Ingrienii (, ; ), numiți și finlandezi ingrieni (, , , finlandezi inkeri, finlandezi leningrădeni , ingro-finlandezi) sunt, conform unei teorii, un sub-grup etnic finlandez format în secolul al XVII-lea pe teritoriul regiunii istorice Ingriei , și, potrivit unei alte teorii, un grup etnic fino-ugric independent format pe teritoriul aceleiași regiuni .

În prezent, ingrienii trăiesc în principal în Rusia (Sankt Petersburg, Regiunea Leningrad, Carelia, Siberia de Vest), Estonia, Finlanda și Suedia. Se consideră că limba ingriană () este un dialect al limbii finalandeze. Din punct de vedere religios, ingrienii aparțin în mod tradițional de biserica luterană, dar unii dintre ei au trecut la creștinismul ortodox.

Istoric Ingrienii finlandezi au apărut ca urmare a colonizării efectuate de administrația suedeză în regiunile care au fost ocupate de Suedia după războiul ruso-suedez din 1610-1617 prin Pacea de la Stolbovo a două grupuri etnice: cel al äyrämöisetilor din partea de nord-vest a Istmului Careilia și, respectiv, al savonienilor, originari din regiunea Savonia din răsăritul Marelui Ducat al Finlandei. Finlandizarea Ingriei a fost în mare măsură înlesnită de pierderile demografice suferite aici, în special partea de est, în timpul „Timpurilor tulburi”.

După 1675, nordul și centrul Ingriei a devenit luterană și finlandofonă. Ca urmare a acțiunilor autorităților suedeze pentru convertirea forțată la luteranism a populației ortodoxe locale (carelieni, ijorieni, votieni, ruși), mulți din rândul acesteia au fost forțați să fugă din Ingria. În locul lor au fost aduși äyrämöisetii (evremeisi) și savonienii, careu au pus bazele unui tip de cultură sub-etnică în locurile în care au fost colonizați. În același timp, ideea că ingrienii au fost exclusiv imigranți nu este pe deplin exactă. Credința era factorul etnic definitoriu în acea vreme. Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, erau 3.000 de familii ijoriene și votiene care adoptaseră luteranismul, adică aproximativ 12-15 mii de oameni. Acești ijorieni și votieni vorbitori de limbă finlandeză, care au adoptat luteranismul, au devenit parte a grupului etnic finlandez ingrian. Se poate considera că etnia ingriană modernă își are rădăcinile în patru grupuri: äyrämöiseti, savonieni, ijorieni și votieni.

În vestul Ingriei, credința ortodoxă a rezistat mai bine. În 1656, populația era în proporție de 41% de religie luterană, pentru ca în 1695 aceasta să ajungă la 75%Harta gospodăriilor 1623-1643-1675. Cele umbrite sunt ortodoxe, cele neumbrite sunt gospodării luterane.. + Dinamica ponderii luteranilor în populația Ingriei (în %) în 1623-1695 (%) . Comitatul1623164116431650165616611666167116751695 Ivangorod5,224,426,731,826,338,538,729,631,446,7Iamsk —15,115,216,017,244,941,742,950,262,4 Koporie5,017,919,229,430,334,939,945,746,860,2Noteburg14,758,566,262,563,181,088,586,087,892,5Total7,735,039,341,641,153,255,659,961,571,7

Teritoriul a fost recolonizat în secolul al XVIII-lea, după întemeierea orașului Sankt Petersburg. În ciuda acestui fapt, chiar și la începutul secolului al XIX-lea, locuitorii regiunii Sankt Petersburgului erau aproape exclusiv vorbitori de finlandeză. . Până la începutul secolului al XX-lea, existau două raioane mari cu cea mai mare proporție a populației finlandeze: partea Ingriei din Istmul Carelia și zona de la sud-vest de Sankt Petersburg, aproximativ de-a lungul liniei Peterhof - Krasnoe Selo - Gatcina. Au existat, de asemenea, o serie de regiuni mai mici în care populația ingriană a format majoritatea absolută. În restul teritoriului Ingriei, etnicii ingrieni conviețuiau fără probleme cu rușii și estoniii..

Până în secolul al XX-lea, finlandezii din Ingria două subgrupuri subetnice principale - äyrämöisetii () și savakotii (). Potrivit studiilor lui Peter von Köppen, care a studiat geografia așezărilor ingriene la mijlocul secolului al XIX-lea, äyrämöisetii s-au stabilit pe Istmul Carelia (cu excepția părții de sud, imediat învecinată cu Sankt Petersburgul, și raionul Beloostrov ), în parohiile Tuutari, Tyuryo, Hietamyaki, Kaprio, Soikkola, Liissil, parțial Serepetta, Koprina și Skvoritsa. Savakotii s-au stabilit în alte regiuni din Ingria (parohiile Valkeasaari, Ryapyuvya, Keltto la nord de Neva, în vecinătatea Kolpino, regiunile Naziia și Mga, etc.). Un grup special au fost finlandezii-luteranii din raionul Lujinski (peninsula Kurgalski, satele Fedorovka și Kallivere) . Din punct de vedere numeric, savakoti s-au impus, după cum a aflat Köppen: din 72.354 de ingrieni, 29.375 erau äyrämöiseti și 42.979 savakoti. Până la începutul secolului al XX-lea, diferențele dintre äyrämöiseti și savakoti au fost estompat treptat, iar identitatea de grup a poporului ingrian s-a pierdut.

La începutul secolului al XIX-lea, a apărut un alt grup teritorial de ingrienilor – cel al siberienilor. În 1804, 26 de familii de țăranii ingrieni (77 de bărbați și 73 de femei) ai baronului von Ungern-Sternberg din satele finlandeze de pe cursul inferioare ale râului Luga, exilați pentru nesupunere în Siberia (satele Ilkino, Malaia Arsia, Bolșaia Arsia, Volkovo, Mertvițî, Fedorovskaia, Variva), au întemeiat satul Rîjkov în uezdul Omsk din gubernia Tobolsk, care a devenit treptat centrul de atracție pentru toți luteranii exilați - ingrieni, finlandezi, estonieni și letoni. Înainte de incendiul din 1846, aproximativ 900 de oameni locuiau în Rîjkov. Mai apoi, unii dintre coloniștii ingrieni satul Rîjkov au întemeiat două noi sate, Boiarka (uezdul Tiukalinski) și Bughene (uezdul Tarski). Fondarea de noi sate a continuat, ajungându-se la o duzină de localități noi.

Acest grup teritorial nu a fost niciodată desemnat ca fiind ingrian-finlandez. Dialectele vorbite de ingrienii siberieni și finlandezii exilați au avut diferențe semnificative. Dialectul ingrienilor siberieni a fost baza apropierii lor de estoni. Conform recensământul din 1926, numărul total de ingrieni siberieni și finlandezi siberieni a fost de 1.638 de persoane. De-a lungul secolului al XX-lea, numărul lor a scăzut și crescut în mod repetat. Creșterea a avut loc, în primul rând, datorită deportărilor. Scăderea numărului se explică prin procesele de asimilare și schimbarea forțată a naționalității în documente, deoarece mulți dintre ingrienii au fost înregistrați ca estonieni. Raioanele istorice de locuire a ingrienilor siberieni se găsesc în Regiunea Omsk (Bolșerecevsk, Bolșeukovsk, Znamensk, Kalachinsk, Krutinsk, Tarsk, Tiukalinsk) și în Regiunea Tiumen (Vikulovsk).

În 1917, aproximativ 160.000 de finlandezi locuiau în Ingria, atât localnici, cât și originari din Finlanda, dintre care aproximativ 140.000 erau luterani. În timpul Războiului Civil Rus, în zona de graniță cu Finlanda, care include un grup de sate sub denumirea generală „Kirjasalo”, refugiații din Ingria au format o entitate de stat efemeră Republica Ingriei de Nord. Republica, cu o suprafață de aproximativ 30 km2, s-a separat de fapt de Rusia Sovietică și a controlat o parte din uezdul Petrograd din 1919 până la 1920. După amnistia adoptată printr-o declarație separată a delegației sovietice în timpul tratativelor de pace de la Tartu, majoritatea refugiaților ingrieni s-au întors în Rusia Sovietică, dar unii dintre ei au rămas în Finlanda, sau s-au mutat în Estonia unde, conform recensământului din 1934, locuiau 1.088 de finlandezi ingrieni. Această singură încercare de autodeterminare națională făcută de ingrieni a servit ulterior drept pretext pentru ca puterea sovietică să îi considere elemente nesigure.

În 1926 existau 114.831 ingrieni, care ai fost numiți în acea perioadă „finlandezi din Leningrad”. În Leningrad și regiunea din jurul marelui oraș trăiau 11.053 de finlandezi orginari din Finlanda (3.940 în Leningrad și 7.113 în restul regiunii) . Ingrienii și finlandezii care locuiau în Ingria, supuși finlandezi și descendenții lor care au ajuns în regiune în secolul al XIX-lea, erau două grupuri separate de populație, diferențele dintre acestea fiind importante și nu exista aproape nicio comunicare între ele.

În perioada sovietică, în cadrul politicii „ indigenizare (korenizația)” de la sfârșitul anilor 1920 până la începutul anilor 1930, au fost create unități administrative naționale de nivel inferior în raioanele în care ingrienii finlandezi formau o populație compactă. În Istmul Carelia a fost format raionul național finlandez Kuivaisi (Кyйвози) (din anul 1936 Toksova (Токсово)), cu limba de administrare finlandeza. La mijlocul anilor 1930, a fost înaintat un proiect pentru crearea unui al doilea raion finlandez cu 11 soviete sătești, cu un centru în Taaitsa (Тайцы) sau Tuutari / Duderhof (Дудергоф). Acest plan, însă, nu a fost niciodată pus în practică. În schimb, au fost înființate mai mult de șaizeci de soviete naționale sătești finlandeze. În perioada colectivizării agroculturii au fost create și câteva sute de colhozuri finlandeze, numărul acestora ajungând la 580 la începutul anului 1936..

Tot în această perioadă, învățământul în finlandeză a fost dezvoltat pe scară largă. Astfel, în anul școlar 1927-1928, au funcționat în regiunea Leningrad 261 de școli de nivelurile I și II cu predarea în limba finlandeză. În 1935, erau 313 școli cu predare în limba finlandeză în Leningrad și regiune omonimă. În total, 70% din populația școlară finlandeză a fost înscrisă în învățământ în limba națională, ceea ce a reprezentat o pondere foarte semnificativă în comparație cu alte minorități naționale (în cazul mordvinilor această cifră era de 36%, iar al calmucilor de numari 15%). În afară de școlile secundare, în regiunea Leningrad au funcționat și școli tehnice agricole, pedagogice și un colegiu pedagogic estono-finlandez. . În 1930, a fost deschisă o școală tehnică cooperatistă finlandeză în Leningrad.

Ingrienii au posibilitatea să studieze la universitate în limba maternă pentru prima oară. În 1926, au fost create departamente finlandeze la Universitatea de Stat din Leningrad și Universitatea Herzen .

Cu toate acestea, în a doua jumătate a anilor 1930, a avut loc o întorsătură radicală în politica națională]]: din 1938 s-a trecut la predarea în școli în limba rusă, iar în 1939 raionul național și sovietele finlandeze sătești au fost desființate. Raionul Toksova a fost inclus în raionul Pargolovo, iar sovietele sătești finlandeze au fost parțial incluse în cele învecinate și parțial transformate în soviete sătești obișnuite. În plus, toate parohiile luterane de pe teritoriul Ingriei istorice au fost închise în 1937-1938.

Represiuni și deportări

De la începutul anilor 1930, ingrienii au fost supuși represiunilor autorităților sovietice, rezultatul cărora a fost dispariția lor aproape completă din zonele de reședință tradițională în a doua jumătate a deceniului al cincilea. Se pot distinge cinci „valuri” de represiune împotriva ingrienilor. Trei „valuri” au avut loc înainte de război (în 1930-1931, 1935-1936 și 1937-1938), și încă două în timpul și după război: în 1941-1942 și 1944-1947.

Primul val de represiuni