Albert al II-lea, supranumit cel Înțelept sau cel Șchiop, (), aparținând Casei de Habsburg, a fost duce al Austriei și Stiriei din 1330 și duce al Carintiei din 1335, stăpânul Crainei și al Austriei Anterioare.

Biografie Albert al II-lea, duce al Austriei (cunoscut și ca Albert al VI-lea de Habsburg) a fost cel de-al patrulea fiu al regelui romano-german Albert I și al soției sale Elisabeta de Gorizia-Tirol, născut pe 12 decembrie 1298. Destinat inițial vieții ecleziastice, în 1313 el a fost ales episcop al Diecezei de Passau în cadrul unor alegeri discutabile, fiind încă minor (ceea ce era destul de obișnuit la acea vreme). După moartea contracandidatului său, Gebhard de Walsee, cu care se afla în conflict, în 1317 a trebuit totuși să renunțe la funcția de episcop în favoarea lui Henric von Vienne și apoi s-a îndepărtat definitiv de cariera ecleziastică.Despre numirea lui Henric von Vienne în locul lui Albert în: Friedrich der Schöne - [Regesta Habsburgica 3 n. 598] În 1330 Albert împreună cu fratele său cel mai mic, Otto cel Vesel, a preluat guvernarea teritoriilor habsburgice pe care apoi le-a mărit prin căsătoria sa cu Ioana de Pfirt care aducea ca zestre teritoriile familiei ei (comitatul Pfirt și câteva orașe).

Mai mult decât atât, Albert și-a impus pretențiile la stăpânirea Carintiei împotriva lui Ioan de Boemia după moartea lui Henric al Carintiei, ultimul moștenitor aparținând ramurii Gorizia-Tirol a Casa de Gorizia.

Stima de care se bucura Albert în Europa este dovedită de faptul că nu numai papa Benedict al XII-lea a apelat la el în 1335 pentru a media împăcarea împăratului Ludovic al IV-lea cu biserica, ci și regele Filip al VI-lea al Franței i-a cerut sprijinul în 1337 împotriva împăratului Ludovic al IV-lea și a regelui Eduard al III-lea al Angliei.

Pe 2 mai 1335 la Linz, curând după moartea ducelui Henric al Carintiei, împăratul Ludovic al IV-lea a dat ducatele Carintia și Craina ca feude fraților Albert și Otto cel Vesel (mama acestora, Elisabeta de Gorizia-Tirol, era sora lui Henric de Carintia). Drept urmare, ducele a rămas loial împăratului până la moartea acestuia și ulterior a avut o legătură strânsă cu fiul împăratului, Ludovic de Brandenburg. După ce Albert a asediat pentru a doua oară orașul Zürich, Ludovic a mediat rezolvarea conflictului și la 1 septembrie 1352 s-a încheiat tratatul de pace care poartă numele său: „Pacea Brandenburg”.

În 1355 Albert a emis Legea albertină a succesiunii dinastice pentru teritoriile austriece (în ) care, ignorată după o perioadă de la moartea sa, a fost reînnoită de împăratul Maximilian I și ulterior inclusă în Pragmatica sancțiune de împăratul Carol al VI-lea, rămânând în Constituția austriacă până la sfârșitul monarhiei în 1918. Stiria și Carintia îi datorează propria constituție, de asemenea, ducelui Albert al II-lea.

Probabil paralizia mâinilor și picioarelor de care suferea Albert, s-a datorat poliartritei, dar s-a speculat că ar fi fost urmarea unei otrăviri într-un atentat în 1330.Walter Kleindel: Das Grosse Buch der Österreicher, p. 10. Paralizia nu l-a împiedicat să procreeze mai mulți copii între care cel puțin patru fii, primul născut în 1339, după 15 ani de la căsătorie (Albert avea 41 de ani, iar soția sa 39).Walter Pollak (ed.): Tausend Jahre Österreich. Eine biographische Chronik., vol. I: Von den Babenbergern bis zum Kongress., p. 63. Când Albert a murit pe 20 iulie 1358, fiul său cel mare, Rudolf al IV-lea, l-a succedat, dar conform legii succesiunii dinastice a familiei, emisă de tatăl său, toți frații săi urmau să participe ca regenți la guvernarea ducatelor. Frații lui Rudolf, Albert al III-lea (supranumit cel Cu coadă) și Leopold al III-lea (supranumit cel Drept) erau la acea vreme copii în vârstă de 10 ani și respectiv 7 ani. După moartea lui Rudolf, acești doi fii ai lui Albert au semnat Contractul de la Neuberg din 1379, care stabilea separarea puterii lor, în încercarea ambițioasă de a ocoli principiul primogeniturii, precum și „Diviziunea reală” (regula privind împărțirea proprietății funciare). Încercarea a eșuat, iar rezultatul a fost împărțirea familiei în două ramuri numite după acești doi fii: Linia Albertină și Linia Leopoldină, împărțire care a fost depășită abia în 1490 de împăratul Frederic al III-lea.

În perioada 1348 – 1349 ciuma, ajunsă în Europa prin comerțul cu bunuri din Orientul Îndepărtat, a făcut 40 000 de victime în Viena care a pierdut 25 - 35% din populație. Albert a trebuit să intervină pentru a-și proteja supușii evrei pe care populația îi considera vinovați de această epidemie deoarece ei ar fi otrăvit fântânile.Stephan Vajda: Felix Austria. Eine Geschichte Österreichs., p. 117.

Alipirea Comitatului Tirol în 1363 la celelalte posesiuni ale Habsburgilor, a fost urmarea talentului diplomatic dovedit de Albert al II-lea împotriva rivalității Casei de Witelsbach.Walter Pollak (ed.): Tausend Jahre Österreich. Eine biographische Chronik., vol. I: Von den Babenbergern bis zum Kongress., p. 50.

Albert al II-lea a murit pe 20 iuliea fost înmormântat în Mănăstirea cartuziană Marienthron întemeiată de el în Gaming (în Austria Inferioară). La sfârșitul secolului al XVIII-lea rămășițele sale au fost transferate în biserica parohială din aceeași localitate.Stephan Vajda: Felix Austria. Eine Geschichte Österreichs., p. 123.

Căsătorie și descendenți Albert s-a căsătorit cu Ioana de Pfirt la Viena (1300–1351) în 1324. Doar șase dintre copiii rezultați din această căsătorie au supraviețuit:

Rudolf al IV-lea, supranumit Întemeietorul (1339–1365), căsătorit în 1353 cu Caterina de Boemia (c. 1342–1395); Caterina (1342–1381), stareță în Viena; Margareta (1344–1366), căsătorită în 1359 cu Meinhard al III-lea al Tirolului (1344–1363) și apoi în 1364 cu Ioan Henric al Moraviei (1322–1375); Frederic al III-lea (1347–1362), duce al Austriei; Albert al III-lea cel, supranumit cel cu Coadă (1348–1395), căsătorită în 1366 cu Elisabeta de Boemia (1358–1373), apoi în 1375 cu Beatrice de Nürnberg (1360–1414); Leopold al III-lea supranumit cel Drept (1351–1386) căsătorit în 1365 cu Viridis Visconti.

Alți cinci copii ai cuplului s-au născut morți sau au murit imediat după naștere și nu au fost botezați, la scurt timp după naștere. Toți sunt îngropați în Cripta ducală din Catedrala Sf. Ștefan din Viena.Richard Reifenscheid: Die Habsburger in Lebensbildern, editura Stiria 1982, p. 47, ISBN 3-222-11431-5

Note

Bibliografie Franz Kurz: Österreich unter Herzog Albrecht dem Lahmen., Editura Haslinger, Linz 1819. Constantin von Wurzbach: Habsburg, Albrecht II. în: Biographisches Lexikon des Kaiserthums Oesterreich., partea a 6-a, Editura Kaiserlich-königliche Hof- und Staatsdruckerei, Viena 1860, pp. 138–140 (Versiune online). Alfons Huber: Albrecht II. (Herzog von Oesterreich). în: Allgemeine Deutsche Biographie (ADB), vol. 1, Editura Duncker & Humblot, Leipzig, 1875, pp. 279–281. Otto Brunner: Albrecht II.. În: Neue Deutsche Biographie (NDB)., vol. 1, Editura Duncker & Humblot, Berlin 1953, , pp. 168-169. (Versiune online). Gabrielle Caerr-Stamm: Johanna von Pfirt, Gattin des Habsburgers Albrecht II. Herzog von Österreich oder das europäische Schicksal einer Elsässerin., Editura Sundgaugeschichtsverein, Riedisheim, 1996, . Ellen Widder: Überlegungen zur politischen Wirksamkeit von Frauen im 14. Jahrhundert. Margarete Maultasch und Agnes von Ungarn als Erbtöchter, Ehefrauen und Witwen, in: 1363–2013. 650 Jahre Tirol mit Österreich, Christoph Haidacher, Mark Mersiowsky (ed.), Innsbruck, 2015 (publicații ale Arhivei Landului Tirol), pp. 91–134. Walter Kleindel: Das Grosse Buch der Österreicher, Editura Kremayr & Scheriau, Viena, 1987, . Walter Pollak (ed.): Tausend Jahre Österreich. Eine biographische Chronik., vol. I: Von den Babenbergern bis zum Kongress., Editura Wiener Verlag, Himberg, c. 2000, . Stephan Vajda: Felix Austria. Eine Geschichte Österreichs., Editura Ueberreuter, Viena, 1980, .

Categorie:Nașteri în 1298 Categorie:Nașteri pe 12 decembrie Categorie:Decese în 1358 Categorie:Decese pe 20 iulie Categorie:Duci ai Austriei Categorie:Casa de Habsburg