Rapsodia ucraineană (în ) este un film dramatic sovietic din 1961, regizat de cineastul armean Serghei Paradjanov. Mihai Botez, „Carnet cinematografic: Rapsodia ucraineană”, în Gazeta literară, anul VIII, nr. 45 (399), joi 2 noiembrie 1961, p. 7.Ana Eremia, „Carnet cinematografic: Arta apropie popoarele”, în Scînteia tineretului, anul XVII, seria II, nr. 3877, joi 2 noiembrie 1961, p. 2. Ara Baliozian, The Armenians : their history & culture, Ararat Press, New York, 1980, p. 160. Michael Singer, Michael Singer's film directors : a complete guide, Lone Eagle Pub., Beverly Hills, Calif., 1990, p. 381. Scenariul filmului a fost scris de poetul, dramaturgul și eseistul ucrainean Oleksandr Levada James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, p. 255. și prezintă evoluția unei tinere colhoznice ucrainene către cariera de cântăreață de operă,Eugen Atanasiu, „Pe ecrane: «Rapsodia ucraineană»”, în revista Romînia liberă, anul XIX, nr. 5304, vineri 3 noiembrie 1961, p. 2.Eugen Atanasiu, „Săptămîna pe ecrane. Rapsodia ucraineană”, în revista Magazin, anul V, nr. 214, sâmbătă 11 noiembrie 1961, p. 4.***, „Din filmele săptămînii”, în Înainte, Craiova, anul XVII, nr. 5215, miercuri 29 noiembrie 1961, p. 3.S. Teodorovici, „Cronica filmului: Cinema «Maxim Gorki». «Rapsodie ucraineană»”, în Flacăra Iașului, Iași, anul XVII, nr. 4746, joi 7 decembrie 1961, p. 3. care se desfășoară în anii zbuciumați ai războiului. Rolurile principale au fost interpretate de actrița ucraineană Olha Reus-Petrenko și de actorii ruși Eduard Koșman și Iuri Guleaev.

Acțiunea filmului începe în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial. Oksana Marcenko, o tânără cântăreață ucraineană, câștigă marele premiu al unui concurs internațional de canto din vestul Europei și, pe drumul de întoarcere către patrie, își amintește povestea ei de dragoste cu Anton, care fusese întreruptă brutal de izbucnirea războiului. Федор Раззаков [Fedor Razzakov], Досье на звезд: правда, домыслы, сенсации [„Dosar despre vedete: adevăr, presupuneri, senzații”], ЭКСМО-Пресс, Moscova, 1999, p. 425. Федор Раззаков [Fedor Razzakov], Чтобы люди помнили [„Pentru ca oamenii să-și amintească”], ЭКСМО-Пресс, Moscova, 2004, p. 676. J. Hoberman, The magic hour : film at fin de siècle, Temple University Press, Philadelphia, 2003, p. 96. J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, pp. 81–82. Despărțirea celor doi tineri a fost prelungită de capturarea ca prizonier a lui Anton, iar lipsa veștilor despre soarta iubitului ei a făcut-o pe Oksana să-și piardă speranța că-l va mai revedea vreodată viu.

Filmul a fost produs în culori de Studioul de film „A. Dovjenko” din Kiev ***, „Filme noi pe ecrane”, în Informația Bucureștiului, anul IX, nr. 2561, vineri 27 octombrie 1961, p. 1.***, „Carnet cinematografic: «Rapsodia ucraineană»”, în Drapelul roșu, Timișoara, anul XVII, nr. 5271, marți 12 decembrie 1961, p. 2. și respecta directivele estetico-politice ale acelor ani, Daniele Dottorini, „Paradžanov, Sergej Iosifovič (forma russa di Paradjanian, Sarkis)”, în Enciclopedia del Cinema, Istituto della Enciclopedia italiana, Roma, 2003, BNI 2003-12805. combinând melodrama James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, p. 46. cu propaganda antioccidentală și urmărind să afirme virtuțile artistice ale poporului sovietic, precum și ideea că arta este un mijloc puternic de apropiere și cunoaștere între popoare, care se poate dezvolta și își poate îndeplini scopul educativ doar în vremuri de pace. J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 82. În ciuda aspectelor melodramatice și propagandistice, el s-a bucurat de o popularitate considerabilă în rândul cinefililor sovietici, fiind vizionat, după unele surse, de 14 milioane de spectatori J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, p. 81. RGALI (Российский государственный архив литературы и искусства, „Arhiva Rusă de Stat de Literatură și Artă”), f. 2936, op. 3, d. 33, l. 17. sau, după alte surse, de 20 de milioane de spectatori. Joshua J. First, Scenes of Belonging: Cinema and the Nationality Question in Soviet Ukraine During the Long 1960s, teză de doctorat (Doctor of Philosophy) susținută în 2008 la University of Michigan, p. 88. Joshua First, Ukrainian cinema : belonging and identity during the Soviet thaw, I.B. Tauris, New York – London, 2015, p. 53.

Criticii contemporani au evidențiat aspectul de poem cinematografic al acestui film, James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, p. 50. datorat folosirii simbolurilor, a metaforelor vizuale, a comparațiilor antitetice și a muzicii, și au identificat prezența mai multor episoade cu un puternic impact emoțional. Recenziile criticilor din perioada modernă se remarcă însă printr-o reevaluare a filmului din perspectiva istorico-politică postsovietică, relevă lipsa de realism a acțiunii, ce urmărește idealizarea epocii sovietice a lui Stalin, Вадим Скуратовський [Vadim Skuratovski], „Тени забытых фильмов” [„Umbrele filmelor uitate”], în Киноведческие записки, Всесоюзный научно-исследовательский институт киноискусства, Госкино СССР, nr. 50/2001, pp. 231–235. și existența unor aspecte propagandistice tipice producțiilor cinematografice sovietice din vremea Războiului Rece, și îl consideră o „melodramă de tip realist-socialist”, James Monaco, The Encyclopedia of Film, Putnam Publishing, New York, 1991, p. 414. care nu iese în evidență în mod particular în creația artistică a lui Paradjanov. Birgit Beumers (ed.), The Cinema of Russia and the Former Soviet Union, Wallflower Press, Londra, 2007, p. 141.

Rezumat

La scurt timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, Oksana Marcenko, o tânără colhoznică născută într-un mic sat ucrainean de pe malul fluviului Nipru, se întoarce acasă cu trenul dintr-un oraș îndepărtat din Europa de Vest (cel mai probabil Paris) James Steffen, The cinema of Sergei Parajanov, The University of Wisconsin Press, Madison, WI, 2013, pp. 45–46. după ce a câștigat medalia de aur a unui important concurs internațional pentru cântăreții de operă.M. D., „Pe ecrane: «Rapsodia ucraineană»”, în Apărarea patriei, anul XVII, nr. 262 (4724), sâmbătă 4 noiembrie 1961, p. 2. Privind pe fereastra trenului care o aduce în patrie, Oksana observă clădirile ruinate ale orașelor, rămășițe ale distrugerii „provocate de germani”. Fericirea Oksanei nu este însă deplină. Femeia își amintește de recentul triumf, apoi rememorează copilăria și tinerețea din satul natal, care i-au inspirat sensibilitatea artistică, și se întristează că nu a mai primit încă nicio veste de la Anton Petrenko, tânărul pe care îl iubea și care nu se mai întorsese de pe front.

Pasiunea pentru muzică a cântăreței sovietice provenea încă din vremea copilăriei, petrecută într-un sat de pe malul Niprului, când mica Oksana obișnuia să asculte cântecele vechi interpretate vocal sau la bandură de bunicul ei J.J. Gurga, Echoes of the Past: Ukrainian Poetic Cinema and the Experiential Ethnographic Mode, pp. 82–83. ori cântecele tinerelor colhoznice care mergeau dimineața la muncile agricole. Anii au trecut, fetița a crescut, iar vocea ei a început să se distingă de cele ale prietenelor sale prin puritatea ei. Oksana s-a îndrăgostit apoi de consăteanul Anton, un muncitor tânăr și harnic, dar cei doi tineri au fost nevoiți să se despartă atunci când Oksana a părăsit satul natal și a plecat să studieze la Conservatorul din Kiev. A studiat acolo multe ore zilnic pentru a dobândi cunoștințele necesare unei viitoare cariere artistice. Izbucnirea Războiului Germano-Sovietic a întrerupt viața pașnică a cetățenilor sovietici: satele și orașele din vestul țării au fost ocupate treptat de Wehrmacht, iar poporul sovietic s-a ridicat la luptă pentru a-și apăra patria. Războiul a împiedicat revederea celor doi tineri ucraineni, care au pierdut legătura, dar au păstrat speranța că se vor reuni ulterior.

Conservatorul a fost evacuat apoi într-un oraș siberian după ocuparea Kievului de Armata Germană, iar Oksana, care își pierduse pasiunea pentru canto de odinioară ca urmare a contactului cu atrocitățile războiului, a abandonat studiile pentru a se înrola ca soră medicală. Colegul ei de conservator, Vadim Ceaika, care provenea din același sat și era un rival al lui Anton, și-a mai continuat un timp studiile muzicale, iar apoi, urmându-i exemplul, s-a înrolat și el în armată. Tânăra femeie a plecat pe front, unde a muncit zi și noapte într-un spital de campanie pentru ameliorarea suferințelor celor răniți și a susținut uneori concerte pe scenele impro­vizate în prima linie pentru a ridica moralul ostașilor sovietici. Amânarea întoarcerii de pe front a lui Anton a făcut-o pe Oksana să-și piardă speranța că-l va mai revedea vreodată viu. După încheierea războiului, tânăra femeie și-a reluat studiile la Conservatorul din Kiev și a devenit artistă a Operei din Kiev, in­terpretând roluri principale în mai multe spectacole muzicale.

În timp ce tânăra femeie își rememorează viața, Anton se întoarce acasă din Germania cu același tren cu care călătorește Oksana și își amintește, de asemenea, unele întâmplări din trecut. El se înrolase voluntar în Armata Sovietică imediat după izbucnirea Războiului și, în timpul unei permisii, o căutase pe Oksana în orașul unde era evacuat Conservatorul, fără ca să o mai găsească acolo. A fost grav rănit în cursul unei lupte și apoi a fost luat prizonier de germani, dar a reușit să evadeze din trenul care-i transporta pe prizonieri în Germania. Organistul german Weiner i-a salvat viața, ascunzându-l în clădirea unei biserici, unde Anton a zăcut mult timp grav bolnav. Atunci când trupele americane au eliberat orașul german, Anton a fost reținut de autorități și transportat într-un lagăr american, unde a rămas trei ani pentru verificări.

Trenul ajunge în satul natal al celor doi, iar Anton și Oksana coboară pe peronul gării și se întâlnesc în sfârșit după o lungă despărțire. Cei doi iubiți recent reuniți poposesc pe malul Niprului pentru a contempla din nou împreună frumusețea fluviului. Michael Walker, Endings in the Cinema : Thresholds, Water and the Beach, Springer International Publishing, Imprint Palgrave Macmillan, Cham, 2020, p. 43.

Distribuție

Olha Reus-Petrenko — Oksana Marcenko, studentă la Conservatorul din Kiev, apoi cântăreață de operă Сергей Параджанов, Гарегин Закоян [Serghei Paradjanov, Gareghin Zakoian] (red. șef), Письма из зоны [„Scrisori din zonă”], Фильмадаран, Erevan, 2000, p. 343. Eduard Koșman — Anton Petrenko, iubitul Oksanei Iuri Guleaev — Vadim Ceaika, student la Conservatorul din Kiev Natalia Ujvîi — Nadejda Petrovna, profesoară la Conservatorul din Kiev Oleksandr Hai — Weiner, organist german Valeri Vitter — Rudi, fiul organistului Weiner Stepan Șkurat — bunicul Oksanei Peter Rollberg, Historical dictionary of Russian and Soviet cinema, Rowman and Littlefield, Lanham, Maryland, 2016, p. 672. Serghei Petrov — președintele juriului Mîkola Slobodean A. Pospelov Olga Nojkina Dmîtro Kapka — prizonier de război sovietic Katerîna Lîtvînenko — mama Oksanei Valentin Grudinin Iuri Sarîcev — soldat sovietic I. Kulikov Kosteantin Stepankov — Otto, soldatul german care-i amenință pe prizonierii sovietici Svetlana Konovalova — Andreeva, actrița care o interpretează pe Solveig V. Belîi — ofițerul american Evgheni Kovalenko Anatoli Cemodurov — căpitanul german (nemenționat) Mîkola Vingranovskîi — sergentul sovietic care cântă la pian (nemenționat) Mîkola Zaseev-Rudenko (nemenționat)

Dublaj de voce Ievheniia Miroșnîcenko — Oksana (ariile de operă)

Producție Pregătiri