ca exonim depreciativ de adversari, fiind ulterior asumată de fracțiune, deși Ionescu prefera, în mod ideal, o democrație nepartinică.Puiu (2011), pp. 100, 103–104; Xenopol, pp. 504, 525

Profesor de drept și frate al agronomului Ion Ionescu de la Brad, Ionescu avusese un rol marginal în revoluțiile din 1848 din Moldova și Țara Românească.Gafița, pp. 91–95 În anii 1856–1858, el sprijinise și Partidul Național unionist, publicând la Bruxelles ediția franceză a ziarului Stéoa Dunării. Demersul său fusese finanțat parțial de omul de stat moldovean Mihail Kogălniceanu, cu care Ionescu a avut o relație oscilantă.Gafița, pp. 95–96 Dintre ceilalți fracționiști, Alecu Holban și Nicolae Voinov aveau un parcurs similar, fiind arestați pentru activitate unionistă în timpul alegerilor din Moldova din 1858.Stoian, p. 102 Fără a urmări independența deplină față de Imperiul Otoman, regimul lui Cuza a făcut, începând cu 1860, pași pentru consolidarea Principatelor, devenite nucleul României moderne; totuși, a alienat clasa politică prin autoritarismul său extins. Aripa liberală, sau „roșii”, concepea monarhia într-un rol ceremonial, într-un stat democratizat: aceștia „admirau democratismul lui Cuza, dar îi disprețuiau metodele bonapartiste”.Marton, p. 12 Un alt punct de conflict a fost atitudinea favorabilă a lui Cuza față de evreii din România: în 1864, Holban a publicat un articol antisemit care l-a indignat pe domn; acesta și Kogălniceanu au avertizat ziarul Constituționalul, care îl tipărise."Nota zilei", în Opinia, 22 martie 1913, p. 1

Liderii „roșii” s-au alăturat conservatorilor și centriștilor în formarea unei „monstruoase coaliții” de conspiratori, care l-a înlăturat pe Cuza în februarie 1866 și a început căutarea unui domn străin pentru instaurarea unei monarhii ereditare. După retragerea lui Filip al Belgiei, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit principalul candidat la tron. Fracțiunea a adoptat însă o poziție distinctă împotriva consensului carlist. Postulatele bărnuțiene le permiteau fracționiștilor să susțină că un singur vot românesc împotriva unei dinastii străine reprezenta exercitarea unui drept natural și ar invalida toate celelalte opinii.Maiorescu, pp. 76–77, 515; Panu, pp. 13–14; Xenopol, p. 505 Frecventând încă Partidul Național, D. Tacu a adoptat o poziție mai moderată: asemenea lui Vasile Pogor și Titu Maiorescu, se opunea doar lui Carol în mod specific și solicita un prinț din Europa de limbă romanică.Xenopol, pp. 503, 506

În aceeași perioadă s-a manifestat o colaborare între Holban și radicalul independent Bogdan Petriceicu Hasdeu; împreună cu Nicolae Nicoleanu, N. D. Popescu-Popnedea și alții, au publicat ziarul satiric Satyrul, folosind pseudonime cu rezonanță chineză pentru a comenta evoluțiile politice și a-și exprima într-o anumită măsură simpatia față de Cuza.Oprișan, passim Hasdeu și-a exprimat totodată opoziția față de reapariția separatismului moldovenesc, acordându-i un sprijin condiționat lui Carol „în interesul păstrării Unirii”.Oprișan, pp. 152–153, 154, 156–157 În cele din urmă, plebiscitul asupra monarhiei l-a confirmat pe Carol ca domn, cu 685.969 de voturi pentru și 224 împotrivă.Maiorescu, pp. 9–10 Aleși în Adunarea Constituantă de la București, șase fracționiști s-au abținut la votul de proclamare a lui Carol ca domn ereditar. Așezați pe băncile stângii și extremei stângi, aceștia erau: Ionescu, Tacu, Lateș, Nicolae Iamandi, Ianache Lecca și Ioan Negură.Butnaru, p. 531; Marton, p. 146; Puiu (2011), p. 102; Xenopol, p. 506. Vezi și Stan, pp. 40–41 Grupul a amenințat că va susține un alt candidat la tron, Nicolae Dabija. Iamandi, care renunțase la propriile ambiții de a domni pentru a-l servi pe Cuza, i-ar fi permis lui Dabija să-și stabilească reședința în casa sa din Iași.Butnaru, pp. 529–531 De la tribuna Adunării, Ionescu, reprezentând șase județe moldovene,Puiu (2011), p. 99 și-a exprimat admirația față de legea constituțională a lui Cuza, întrucât „deși despotică, a dat roade bune, fiind aplicată cu un spirit liberal.”Xenopol, p. 479

Tulburările din 1866 miniatura|Simbolism republican în Satyrul, aprilie 1866, cu distihul: „Decĭ, să remănemŭ / Ceĭa ce sîntemŭ”, sugerând că România era de facto o republică și ar fi trebuit să rămână astfel miniatura|Proclamația lui Grigore Sturdza după recâștigarea controlului asupra Iașului în mai 1866, condamnând „propaganda barbară” a antisemiților locali