alt=Diploma of King Æthelstan for Wulfgar AD 931, written by Æthelstan A|miniatura| Carta originală S 416, scrisă de " Æthelstan A " în stil hermeneutic în 931 Stilul hermeneutic este un stil de latină în perioadele romane ulterioare și medievale timpurii, caracterizat prin utilizarea extensivă a cuvintelor neobișnuite și ezoterice, în special derivate din greacă . Stilul se găsește mai întâi în opera lui Apuleius din secolul al II-lea, iar apoi la mai mulți scriitori romani târzii. În perioada medievală timpurie, unii savanți de seamă continentali i-au fost exponenți, printre care Johannes Scotus Eriugena și Odo din Cluny .
În Anglia, episcopul din secolul al VII-lea Aldhelm a fost cel mai influent scriitor hermeneutic; Erudiția latină a decăzut în secolul al IX-lea, iar când a reînviat în secolul al X-lea, stilul hermeneutic a devenit din ce în ce mai influent. Spre deosebire de Europa continentală, unde a fost folosit doar de o minoritate de scriitori, în Anglia secolului al X-lea a devenit aproape universal. A fost stilul de casă al reformei benedictine engleze, cea mai importantă mișcare intelectuală din Anglia anglo-saxonă de mai târziu. Stilul a iesit din circulatie după Cucerirea Normandă, iar cronicarul din secolul al XII-lea William de Malmesbury l-a descris ca fiind dezgustător și bombastic. Istoricii au fost la fel de disprețuitori până la sfârșitul secolului al XX-lea, când savanți precum Michael Lapidge au susținut că ar trebui luat în serios ca un aspect important al culturii anglo-saxone târzii.
În 1953, Alistair Campbell a susținut că există două stiluri principale de latină în Anglia anglo-saxonă. Unul, pe care l-a numit clasic, a fost exemplificat de scrierile lui Beda (c. 672–735), în timp ce episcopul englez Aldhelm (c. 639–709) a fost cel mai influent autor al celeilalte școli, care a folosit pe scară largă cuvinte rare., inclusiv cele grecești derivate din glosare „hermeneutice”. Andy Orchard pune în contrast „stilul de proză limpede și directă al lui Bede, cu vocabularul și sintaxa sa în esență biblică” cu „stilul foarte elaborat și ornamentat al lui Aldhelm, cu un vocabular și sintaxă derivate în cele din urmă din versurile latinești”. Aldhelm a fost cel mai învățat om din primele patru secole ale creștinismului anglo-saxon, cu o cunoaștere profundă a poeziei latine (spre deosebire de Beda). Stilul său a fost foarte influent în cele două secole după moartea sa și a fost dominant în Anglia anglo-saxonă de mai târziu. Împrumutul din greacă nu a fost limitat la scriitorii hermeneutici de latină. Într-un studiu din 2005, JN Adams, Michael Lapidge și Tobias Reinhardt observă că „exhumarea cuvintelor grecești (prost înțelese) din glosare greco-latine în scopuri de ornamentare stilistică a fost larg răspândită în tot Evul Mediu”.
În prefața la ediția sa din 1962 a Chroniconului lui Æthelweard, Campbell s-a referit la „tradiția hermeneutică”. În 1975, Michael Lapidge a dezvoltat distincția lui Campbell într-un eseu despre „stilul hermeneutic”. El a afirmat că termenul implică faptul că vocabularul se bazează în principal pe Hermeneumata, un nume pentru anumite glosare greco-latine. El nu a considerat termenul pe deplin satisfăcător și a sugerat că „glosematică” ar fi o alternativă, dar a adoptat „hermeneutic” deoarece fusese folosit de alți savanți. Jane Stevenson își exprimă de asemenea nemulțumirea față de termen, iar în opinia lui Rebecca Stephenson: „Cuvântul „hermeneutic” în sine este înșelător, deoarece acest stil nu are nimic de-a face cu domeniul modern al hermeneuticii, nici nu prezintă cuvinte extrase din Hermeneumata, un set de glosare grecești și latine, din care se credea că derivă odată vocabularul său exotic.” Cu toate acestea, ambii savanți acceptă fără tragere de inimă termenul. Stilul a fost numit anterior „ Hisperic ”, dar oamenii de știință resping acum acest termen, sugerând în mod greșit că este irlandez și cred că „Hisperic” ar trebui limitat la limbajul foarte obscur Hisperica Famina .
Dezvoltare timpurie alt=Apuleius|miniatura| Reprezentarea lui Apuleius, primul scriitor despre care se știe că a folosit stilul hermeneutic Stilul hermeneutic a fost probabil văzut pentru prima dată în Metamorfozele lui Apuleius în secolul al II-lea și se găsește și în lucrări ale scriitorilor latini târzii, cum ar fi Ammianus Marcellinus și Martianus Capella. În Marea Britanie și Irlanda, stilul se regăsește la autori aflați în pragul perioadei medievale, printre care călugărul britanic Gildas, misionarul irlandez Columbanus și episcopul anglo-saxon Aldhelm, și lucrări precum Hisperica Famina. Anglo-saxonii au fost primii oameni din Europa care au trebuit să învețe latina ca limbă străină când s-au convertit la creștinism, iar în opinia lui Lapidge: „Este remarcabil în sine faptul că au atins măiestrie stilistică într-un mediu străin lor”.
Influentul filozof irlandez din secolul al IX-lea Johannes Scotus Eriugena avea cunoștințe temeinice de greacă, iar prin traducerile sale și utilizarea unor cuvinte grecești neobișnuite în poezie au contribuit la ridicarea prestigiului stilului hermeneutic. Stilul a devenit la modă la Laon, unde colegul lui Johannes și coleg irlandez, Martianus Hiberniensis, a ținut prelegeri. Hincmar din Reims l-a mustrat pe nepotul său, Hincmar din Laon : Dar când sunt suficiente cuvinte latine pe care le-ai fi putut pune în acele locuri în care ai pus grecisme și cuvinte abstruse și chiar cuvinte irlandeze și alte barbari (''Græca et obstrusa et interdum Scottica et alia barbara'') — așa cum ai considerat de cuviință — care sunt ticăloși și corupti, s-ar părea că ați introdus acele cuvinte, din păcate, nu din smerenie, ci pentru ostentația acelor cuvinte grecești pe care ați vrut să le folosiți — pe care voi înșivă nu le înțelegeți — pentru ca toți cei care le citesc poate recunoaște că ai vrut să vomiți cuvinte pe care nu le-ați sufocat.
Europa continentala Stilul se regăsește în mai multe centre de pe continent în secolul al X-lea. În Italia, principalii susținători au fost Liutprand de Cremona, Eugenius Vulgarius și Atto de Vercelli . În Germania, lucrările care îl prezintă includ Gesta Apollonnii anonimă și scrisorile lui Froumond din Tegernsee . Printre lucrările franceze care prezintă stilul hermeneutic se numără Gesta Normanniae Ducum a lui Dudo of Saint-Quentin și Libellus Sacerdotalis de Lios Monocus.
Alți doi autori francezi au fost deosebit de influenți în Anglia. Primele două cărți ale lui Abbo de Saint-Germain, Bella Parisiacae Vrbis, descriu asediul Parisului de către normanzi din 888 până în 895; au primit foarte puțină circulație. Cu toate acestea, pentru a face din lucrare o trinitate (lucrare în trei volume), el a adăugat o carte descrisă de Lapidge drept „o serie de îndemnuri la viața monahală. … scris într-o latină încurcată și adesea insondabilă al cărei vocabular este aproape în întregime bazat pe glosar”. Acesta a devenit un manual foarte popular, mai ales în Anglia. Celălalt autor francez influent a fost Odo din Cluny, care a fost probabil un mentor al lui Oda, Arhiepiscop de Canterbury (941–958), o forță motrice din spatele reformei benedictine engleze și un susținător al stilului hermeneutic. Lapidge sugerează că stilul din nordul Franței a fost asociat în mod special cu centrele reformei cluniacene (benedictine), iar figurile principale ale reformei engleze, Oda, Dunstan, Æthelwold și Oswald, erau toți practicanți ai stilului hermeneutic și aveau legături puternice cu Centre benedictine continentale. Lapidge argumentează:
S-ar putea presupune că stilul hermeneutic a fost cultivat energic în Anglia, în încercarea de a arăta că învățarea engleză a fost la fel de profundă și scrierea engleză la fel de sofisticată ca orice produs pe continent. Impulsul pentru cultivarea stilului în Anglia secolului al X-lea a fost, prin urmare, probabil de origine continentală.
Un susținător târziu al stilului a fost germanul Thiofrid de Echternach, stareț de Echternach între 1083 și 1110, care a fost puternic influențat de Aldhelm.
Anglia Pe continent, unii scriitori au fost exponenți ai stilului hermeneutic; în Anglia la sfârșitul secolului al X-lea aproape toți erau. Studiul textelor dificile a fost o parte tradițională a educației latine în Anglia încă din zilele lui Aldhelm, iar el a influențat profund scriitorii de mai târziu. În Anglia secolului al X-lea, Aldhelm și Abbo au fost studiati intens, în timp ce lucrările hermeneutice nu formau o parte importantă a curriculum-ului continental. Aldhelm este descris de David Dumville ca „părintele atât al latinității engleze, cât și al stilului hermeneutic al literelor anglo-latine”. De Virginitate ( Despre virginitate ) a fost deosebit de influent, iar în anii 980 un savant englez a cerut permisiunea de la Arhiepiscopul Æthelgar să meargă la Winchester pentru a-l studia, plângându-se că a murit de foame de hrană intelectuală. Un pasaj din De Virginitate spune:
Așadar, împotriva înfricoșătoarei fiare a mândriei și împotriva acestor șapte brute ale viciilor otrăvitoare, care se străduiesc cu cruzime să sfâșie cu dinții lor turbați și colții virulenți pe toți cei neînarmați, prădați de cuirasa fecioriei și dezbrăcați de scutul castității, fecioarele lui Hristos și tinerii campioni ai bisericii trebuie să lupte cu mușchi și forță. Împotriva, parcă, legiunile feroce ale barbarilor, care în trupele lor nu încetează să bată țestoasa ostașilor lui Hristos cu artileria fraudei viclene, lupta trebuie să continue bărbătească, luptată cu săgețile armelor spirituale și sulițele cu vârf de fier ale virtuților. Să nu oferim, ca soldații timizi, care se tem cu efeminație de șocul războiului și de chemarea trompetistului, să oferim inert inamicului răpitor mai degrabă spatele umerilor, decât șefii scuturilor noastre!
Anglo-latina a suferit un declin sever în secolul al IX-lea, parțial din cauza invaziilor vikingilor, dar a început să revină în anii 890 sub Alfred cel Mare, care îl venera pe Aldhelm. Viața regelui Alfred a lui Asser are o aromă hermeneutică. Alfred a fost ajutat de savanți pe care i-a adus din Europa continentală. Unul dintre ei a fost un german, Ioan cel Bătrân Saxon, iar în viziunea lui Lapidge o poezie pe care a scris-o lăudând viitorul rege Æthelstan, și punând cuvinte de cuvinte cu semnificația engleză veche a lui Æthelstan ca „piatră nobilă”, marchează un semn timpuriu al unei renașteri a stil hermeneutic:You, prince, are called by the name "sovereign stone", Look happily on this prophecy for your age: You shall be the "noble rock" of Samuel the Seer, [Standing] with mighty strength against devilish demons. Often an abundant cornfield foretells a great harvest; in Peaceful days your stony mass is to be softened. You are more abundantly endowed with the holy eminence of learning.