thumb|250px|Anexa secretă a Pactul Molotov-Ribbentrop care stabilea sferele de interes germane și sovietice. Documentul este semnat de către ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin thumb|250px|Protocolul secret de la a doua semnare a Pactului germano-sovietic Ribentropp-Molotov în 28 septembrie 1939 - Tratatul privind frontierele și de prietenie. Fotografie din 1946 de origine germană (Documente folosite în Procesele de la Nürnberg de către apărarea germană a lui Ribentropp și Göring) thumb|250px|Caricatură poloneză în care Ribbentrop îi pupă mâna lui Stalin în fața lui Molotov care aplaudă Pactul Ribbentrop-Molotov, cunoscut și ca Pactul Hitler-Stalin, a fost un tratat de neagresiune încheiat între Uniunea Sovietică și Germania Nazistă, semnat la Moscova, la 23 august 1939 de șeful guvernuluiViaceslav Molotov, la data semnării pactului era șef al guvernului URSS, deținând funcția de Președinte al Consiliului Comisarilor Poporului al Uniunii Sovietice, omologul german fiind șeful guvernului Germaniei, cancelarul Germaniei Adolf Hitler. Funcția de ministru de externe al URSS era funcția secundară a lui Viaceslav Molotov, omologul german pentru această funcție fiind Joachim von Ribbentrop. Iosif Stalin, fiind „doar” lider de partid, la data semnării pactului, nu deținea nici o funcție oficială, respectiv nu avea competență de reprezentare a statului în acorduri internaționale. Stalin devine șef al guvernului URSS abia la 6 mai 1941, aproape peste 2 ani de la semnarea pactului respectiv, Viaceslav Molotov păstrându-și în continuare funcția de ministru de externe. și ministrul de externe al URSS Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin.

Scopul declarat al acestui pact era, din punctul de vedere oficial al Germaniei, ca cel de-al Treilea Reich să-și asigure flancul estic în perspectiva iminentei invadări a Poloniei, declanșată o săptămână mai târziu, la 1 septembrie 1939. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică voia să câștige timp, să prevină temporar o invazie germană, întrucât Armata Roșie avea prea puțini ofițeri superiori, după executarea multora dintre ei din ordinul lui Stalin, în frunte cu mareșalul Tuhacevski, sub pretextul unui presupus complot. Unii istorici au considerat că au fost executați mai puțin de 5.000 de ofițeri superiori, majoritatea dintre ei fiind „revoluționari de meserie” fără nicio calificare civilă sau militară. În schimb, alți cercetători au afirmat că numărul ofițerilor executați s-a ridicat la 40.000. Primii au continuat argumentând că această cifră, chiar și admisă ca reală, ar reprezenta un număr redus raportat la dimensiunea armatei sovietice, care cuprindea 100 de divizii în 1939 și 300 de divizii în 1941. Este de menționat că după 1936 s-au înființat noi școli de ofițeri (în jur de 100) care erau mult mai bine pregătiți, înțelegând noile tipuri de arme și război. Se poate vorbi de o ridicare a calității corpului ofițerilor și nu de o decădere a lui. Printre cei anchetați/maltratați s-a aflat inclusiv Konstantin Rokosovski, care a rezistat anchetei și procesului-mascaradă. În realitate, ambele țări agresoare voiau să se asigure, cel puțin oficial, că vor avea spatele „acoperit” în procesul expansionist de împărțire în două a ceea ce rămăsese neocupat și/sau neîmpărțit din Europa. Cruzimea și cinismul celor doi dictatori, Hitler și Stalin, s-au repercutat timp îndelungat, prelungind cel de-al Doilea Război Mondial cu Războiul Rece și cu scindarea Europei în două prin Cortina de fier între anii 1945–1989. În acești 45 de ani, Europa Occidentală a progresat prin practicarea democrației și a economiei libere în toate țările aflate la vest de Cortina de fier, în timp ce Europa de Est, aflată la est de Cortina de fier, a avut parte de regimuri totalitare mai dure sau mai puțin dure, dar toate aservite Kremlinului, și cu economii centralizate, de stat.

Detalii Momentul semnării este descris de istoricul Paul Johnson astfel: Cu ocazia semnării tratatului de neagresiune din 1939 dintre Germania și URSS, semnatarii plenipotențiari au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidențiale problema delimitării sferelor de interese în Europa Răsăriteană. Convorbirile au dus la următorul rezultat, o înțelegere expansionistă secretă:

Protocolul adițional secret (nepublicat) Textul primului protocol (datat 23 august 1939) este:Traducere după textul german publicat în volumul 7 din Akten zur Deutschen Auswärtigen Politik, 1918—1945, Imprimerie nationale, Baden-Baden:1961, pp. 206-207. Cu ocazia semnării unui pact de neagresiune între Germania și Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, plenipotențiarii subsemnați ai ambelor părți au discutat într-un mod strict confidențial problema delimitării sferelor intereselor reciproce din Europa de Est. Această discuție a condus la următorul rezultat. 1. În cazul unei reorganizări teritoriale și politice a regiunilor care fac parte din statele baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), granița de nord a Lituaniei este în același timp granița sferelor de interese ale Germaniei și URSS. În același timp, interesele Lituaniei în raport cu regiunea Vilna sunt recunoscute de ambele părți. 2. În cazul unei reorganizări teritoriale și politice a regiunilor care alcătuiesc statul polonez, granița sferelor de interese ale Germaniei și URSS va trece aproximativ de-a lungul râurilor Narev, Vistula și San. Problema dacă este în interes reciproc să se păstreze un stat polonez independent și care vor fi granițele acestui stat, poate fi în cele din urmă clarificată numai în cursul dezvoltării politice ulterioare. În orice caz, ambele guverne vor rezolva această problemă printr-un acord amical reciproc. 3. În ceea ce privește sud-estul Europei, partea sovietică subliniază interesul URSS pentru Basarabia. Partea germană își declară dezinteresul politic complet față de aceste regiuni. 4. Acest protocol va fi păstrat în cel mai strict secret de ambele părți.

Articolul 3 al protocolului stipula: „Referitor la Europa de sud-est, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia.Florin Zamfir, Jean Banciu, 1939. Ultimul an de pace, întâiul an de război. București, Editura Oscar Print, 2000, pp.265-266 Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste regiuni”. Formularea ambiguă a articolului (prin expresia „aceste regiuni”) lasă să se înțeleagă că Germania își exprimă totalul dezinteres politic pentru întreg sud-estul Europei, formulare care a fost intenționată, după cum va arăta la 24 iunie 1940 Ribbentrop.Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român. Editura Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 365

Teoria „spațiului vital” și cea a „revoluției mondiale” Semnarea Pactului și aplicarea lui a avut grave repercusiuni asupra lumii. A început Al Doilea Război Mondial, cu un tribut de sânge nemaiîntâlnit în istorie, cu distrugeri irecuperabile ale unor valori universale, cu suferințe inimaginabile, cu pârjolirea unor întinse teritorii din Europa, Asia și Africa, cu desființarea unor state și uciderea în masă a unor populații nevinovate. Hitler și-a dorit războiul pentru obținerea așa-zisului spațiu vital („Lebensraum”), a supremației în Europa și dincolo de hotarele acestui continent. Stalin l-a vrut și el pentru declanșarea utopicei revoluții comuniste mondiale, asemănător acelui spațiu vital german. Deosebirile ideologice n-au constituit un obstacol în calea apropierii celor două regimuri politice, deși anterior încheierii pactului, URSS și Germania Nazistă se criticaseră reciproc cu vehemență.

Între cei doi dictatori, Stalin și Hitler, a existat o stranie fascinație reciprocă, deși, la nivelul propagandei, regimurile lor s-au criticat cu înverșunare. Dacă însă regimul lui Hitler se manifesta direct față de obiectivele sale, Stalin avea asociată Internaționala a III-a Comunistă. Internaționala, deși obedientă față de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice și de guvernul de la Kremlin, era portița prin care încerca să-și ascundă reala sa politică externă. Stalin afirma mereu că politica guvernului este una și cea a Internaționalei este alta, când, în realitate, între cele două organisme nu era nicio deosebire privind intenția declanșării revoluției comuniste mondiale.

Regimurile instaurate în Rusia sovietică și în Germania național-socialistă erau, în general, antidemocratice, dictatoriale și totodată ostile, în particular, regimurilor democratice din Occident. O motivație a apropierii dintre cele două regimuri totalitare este însuși Tratatul de pace de la Versailles, atât Reich-ul German, cât și Uniunea Sovietică considerându-se victime ale tratatului.

center|750px

Documentele existente atestă că, în anii 1934–1936, Stalin sprijinea ideea unei apropieri și chiar a realizării unui acord cu Hitler. O cale pentru netezirea relațiilor bilaterale mai strânse a fost oferită de existența ca stat a Poloniei. Polonia renăscuse, în urma primului război mondial, după mai bine de 100 de ani de ocupație ruso-austro-germană. Din punct de vedere geografic, Polonia devenise stat tampon între Rusia și Germania. Inițiatorul unei apropieri germano-sovietice a fost ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop. Propunerile lui, acceptate de Hitler, au avut ecou la Moscova. Ca urmare, puterile occidentale au fost criticate aspru și etichetate drept „instigatoare la și profitoare de război”. Apropierea sovieto-germană din 1939 era urmarea unei conjuncturi favorabile statelor totalitare. Pentru Stalin, orientarea spre Hitler nu a fost determinată de doctrină, ci de considerente de circumstanță. Stalin se vedea în postura de realizator al vechiului Imperiu Rus, fapt care i-a umplut toată viața. Duplicitatea a fost caracteristica dominantă a tratativelor sovieto-germane; sovieticii tratau și cu Franța și Anglia – o măsură de prevedere pentru a evita izolarea în fața unei eventuale agresiuni germane. Pe de altă parte, diplomația nazistă tatona constant posibilitatea unei înțelegeri separate cu Marea Britanie și o reușită ar fi contracarat eșecul lui Ribbentrop la Moscova. 1942, relația de front între germani și aliații lor