Regulamentul organic (în ) a fost prima lege organică cvasiconstituțională în Principatele Dunărene, deci în Țara Românească și Moldova. A fost promulgată în 1831-1832 de către autoritățile imperiale rusești și a rămas valabilă până la Convenția de la Paris în anul 1858. Conservator în esență, documentul a inițiat totuși o perioadă de reforme, care au pus baza occidentalizării societății locale. Regulamentul a confirmat parțial guvernarea tradițională (inclusiv conducerea de către hospodari). Regulamentul a oferit celor două principate primul lor sistem comun de guvernare.

Situația existentă Cele două state, aflate sub suzeranitate otomană din secolul al XV-lea, au fost subiectul mai multor intervenții ruse începând cu războiul ruso-turc (1710 - 1711), când o armată rusească a pătruns în Moldova. Armata condusă de împăratul Petru cel Mare a făcut legătura cu militarii din Țara Românească. Dat fiind scopul rebel al unor astfel de alianțe, ca și fragilitatea regulilor otomane puse în fața unui imperiu ortodox, ce se pretindea a fi moștenitorul Imperiului Bizantin, otomanii au decis să își întărească controlul deținut în zonă, în special prin conducătorii fanarioți (numiți direct de către Poarta Otomană).

Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, semnat în 1774 între otomani și ruși, dădea Rusiei dreptul de a interveni în cazul unor subiecte ținând de Biserica Ortodoxă, chestiune ce se dorea a fi folosită pentru a sancționa intervențiile nedorite ale Imperiului Otoman în principate. Astfel, Rusia intenționa să sprijine păstrarea domnitorilor locali care pierduseră sprijinul Porții în contextul războaielor napoleoniene (casus belli din războiului ruso-turc 1806 - 1812). Rusia dorea astfel și să rămână influentă în principatele danubiene, în încercarea de a contracara influența Imperiului Austriac, tot mai puternică din secolul XIX, mai ales după anexarea Basarabiei din 1812. Totodată Poarta a oferit concesii importante conducătorilor principatelor Moldova și Țara Românească.

În ciuda afluxului de greci, sosiți în principate ca o nouă birocrație favorizată de conducătorii locali, conducerea tradițională (Divanul) a rămas mai departe controlată de câteva familii boierești, care se opuneau încercărilor de reformă, menținându-și privilegiile prin defăimarea competitorilor lor atât la Istanbul cât și la Sankt Petersburg.Djuvara, p.69

thumb|left|300px|Moldova (în portocaliu) și Țara Românească (verde), între 1793 și 1812 În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, creșterea statutului strategic a regiunii s-a observat și prin deschiderea a tot mai multe consulate reprezentînd puterile europene direct interesate în observarea evoluției situației locale (Rusia, Imperiul Austriac și Franța; ulterior, britanicii și prusacii).Djuvara, p.81-82; Iorga, Histoire des relations. La Monarchie de juillet... În plus consulii au acordat privilegii speciale mai multor persoane, cunoscute drept sudiți ("subiecți", în limbajul timpului).Djuvara, p.184-187; Giurescu, p.288; Iorga, Histoire des relations. La Monarchie de juillet...

O serie de evenimente importante au avut loc începând cu 1821, când ridicarea naționalismului grec în Balcani, în aceeași perioadă cu războiul grec de independență au dus la preluarea controlului asupra celor două state de către Filiki Eteria, o societate secretă greacă care a solicitat, și obținut în faza inițială, sprijinul rusesc. Spre deosebire de Moldova, eteriștii au găsit o situație mai complexă în Țara Românească, unde o regență boierească au solicitat acestora să obțină alungarea instituțiilor fanariote. S-a obținut un compromis prin sprijinul acordat de aceștia unui pandur, Tudor Vladimirescu, care instigase deja din 1821 la o revoltă anti-fanariotă (fiind unul dintre sudiți, Rusia spera ca revolta acestuia să nu afecteze influența ei în regiune). Rusia, însă, și-a retras sprijinul pentru Vladimirescu, iar acesta a încercat să obțină sprijinul Porții, ceea ce a dus în final la execuția sa de către o alianță a eteriștilor și a unor boieri locali. Otomanii au invadat regiunea și au zdrobit Eteria.

După înfrângerea revoluției lui Vladimirescu și a Eteriei, susținută de boierii străini (greci, sârbi, albanezi), boierii fanarioți revendicau în continuare conducerea țării pentru ei, făceau abuzuri și erau încă favorizați de legislațieGheorghe Ghibănescu, Surete și Izvoade, volumul X, tipografia Dacia Iași, 1915, pag. LXXV - CI. Din acest motiv, în primăvara lui 1822, de la București și Iași a fost trimisă o solie de 13 boieri munteni și moldoveni pentru a cere Porții otomane domni pământeni și limitarea drepturilor care îi favorizau pe boierii străini. Printre cei trimiși se aflau logofătul Ioniță Sturdza, vornicul Gheorge Cuza, vornicul Iordache Râșcanu, banul Grigore Ghica, banul Brâncoveanu și vornicul Neculai Golescu. Această acțiune a adus în Principate după lunga perioadă fanariotă, din nou domni pământeni și a limitat drepturile boierilor străini. Ioniță Sturdza a fost numit domn în Moldova iar Grigore Ghica în MunteniaDjuvara, p.296-301; Giurescu, p.114-115; Hitchins, p.178-191; Iorga, Histoire des Roumains. Renaissance roumaine...Gheorghe Ghibănescu, Surete și Izvoade, volumul X, tipografia Dacia Iași, 1915, pag. LXXlX - CI.

Convenția de la Cetatea Albă și Tratatul de la Adrianopol thumb|left|300px|Portul Moldovei, Galați (1826) Primele domnii sub Ioniță Sandu Sturdza ca Domn al Moldovei și Grigore al IV-lea Ghica ca Domn al Țării Românești - au fost de scurtă durată: deși relația de clientelism dintre domnitorii fanarioți și conducători externi nu a mai existat, Sturdza și Ghica au fost detronați în urma intervenției militare din timpul războiului ruso-turc, din 1828-1829. Perioada domniei lui Sturdza a fost marcată de un conflict acutDjuvara, 318; Russo, VI-VII între boierii care formau pătura medie și familiile nobiliare care aveau un cuvânt greu de spus în privința politicii.Djuvara, p.318-319; Iorga, Istoria României

Pe 7 octombrie, 1826, Imperiul Otoman, dorind să împiedice intervenția Rusiei în războiul grec de independență, a renegociat cu aceasta statutul regiunii Cetății Albe, acceptând mai multe cereri ale locuitorilor: Convenția de la Akkerman a fost primul document oficial care anula principiul domniilor fanariote, instituind termene de domnie de șapte ani pentru principii aleși de Divane și, totodată, dădea celor două state dreptul de a efectua , în mod liber, comerț internațional (spre deosebire de tradiția limitărilor definite de protectoratul otoman, Istanbulul avea unicul drept de a stabili priorități în privința comerțului cu grâu).Djuvara, p.320; Hitchins, p.198-199; Iorga, Histoire des Roumains. Renaissance roumaine...

Prezența militară rusă pe pământul Principatelor a fost inaugurată în primele zile ale războiului: la sfârșitul lunii aprilie 1828, armata rusă condusă de Peter Wittgenstein a atins Dunărea (în mai a pătruns în actuala Bulgarie).Djuvara, p.320 Campania, prelungită în cursul anului următor și coincizând cu epidemii devastatoare de ciumă bubonică și holeră (care, împreună, au ucis aproximativ 1,6% din populația celor două țări),Giurescu, p.122 a devenit repede o povară pentru economiile locale:Hitchins, p.192 potrivit unor observatori britanici, Țara Românească a fost nevoită să se îndatoreze unor creditori europeni cu o sumă totală de 10 milioane de piaștri, pentru a face față cerințelor armatei ruse.Djuvara, p.321-322 Acuzații de jaf sistematic au fost făcute de autorul francez Marc Girardin, care a călătorit în regiune în anii 1830; Girardin a afirmat că trupele ruse au confiscat practic toate animalele pentru nevoile lor și că ofițerii ruși au insultat clasa politică, afirmând în mod public că în cazul în care furnizarea de boi s-ar dovedi insuficientă, boierii vor fi înjugați la care în locul acestora; această acuzație a fost reluată de Ion Ghica în amintirile sale.Ghica, Bârzof; Girardin, în Djuvara, p.321 El a amintit și despre insatisfacția crescândă față de noua stăpânire și că țăranii erau în mod special supărați din cauza manevrelor continue de pe teritoriul Principatelor.Girardin, în Djuvara, p.323, notând (1836) cuvintele unui țăran care își exprima scepticismul la primirea veștilor despre retragerea rusă din ]834: "[...] Îi văd plecând, întorcându-se și întorcând spatele unul altuia, ca și cum ar dansa. Pentru ei să plece, ar trebui să ne întoarcă spatele toți în același timp!" Per total, rusofilia din cele două Principate pare să fi suferit o lovitură majoră.Pavlovici, Cap.3, p.51 În ciuda confiscărilor, statisticile vremii arată că ritmul de creștere a șeptelului a rămas constant (o creștere de 50% pare să fi avut loc între anii 1831 și 1837).Djuvara, p.232

Tratatul de la Adrianopol, semnat la 14 septembrie 1829, a confirmat atât victoria rusă cât și prevederile Convenției de la Akkerman (Cetatea Albă), amendate în parte, pentru a reflecta ascendența politică a Rusiei în regiune. Mai mult, sudul Țării Românești a fost stabilit pe talvegul Dunării, Țara Românească obținând astfel controlul asupra fostelor raiale turcești Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele.Djuvara, p.323; Giurescu, p.122, 127 Libertatea comerțului (care consta în principal în exporturi de cereale) și libertatea de navigație pe Dunăre și Marea Neagră au fost recunoscute din punct de vedere juridic, permițând crearea unei flote navale în ambele Principate, precum și un contact mai facil cu negustorii europeni, cu confirmarea privilegiilor comerciale ale Moldovei și stipulate pentru prima dată la Akkerman (odată cu legăturile strânse stabilite rapid cu negustori austrieci și piemontezi, primele corăbii franceze au vizitat Țara Românească în 1830).Iorga, Histoire des relations. La Monarchie de juillet...

Ocupația rusă asupra Moldovei și Țării Românești, (precum și asupra orașului bulgar Silistra) a fost prelungită până la plata reparațiilor de război de către otomani. Împăratul Nicolae I l-a numit pe ca guvernator al celor două țări înaintea încheierii păcii, el fiind primul într-o succesiune de trei „președinți plenipotențiari ai Divanelor din Moldova și Țara Românească”,Giurescu, p.122; Iorga, Histoire des Roumains. Renaissance roumaine... și supervizor oficial al celor două comisii însărcinate cu redactarea „Legilor”. Aceste corpuri, având drept secretari pe Gheorghe Asachi în Moldova și Barbu Dimitrie Știrbei în Țara Românească și-au reluat lucrările în timp ce epidemia de holeră făcea încă ravagii și au continuat după ce Pahlen a fost înlocuit cu în februarie 1829.Giurescu, p.123

Adoptarea thumb|190px|Pavel Kiseleff Situația de după Adrianopol a fost percepută în Țara Românească și Moldova ca abuzivă, întrucât Rusia practic confiscase ambele principate, trezorerii,Hitchins, p.200 iar Jeltuhin își folosise poziția pentru a manipula procedurile comisiei, numise proprii săi membri și redusese la tăcere toată opoziția exilând toți boierii anti-ruși din principate (incluzând chiar și pe Iancu Văcărescu, membru al Divanului al Țării Românești care a combătut metodele sale de guvernare).Djuvara, p.323 Istoricul Ghica consemna: „Generalul Jeltuhin și subordonații săi au apărat toate abuzurile și nedreptățile rusești. Sistemul lor de a nu asculta nici o plângere, ci de a acuza imediat, pentru a inspira teamă și a face reclamantul să se retragă de teamă să nu pățească ceva și mai rău decât ceea ce pățise inițial”.Ghica, Bârzof Tot el indica faptul că acest comportament ascundea o situație mai complexă: „Cei care nu îl cunoscuseră pe Jeltuhin mai bine [...] spuneau că este o persoană cinstită, onestă și corectă, iar ordinele dure le dădea cu durere de inimă. Mulți dădeau asigurări că el trimisese mai multe raporturi Rusiei, în care înfățișa starea deplorabilă în care se aflau principatele”.

Pavel Kiseleff