Radu Anghel (cunoscut ca Radu lui Anghel sau Radu mamii), (), a fost un vestit tâlhar român, fiul unui pandur al lui Tudor Vladimirescu pripășit pe meleagurile muscelene. A fost unul dintre cei mai vestiți luptători pentru drepturile locuitorilor satelor, acționând după clasica formulă haiducească „ia de la bogați și dă la săraci”.

Biografie

Familia Radu era fiul unuia dintre pandurii lui Tudor Vladimirescu, Gheorghe Anghel. S-a refugiat la Mănăstirea Râncăciov când a fost zdrobită Revoluția de la 1821. Lui Gheorghe nu-i plăcea să muncească și a preferat să fure în schimb. Drept urmare, starețul l-a alungat, iar în cele din urmă s-a stabilit în satul Moșteni-Greci, unde s-a căsătorit cu Despa. Au avut un fiu și o fiică, băiatul fiind chiar însuși, Radu.

Radu s-a născut prin 1827, la circa șase ani după asasinarea lui Tudor Vladimirescu la Târgoviște. Satul natal aparținea pe atunci de județul Dâmbovița; astăzi face parte din comuna Boțești, județul Argeș.

De statură potrivită, slab și ciolănos la față, dârz, energie și hotărât în acțiunile ce le lua de unul singur, cu părul purtat in plete și căciulă arnăuțeasca pe cap, tânărul ajuns la majorat s-a căsătorit cu Rada, o fată liniștită, dar tot săracă, L-au împresurat lipsurile curând. Cu greu și-a putut crește copiii care au venit pe lume, mai mult fete. Una din ele, Oprica, semăna leit tatălui. Era tot așa de energică si curajoasă. Ochioasă și îndrăzneață, ea l-a ajutat în multe imprejurări. În memoria poporului, fata a rămas cunoscută sub numele de Prica lui Radu. Cu acest nume a fost cântată in numeroase balade.

Primii ani

Din cauza sărăciei și exploatării fără margini a țărănimii de către stăpânii de moșii, în copilul ce abia împlinise cincisprezece ani a încolțit dorul răzbunării. Încă mai era vie in amintirea poporului figura legendarului Tudor de la Vadimiri și încă mai trăiau mulți din pandurii care luaseră parte la revoluția din 1821. Aceștia povesteau copiilor, nepoților și tuturor celor ce îi ascultau multe isprăvi de vitejie săvirșite în acele timpuri de grea cumpănă. Cu unul din acestia se imprietenise și Radu. Când nu se ducea la câmp, la muncă, îl căuta acasă, în vîlcea, pe blajinul pandur de altădată, Ilie Dairie, și-l rugă să-i povestească intâmplări de atunci, din timpul răzmeriței. Și moș Ilie, om in pragul vârstei de optzeci de ani, nu se lăsa mult așteptat. Proptit intr-un toiag noduros din lemn de corn, pășea încet, mai mult dibuind, până se așeza pe o buturugă pusă la umbra frasinului din bătătură. Aici, aproape șoptit, începea să-și dezlege sacul cu amintiri trăite și nu închipuite. Zicea el că Tudor era aprig la mânie și nu admitea nici o împotriveală sau nesupunere din partea subalternilor și cu atât mai mult nelegiuiri sau jafuri. Astfel era bun și drept cu cei sărmani, cu văduvele și, mai ales cu orfanii.

Flacăul asculta in tăcere. Din când în când strângea pumnii și lăsa să-i iasă din gură sudălmi veninoase. Simtea ca se petrece ceva in ființa lui. Sângele îi năvălea în obraji, ochii i se aprindeau ca de jăratic și tot corpul îi tremura de mânie. Abia implinise 15 ani, iar gândul și toată făptura lui se frământau, cum să facă să scape de săracie. De la sărmanii lui părinți, clăcași pe moșia boieroaicei Năneasca din sat, nu avea voie să moștenească decât căsuța în care locuiau cu toții și ceva lighioane. Starea aceasta de mizerie l-a îndârjit și l-a îndemnat la răzbunare chiar din anii aceștia cruzi.

Trecerea la haiducie Aprig luptător pentru dreptate socială, Radu s-a hrănit deopotrivă cu ideile revoluționarilor pașoptiști și cu amintirea răscoalei lui Tudor Vladimirescu de la Padeș. La început a acționat singur, mai ales prin acte de nesupunere față de măsurile abuzive ale autorităților locale și ale proprietarilor de pământ pe ale căror moșii muncea. Situația s-a înrăutățit radical când boieroaica Lina Năneasca, căreia îi datora bani, a început să-i trimită zilnic jandarmi și logofeți care să-l aducă cu forța la curte. Într-o seară, negăsind altă ieșire, tânărul țăran și-a luat flinta la spinare, iataganul și pistoalele la brâu, și-a sărutat cu foc soția și fiicele, și-a atârnat de gât o traistă cu merinde și a dispărut în întunericul codrului — hotărâre păstrată și într-un cântec popular al vremii:

,,...drumul crângului / Și poteca codrului, / Și flinta haiducului. / Că decât în calicie, / Mai bine în haiducie!”

,,Decât la ciocoi slugoi / Și cu copilașii goi, / Mai bine-n codru cu ciuta / Și la spinare cu flinta.”

Ceata Radu nu a rămas mult timp haiduc singuratic. Ceata sa a cuprins ortaci din satele învecinate: Boață din Boțești, Cîndea din Cîndești, Ioniță din Contești, Udrea din Făurești, Tudor din Frunzești și Soare din Hulubești — voinici uniți ca frații de cruce, care nu luau nicio hotărâre fără știrea căpitanului lor și nu se despărțeau unul de altul. Ceata acționa pe un teritoriu întins — din pădurile de la Cobia și Mătăsaru, peste Argeș, până la vestiții Codri ai Vlăsiei și, spre munte, până în zona împădurită și mereu înzăpezită dinspre Făgăraș. Toți purtau un port distinctiv: căciuli arnăutești, pistoale și iatagane la brâu, măciucă în mână, flintă la spinare și opinci cu cataramă.

Ceata își făcea dreptate „după socoteala ei”, luând, cum spune un cântec al vremii:

,,De la bogătani / Și dînd la cei sărmani, / La cei nevoiași, / La văduve și copilași / Și la fetele sărace, / Să se mărite cu cin' le place.”

Isprăvi Una dintre marile isprăvi ale cetei a fost „călcarea” curții boieroaicei Nănescu, o văduvă bătrână, măritată cândva la Fanar cu boierul Nănescu, care o părăsise cu vreo zece ani înainte; o mătușă a acestuia fusese, la rândul ei, jefuită și ucisă de hoți într-o noapte de vară. Vestea isprăvii lui Radu a înspăimântat-o atât de tare pe bătrână, încât a rămas fără grai.

Radu avea necazuri și cu unele fețe bisericești: astfel, ceata l-a „călcat” pe popa Stan din Fierbinți, cerându-i bani pentru copiii flămânzi ai haiducilor. Îngrozit, preotul a căzut sub pat, iar preoteasa a încercat să-l abată pe Radu spre o poliță aflată la o rudă a ei; căpitanul a respins-o cu indignare, refuzând să fie confundat cu un tâlhar de rând.

Un comentariu al povestitorului subliniază că, prin aceste fapte, Radu nu „jefuia” pentru sine și ceata lui, ci urmărea să facă dreptate după propria sa judecată; repetatele „călcări” nu puteau însă să nu alarmeze oficialitățile, astfel că a fost prins de câteva ori, întemnițat și judecat, dar eliberat de fiecare dată după scurt timp.

O altă confruntare memorabilă a fost cu Lică Zărzărică, vameșul-perceptor al plaiului Nucșoara, prins beat pe drum, cu doi desagi: unul cu registre și catastife, celălalt cu banii adunați de la birnici pentru vistieria statului. Radu l-a pedepsit cu pumnii, i-a amintit de comportarea lui față de țărani, văduve și nevoiași, dar nu i-a luat banii statului — dimpotrivă, i-a poruncit să-i ducă neîntârziat la vistierie, avertizându-l să nu îndrăznească a spune că haiducul din Greci l-ar fi jefuit.

Când Radu s-a întors acasă teafăr, Rada și fiicele l-au întâmpinat cu bucurie. În casă nu se afla decât mămăligă, fasole și ceapă; Radu a înțeles imediat în ce mizerie trăia familia lui și a mâncat cu poftă din puținul aflat pe masă. Oprica, în special, își dorea să îl însoțească pe tatăl ei în codru, spunând că nu mai poate îndura privirile dușmănoase ale logofeților și porecla de „viperă, neam de tâlhar”, și că, dimpotrivă, s-ar mândri să fie recunoscută drept fiică de haiduc:

,,Rămâi mamă-n sărăcie, / Eu mă duc în haiducie, / Să iau de la bogătani / Și să dau la cei sărmani!”

A doua zi în zori, haiducul a pornit înapoi spre ascunzătoare, urcând Dealul Hoțului și pierzându-se apoi în Pădurea Tulburea, pe un drum știut numai de el. Ascunzătoarea cetei se afla adânc în pădure, într-un loc atât de ferit încât, spune legenda, nici lupii nu îndrăzneau să pătrundă acolo. Îngrijorați de absența îndelungată a căpitanului, tovarășii săi — Boață, Cîndea, Udrea și Tudor — se învinuiau unul pe altul că nu fuseseră mai atenți cu el; la întoarcerea lui, teafăr și nevătămat, bucuria s-a amestecat cu sudălmi, iar ceata a sărbătorit cu carne de căprioară friptă pe jăratic și mămăligă.

În aceeași perioadă, ceata a mai vizat pe cămătarul Chițoran, „veneticul din Gorgani”, precum și pe boierul Fulga, pe popa Stancu din Stănești și pe boieroaica Marița:

,,Beți băieți, vă veseliți, / Ca diseară să izbiți; / Să-l izbiți pe Chițoran — / Veneticul din Gorgani, / C-are bani cu banița / Și-i mai hoț decât vulpița!”

Aceste isprăvi repetate au alarmat autoritățile, care au organizat potere și au cercetat presupușii prieteni sau rude bănuite că i-ar ascunde pe haiduci. O poteră condusă de ofițerul Negoescu a fost hărțuită de haiduci și a renunțat la urmărire. Mulțimea a creat în jurul lui Radu un adevărat mit, afirmând că gloanțele nu i se lipeau de trup, ci le prindea în mână și le arunca înapoi asupra poterașilor:

,,Potera se aduna, / Pe Radu înconjura / Și în Radu că trăgea. / Radu-alicele prindea / Și-napoi le arunca!”

Moartea Potrivit legendei, potera l-a executat pe vestitul bandit cu „argint tăiat în patru”. În 1866, sub conducerea căpitanului Negoiescu, dorobanții din patru județe (Argeș, Dâmbovița, Prahova și Muscel) l-au găsit pe Radu, l-au încercuit și l-au împușcat pe Dealul Cârstienilor, lângă Râncaciov. Radu ajunge la Câmpulung Muscel, dar cedează rănilor. El a fost înmormântat în Mănăstirea Sfânta Treime (Sfânta Treime) din oraș.

Persoanele care nu cred în mitul haiducului susțin că Radu lui Anghel l-a jefuit pe judecătorul Vespescu din Topoloveni și a fost rănit în timpul jafului.

O altă sursă plasează prinderea și moartea haiducului într-o zi mohorâtă de octombrie a anului 1865, când o poteră condusă de căpitanul Palada l-a surprins pe neașteptate pe Dealul Cîrstienilor, în comuna Râncăciov; Radu nu s-ar fi dat viu în mâna urmăritorilor, care țineau morțiș să-l ducă „nevătămat” la scaunul domnesc. Autoritățile ofereau o recompensă de 1000 de lei noi pentru prinderea sa în viață, vestită prin toboșari în toate satele, dar sărăcimea a refuzat constant s-o accepte, continuând să-l ascundă și să-l ocrotească.

Corpul haiducului a fost dus și expus vederii publice la Câmpulung; potrivit acestei surse, murise având abia treizeci și opt de ani. Rămas în memoria populară drept un luptător împotriva nedreptății sociale, numele lui a fost păstrat și de o inscripție de pe mormântul devenit monument istoric la Câmpulung.

Portrete Vezi Mișu Popp#Portrete cu tematică rurală

Radu Anghel este printre puținii haiduci al cărui chip aprig a fost imortalizat pe o pînză celebră datorată pictorului transilvan Mișu Popp. Artistul, care l-a văzut mort în Câmpulung, l-a înfățișat îmbrăcat țărănește, cu opinci, itari și panglici tricolore la picioare, cu o camașă albă sub o pelerină mult zdrențuită. În prezent, tabloul se află în Muzeul Național de Istorie a României, unde este cercetat și admirat de mii de vizitatori.

Cultura populara

O amintire transmisă pe cale orală

Balada

,,Foicica – a vrejilor,/ Sus pe dealul Grecilor,/ deasupra Căndeștilor,/ La cel fag cu frunza deasă/ Și cu umbrulița groasă/ Stau voinicii ca-ntr-o casă./ La tulpina fagului/ Carabina Radului/ Iar mai sus, pe rămurele/ Sunt vreo șapte revolvere/ Ce trage Radu cu ele"

" Măre Radu ce-mi făcea?/ Măna la gură ducea/ Și-ncepea a fluiera/ Și voinicii s-aduna/ Mare, Radu ce făcea?/ Lăngă fag s-apropia/ Și de acolo ce lua?"