Hanyu Pinyin (chineză simplificată: ; chineză tradițională: ), deseori prescurtat ca pinyin, este sistemul oficial de romanizare a limbii mandarine standard în Republica Populară Chineză (RPC) și parțial în Singapore și Malaezia. Este des folosit la predarea mandarinei (scrisă în mod normal cu caractere chinezești) către începători care cunosc deja alfabetul latin. Sistemul se folosește de patru semne diacritice pentru a indica tonalitatea, însă pinyinul fără marcaje de ton se folosește la redactarea digitală a textelor în limba chineză sau la conversia de termeni sau de nume chineze în limbi scrise cu alfabetul latin.
Pinyinul a fost proiectat în anii 1950 de un grup de lingviști chinezi condus de Zhou Youguang și a pornit de la principiile mai multor sisteme de romanizare preexistente. El a fost publicat de guvernul Republicii Populare Chineze în 1958 și revizuit de mai multe ori ulterior. Organizația Internațională de Standardizare l-a adoptat ca standard internațional în 1982, fiind urmată de Organizația Națiunilor Unite în 1986.
Încercări de a standardiza pinyinul în Taiwan au fost întreprinse în 2002 și 2009, însă teritoriul nu a reușit să ajungă nici până astăzi la un standard unitar, existând în continuare o rivalitate între mai multe metode de transliterare. Mai mult, numeroase consilii locale, întreprinderi și organizații sud-taiwaneze au respins Hanyu Pinyin pe considerentul că folosirea acestuia ar indica relații strânse între Taiwan și RPC.
Corespondența stabilită de Hanyu Pinyin între literele latine și sunetele mandarinei poate părea pe alocuri neobișnuită, dar nu într-o măsură mai mare decât alte variante ale alfabetului latin folosite nativ în diverse limbi. De exemplu, distincția în aspirație între grupurile b/d/g și p/t/k apare identic în limba islandeză și este asemănătoare în limba engleză (în care există, în plus, o diferență de sonorizare), dar nu apare în limba română. Aceeași distincție apare între literele z și c , care sunt folosite în Europa pentru fonemul , respectiv, în germană și în limbile slave de sud scrise în alfabetul latin. De la s/z/c vin digramele sh/zh/ch prin analogie cu sh/ch din engleză. Digrama zh, deși inedită, este intern consecventă. Din seria x/j/q, litera x e folosită similar în portugheză, galiciană, bască și malteză pentru fonemul , iar litera q este asemănătoare cu pronunția fonemului ca în dialectul gheg al limbii albaneze. Vocalele seamănă cu cele din română în cele mai multe cazuri, dar e este uneori similar cu ă, iar ü are corespondent în germană și în turcă.
Pronunțiile și transcrierile cuvintelor chinezești sunt date, mai degrabă, în termeni de inițiale și finale, care reprezintă segmentarea fonemică a limbii, decât fiecare literă individual. Inițiala reprezintă atacul (consoana cu care începe silaba); finala (rima) constă într-o vocală-nucleu, opțional însoțită de o medială (o semivocală antepusă) și/sau de o codă (o semivocală sau o consoană la finalul silabei).
Istoric
Context: romanizarea chinezei înainte de 1949 În 1605, misionarul iezuit Matteo Ricci a publicat Xīzì Qíjī ( – „Minunea literelor occidentale”) în Beijing. Aceasta a fost prima carte care a reprezentat limba chineză prin intermediul alfabetului latin. 20 de ani mai târziu, un alt iezuit în China, Nicolas Trigault, a publicat Xī Rú Ěrmù Zī ( – „Ajutor pentru ochii și urechile literaților occidentali”) în Hangzhou. Niciuna dintre aceste cărți nu a avut un impact imediat asupra felului în care chinezii își priveau sistemul de scriere, iar romanizările pe care acestea le descriau erau destinate mai mult occidentalilor decât chinezilor.
Unul dintre primii intelectuali chinezi care au încercat să asocieze alfabetele vestice cu chineza a fost funcționarul erudit Fang Yizhi (1611–1671, perioada de tranziție Ming–Qing).
Song Shu (1862–1910) a fost primul reformator din perioada târzie a dinastiei Qing care a propus ca China să adopte un sistem de scriere fonetic. Song, discipol al marilor cărturari Yu Yue și Zhang Taiyan, călătorise în Japonia și observase efectul silabarelor kana asupra procesului didactic. Acest lucru l-a stimulat să desfășoare activități pe mai multe fronturi, unul dintre cele mai importante fiind o reformă ortografică. Deși Song nu a creat personal vreo nouă ortografie pentru limbile sinitice, discuția s-a dovedit a fi una fertilă și a dus la proliferarea mai multor scheme de transcriere fonetică.
Wade–Giles
Sistemul Wade–Giles a fost conceput de Thomas Wade în 1859 și îmbunătățit de Herbert Giles în al său Dicționar chinez–englez din 1892. Sistemul s-a bucurat de popularitate, fiind folosit în numeroase publicații de limbă engleză din afara Chinei până în 1979.
Latinxua Sin Wenz La începutul anilor 1930, lideri ai Partidului Comunist Chinez instruiți la Moscova au adus un nou alfabet fonetic utilizând litere latine, care fusese creat la Institutul de Studii Orientale de la Leningrad în scopul latinizării limbilor Uniunii Sovietice. Această Sin Wenz (Nouă Scriere) era lingvistic mai sofisticată decât romanizările precedente, cu dezavantajul major că nu indica tonurile din chineză.
În 1940, mii de membri ai partidului au asistat la o convenție a Societății de Sin Wenz din Regiunea de Frontieră Shaan-Gan-Ning. Mao Zedong și comandantul Zhu De au contribuit cu caligrafie (în hanzi) la frontispiciul noului jurnal al societății. Printre suporterii-cheie din afara partidului s-au numărat Sun Fo (fiul lui Sun Iat-sen), pedagogii Cai Yuanpei și Tao Xingzhi și scriitorul Lu Xun. Curând, au apărut peste 30 de gazete scrise în Sin Wenz, numeroase traduceri, biografii (inclusiv Lincoln, Franklin, Edison, Ford și Chaplin), literatură chineză și mai multe manuale didactice. Mișcarea și-a atins apogeul tot în 1940, când guvernul Regiunii de Frontieră al lui Mao a declarat că Sin Wenz avea același statut legal ca hanzi în documente. Mai mulți pedagogi și lideri politici așteptau ziua în care scrierea latină ar fi fost universal acceptată și ar fi înlocuit complet caracterele chinezești. Totuși, s-a născut un sentiment de opoziție din cauza faptului că sistemul nu era suficient de bine adaptat transcrierii limbilor regionale și că, în consecință, învățarea mandarinei era o necesitate. Utilizarea sistemului Sin Wenz a cunoscut un declin în următorii ani.John DeFrancis, The Chinese Language: Fact and Fantasy (Honolulu: University of Hawaii Press, 1984), pag. 246-247.
Romanizarea Yale În 1943, Armata Statelor Unite a cerut Universității Yale să elaboreze o romanizare a mandarinei pentru piloții săi care zburau deasupra Chinei. Sistemul rezultat este foarte apropiat de pinyin, dar folosește simboluri mai puțin derutante pentru vorbitorii de engleză.
De exemplu, inițialei x și medialelor i și u din pinyin le corespund, respectiv, simbolurile sy, y și w în sistemul Yale, iar fricativa silabică -i e notată cu r sau z. Se folosesc diacritice pentru indicarea tonurilor.
Apariția și istoricul sistemului Hanyu Pinyin Pinyinul a fost creat în anii 1950 de un grup de lingviști chinezi, condus de Zhou Youguang, care era economist, ca parte a unui proiect guvernamental chinez. Zhou, deseori supranumit „părintele pinyinului”, Republicat parțial ca: lucrase ca bancher la New York când a decis să se întoarcă în China pentru a ajuta la refacerea țării după întemeierea Republicii Populare Chineze. Mao Zedong avea inițial de gând să latinizeze ortografia chineză, dar, în timpul primei sale vizite oficiale în Uniunea Sovietică în 1949, Iosif Stalin l-a convins să păstreze sistemul logografic. Zhou s-a angajat ca profesor de economie în Shanghai, iar în 1955, când Ministerul Educației din RPC a creat o comisie pentru reformarea limbii chineze scrise, premierul Ciu Enlai l-a însărcinat pe Zhou Youguang cu proiectarea unui nou sistem de romanizare, cu toate că el nu era lingvist.
Hanyu Pinyin s-a bazat pe mai multe sisteme preexistente, printre care se numără: Zhuyin (1928), Gwoyeu Romatzyh (1928) și Latinxua Sin Wenz (1931).Rohsenow, John S. 1989. Fifty years of script and written language reform in the PRC: the genesis of the language law of 2001. In Zhou Minglang and Sun Hongkai, eds. Language Policy in the People's Republic of China: Theory and Practice Since 1949, p. 23 Zhou a spus câțiva ani mai târziu: „Eu nu sunt părintele pinyinului – sunt copilul pinyinului. Este rezultatul unei lungi tradiții din ultimii ani ai dinastiei Qing până astăzi. Dar am restudiat problema și am revizitat-o și am perfecționat-o”.
O variantă provizorie a fost publicată pe 12 februarie 1956. Prima ediție a Hanyu Pinyin a fost aprobată și adoptată la cea de-a cincea ședință a primului Congres Național al Poporului, pe 11 februarie 1958. Ea a fost apoi implementată ca mijloc de predare a pronunției standard în școlile primare, dar și ca unealtă de creștere a ratei alfabetizării la adulți.
În plin Război Rece, folosirea pinyinului în detrimentul romanizării Yale în afara Chinei era văzut ca o declarație de afinitate politică față de regimul comunist chinez. Începând din anii 1980, însă, publicațiile occidentale care abordau China continentală au început să folosească Hanyu Pinyin;Terry, Edith. How Asia Got Rich: Japan, China and the Asian Miracle. M.E. Sharpe, 2002. 632. Extras din Google Cărți la 7 august 2011. , 9780765603562. această schimbare a venit ca efect al normalizării relațiilor diplomatice dintre Statele Unite și RPC în 1979.Terry, Edith. How Asia Got Rich: Japan, China and the Asian Miracle. M.E. Sharpe, 2002. 633. Extras din Google Cărți la 7 august 2011. , 9780765603562.Times due to revise its Chinese spelling. New York Times. 4 februarie 1979. Pag. 10. În 2001, guvernul RPC a emis Legea limbii naționale comune, asigurând un temei legal pentru folosirea pinyinului. Versiunea curentă a regulilor de ortografie este enunțată în Standardul Național GB/T 16159–2012.
Litere și sunete Spre deosebire de limbile europene, elementele fundamentale din pinyin și din fonologia mandarină nu sunt consoanele și vocalele, ci inițialele (／ shēngmǔ; consoane ce încep silabele) și finalele (／ yùnmǔ; vocale sau grupuri de sunete – conținând vocale – care încheie silabele).
Cum grafia chineză este complet separată de pronunție, sunetele limbii chineze vor fi, în continuare, reprezentate în zhuyin.
Inițiale Inițialele nu sunt un element obligatoriu; există silabe care încep direct cu o (semi)vocală. Zhuyin ㄅ ㄆ ㄇ ㄈ ㄉ ㄊ ㄋ ㄌ ㄍ ㄎ ㄏ ㄐ ㄑ ㄒ ㄓ ㄔ ㄕ ㄖ ㄗ ㄘ ㄙ AFI Pinyin b p m f d t n l g k h j q x zh ch sh r z c s
Finale În tabelele de mai jos, cratimele nu fac parte din transcrierea propriu-zisă, ci sunt folosite orientativ, pentru distingerea a două forme diferite de transcriere a finalelor. Formele precedate de cratimă sunt folosite împreună cu o inițială; celelalte sunt folosite în lipsa inițialei și reprezintă silabe complete. În această secțiune, nucleul silabei (vocala) este subliniat și reprezintă litera deasupra căreia pot apărea semne diacritice reprezentând tonuri.
Finale simple Finalele simple sunt formate dintr-o singură vocală. Zhuyin ㄚ ㄛ ㄜ ㄝ ㄧ ㄨ ㄩ ㄭ AFI , , Pinyin a-a o-o e-e ê-ê yi-i wu-u yu-ü -i
Finale compuse Finalele compuse sunt formate dintr-o vocală precedată de o medială și/sau urmată de o codă.
Tehnic vorbind, y/i, w/u și yu/ü sunt uneori nuclee, dar în tabelul de mai jos sunt considerate întotdeauna mediale, pentru o prezentare mai succintă. Codă → Medială → colspan="3" ai-ai ei-ei ao-ao ou-ou an-an en-en ang-ang eng-eng ya-ia ye-ie yao-iao you-iu yan-ian yin-in yang-iang ying-ing wa-ua wo-uo wai-uai wei-ui wan-uan wen-un wang-uang , weng-ong yue-üe yuan-üan yun-ün yong-iong
Finale afectate de érhuà