miniatura| Privilegium maius (1512) Pagina de titlu a exemplarului împăratului Maximilian I, cu reprezentarea scutului austriac, a coroanei arhiducale austriace (cu țepi, arc de cerc și cruce) asemănătoare unei coroane regale. Privilegium maius (în ) este considerat a fi una dintre cele mai abile falsificări de documente din Evul Mediu, prin care dinastia habsburgică a dobândit noi privilegii și prin care i s-au reconfirmat privilegii primite anterior. Începând de la mijlocul secolului al XV-lea acest document a stat la baza constituirii și dezvoltării ulterioare a ceea ce a purtat numele de „țările austriece”. Privilegium maius, care a fost creat pe baza documentului existent Privilegium minus emis din 1156, punea de facto dinastia Habsburg pe picior de egalitate cu principii electori din Sfântul Imperiu Roman.
Conținutul certificatelor Privilegium maius cuprinde cinci documente falsificate, pretinse a fi originale:
certificatul din 4 octombrie 1058 (emis de regele Henric al IV-lea pentru margraful Ernest al Austriei care face obiectul opiniei exprimate de Francesco Petrarca); certificatul din 17 septembrie 1156 (emis de împăratulFrederic I Barbarossa, care reprezintă „extinderea” certificatului Privilegium minus); certificatul din 24 august 1228 (emis de regele Henric al II-lea de Suabia pentru ducele Leopold al VI-lea de Austria); certificatul din iunie 1245 (emis de împăratul Frederic al II-lea, care reprezintă confirmarea privilegiilor din Privilegium maius și adăugarea altora noi); certificatul din 11 iunie 1283 (emis de regele Rudolf I pentru fiii săi, Albert și Rudolf, reprezentând o confirmare a tuturor documentelor anterioare).Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter. Verlag Ueberreuter, Wien 2001, ISBN 3-8000-3526-X, S. 147f.
O înălțare a margrafiatului Austria, respectiv a ducatului Austria, la rangul de „arhiducat” nu există în Privilegium maius. Termenii „ducatus” și „dux”, precum și ceea ce ar reprezenta confirmarea privilegiilor acordate anterior ducelui și ducatului său ca și extinderea acestora, vizează poziționarea pe picior de egalitate a ducelui Austriei cu principii electori, pentru ca privilegiile lui să fie egale cu cele stabilite și descrise în Bula de Aur, astfel:
indivizibilitatea domeniilor; primogenitura automată (ulterior extinsă prin Pragmatica sancțiune); jurisdicția independentă, în care „de jure” nu mai există posibilitatea ca aceasta să fie înlocuită cu o instanță altă ori de a apela la instanța „regală” sau „imperială”; și decorațiile ceremoniale, de exemplu ceremonialul înfeudării călare (și nu îngenunchind), solemnitatea înfeudării cu pălăria ducală sub forma coroanei „cu dinți” (asemănătoare celei regale) ș.a.
Privilegiile stabilite prin lege, cum ar fi scutirea de la obligativitatea susținerii militare a imperiului sau dreptul ducelui de judecător superior, reduceau obligațiile acestuia față de imperiu la un minim absolut. Altele, precum indivizibilitatea teritoriului domeniilor și succesiunea primogeniturii, s-au orientat după cele care erau valabile pentru principii electori. A fost adăugată exercitarea guvernării de către seniorul dinastiei, ceea ce a dus la restrângerea drepturilor fraților acestuia de a participa la exercitarea puterii.O descriere completă făcută de Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter. Ueberreuter, Viena 2001, ISBN 3-8000-3526-X, p. 147–151 (Versiune online )
Bula de Aur din 1356 stabilise poziția principilor electori și teritoriile lor, prin aceasta fiind confirmate privilegiile fiecăruia dintre ei. Habsburgii, deși erau puternici sau poate tocmai datorită puterii lor și a conglomeratului impresionant al teritoriilor lor, nu primiseră vreun privilegiu prin Bula de Aur. Pentru ambițiosul Rudolf complet convins de importanța Casei de Habsburg, aceasta a fost o grea lovitură. Tânărului i-a fost dificil să accepte că familia lui nu primise nici o poziție corespunzătoare puterii ei.
Privilegium maius trebuie să fi fost pentru împăratul Carol al IV-lea, socrul lui Rudolf, nu neapărat o monstruozitate, ci mai degrabă o listă de cereri exagerate bazate pe privilegiile deja existente ale familiei de Habsburg. Carol al IV-lea îi acordase deja în 1348 ducelui Albert al II-lea al Austriei, tatăl lui Rudolf, prin dreptul de a deține monopolul judecătoresc, îi permisese să folosească o coroană asemănătoare celei regale, iar înfeudarea lui fusese făcută într-un loc unde era permisă desfășurarea aceastei ceremonii imperiale, dar faptul că se afla în Ducatul Austria, era un privilegiu. Ceea ce lipsea era titlul introdus printr-un document imperial și acesta a fost cel mai probabil scopul pentru care Rudolf inițiase Privilegium maius.Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter. Ueberreuter, Viena 2001, ISBN 3-8000-3526-X, p. 151
Privilegium maius a constituit o bază legală pentru intensificarea ulterioară și consolidarea puterii familiei de Habsburg. Deși Rudolf al IV-lea nu a obținut de la împărat confirmarea privilegiilor dorite, totuși el a reușit să introducă ideile acestor documente în teritoriile sale. Cele mai importante obiective includeau extinderea suveranității feudale într-un teritoriu cât mai mare posibil și creșterea puterii de a dispune asupra proprietăților ecleziastice.Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter. Ueberreuter, Viena 2001, ISBN 3-8000-3526-X, p. 159.
De cele mai multe ori Privilegium maius este redus ca înțeles doar la titlul de „Arhiduce” însă în documentele pe care le cuprinde, cuvântul „archidux” (arhiduce) se găsește o singură dată și anume în sigtagma „palatinus archidux” (Arhiducele Palatinal) în legătură cu distincțiile ceremoniale care se demonstrează o poziție privilegiată a dinastiei habsburgice. Instituirea titlului „Arhiduce Palatinal” țintea de fapt atingerea unei poziții egale cu cea deținută de cei trei principi electori ecleziastici (cei mai înalți funcționari imperiali) și de ceilalți principi electori care ocupau funcțiile imperiale principale (paharnic, trezorier, hatman și stolnic), ideea urmărită în mod special fiind apropierea de poziția contelui Palatin al Rinului și a ducelui de Saxonia. Aceștia din urmă aveau drepturi suplimentare față de ceilalți principi electori. Printre multele drepturi stipulate în diferitele documente, Privilegium maius stabilea că Vicariatul imperial revenea automat Habsburgilor pentru toate teritoriile lor, fără ca un alt principe elector să poată primi această funcție prin hotărârea împăratului. (Vicarul imperial era cel ce exercita cârmuirea în locul regelui atunci când tronul era vacant sau când regele nu se afla într-un teritoriu al imperiului.) Din Privilegium maius derivă și legitimarea ca „Arhiduce Palatinal” a stăpânului Ducatului Carintia ce aparținea, de asemenea, familiei de Habsburg. Conform Cronicii lui , ducele de Carintia deținea funcția de „maestru imperial de vânătoare” - o funcție imperială importantă.Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter. Ueberreuter, Viena 2001, ISBN 3-8000-3526-X, p. 149-150 Începând din 1361 după repetate certuri cu Carol al IV-lea, socrul său, acesta i-a permis lui Rudolf printr-un acord tacit, să poarte titlul de „Arhiduce” însă fără adăugirea „Palatinal”.
Crearea certificatelor Privilegium maius este format din cinci documenteEva Schlotheuber: Das Privilegium maius – eine habsburgische Fälschung im Ringen um Rang und Einfluss. În: Die Geburt Österreichs. 850 Jahre Privilegium minus. Regensburg 2007, p. 147; dacă se iau în considerare și cele două documentele emise de Iulius Caesar și de împărat Nero, rezultă șapte documente. care au fost create în iarna 1358-1359 la ordinul ducelui Rudolf al IV-lea. Autorii sunt necunoscuți. Este presupusă o participare a cancelarului lui Rudolf, sau a consilierului său, , însă nu există dovezi. După cum au fost concepute și după formulare se poate deduce că autorii aveau pregătire juridică și cunoștințe despre istorie, iar persoana responsabilă de scrierea efectivă a documentelor false avea abilități caligrafice enorme.Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter. Ueberreuter, Viena 2001, ISBN 3-8000-3526-X, p. 146 și Eva Schlotheuber: Das Privilegium maius – eine habsburgische Fälschung im Ringen um Rang und Einfluss. În: Die Geburt Österreichs. 850 Jahre Privilegium minus. Regensburg 2007, p. 146-147
Baza falsificării a constituit-o certificatul imperial Privilegium minus emis la 17 septembrie 1156 al cărui conținut a fost mult extins. Sigiliu de aur aplicat pe certificatul Privilegium minus a fost detașat și apoi reatașat la Privilegium maius. Probabil că originalul certificatului Privilegium minus a fost apoi distrus căci nu mai există decât copii ale acestuia. De asemenea, a fost conceput un document bazat pe textul unui certificat conceput în 1245 prin care Frederic al II-lea dorise să ridice Ducatul Austria la rang de regat, dar care nu a ajuns niciodată finalizat. Aceste documente false atât de convingătoare în Evul Mediu Timpuriu și Mijlociu demonstrează că ele au avut la bază niște modele reale.Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter. Ueberreuter, Viena 2001, ISBN 3-8000-3526-X, p. 146.
Urmărind să facă un rezumat incontestabil și clar al privilegiilor familiei sale, pe 11 iulie 1360 Rudolf al IV-lea a cerut un „Vidimus” ceea ce reprezenta certificarea de către mai mulți clerici a copiilor documentelor reale și ale celor falsificate astfel încât să nu mai fie necesară prezentarea documentelor „originale” la negocierile cu împăratul.Alois Niederstätter: Österreichische Geschichte 1278–1411. Die Herrschaft Österreich. Fürst und Land im Spätmittelalter. Ueberreuter, Viena 2001, ISBN 3-8000-3526-X, p. 149. După Eva Schlotheuber: Das Privilegium maius – eine habsburgische Fälschung im Ringen um Rang und Einfluss. În: Die Geburt Österreichs. 850 Jahre Privilegium minus. Regensburg 2007, p. 149-150. Cu Privilegium maius Rudolf a reușit pentru prima dată o recunoaștere publică a acestuia astfel încât Carol al IV-lea nu a putut să-i ignore existența. După Vreni Dangl: Der Erzherzog und sein Bischof. Bischof Gottfried von Passau und Herzog Rudolf IV. von Österreich im Kontext der österreichischen Freiheitsbriefe. În: - Kathrin Kininger - Andrea Sommerlechner - Herwig Weigl (ed.): Privilegium maius. Autopsie, Kontext und Karriere der Fälschungen Rudolfs IV. von Österreich (Veröffentlichungen des Instituts für Österreichische Geschichtsforschung. vol. 69; comparativ: Mitteilungen des Österreichischen Staatsarchivs. vol. special 15). Böhlau Verlag, Viena / Köln / Weimar, 2018. ISBN 978-3-205-20049-9. p. 107-108. Prezentând un „Vidimus” Rudolf nu mai era obligat să pună la dispoziția împăratului originalele documentelor la negocieri.
Consecințele certificatelor
Carol al IV-lea, Francesco Petrarca și Privilegium maius